Proiectoarele militare*

După ce, în primii câţiva ani petrecuţi la Câmpina, ieşirile familiilor noastre de basarabeni la iarbă verde, pe Muscel, şi în pădurile de pe dealurile Voilei, duminica şi de sărbători, mă încântaseră în zilele de vară, deodată n-a mai fost voie să urci pe Muscel. Sus pe deal a fost instalat un obiectiv militar: o baterie antiaeriană. Şi anume exact în acelaşi loc unde cu puţin timp în urmă, în timpul războiului — o ştiam din povestirile localnicilor —, funcţionase o baterie antiaeriană germană. Bateria germană avea misiunea să nimicească bombardierele americane venite să bombardeze Rafinăria, care alimenta cu carburanţi trupele Axei. Bateria românească era menită să nimicească tot avioane americane (sau poate anglo-americane), de astă dată suspectate că ar putea încerca să distrugă realizările regimului comunist; de exemplu Rafinăria, care între timp fusese reconstruită cu o remarcabilă promptitudine. Prezenţa noii baterii s-a făcut simţită în tot oraşul atunci când fasciculele de lumină ale proiectoarelor instalate acolo sus au început să brăzdeze noapte de noapte cerul întunecat al Câmpinei. Erau două sau trei — nu-mi mai amintesc exact. În nopţile senine fasciculele împungeau cerul negru, intersectându-se, aplecându-se până către orizont — stâlpi de lumină instabili, riscând să se prăbuşească cu avioane cu tot peste neliniştile oraşului.

Dar nu se întâmpla nimic. Nicio escadrilă americană nu venea să bombardeze din nou oraşul, niciun avion inamic nu se prindea în luminoasa pânză de păianjen ţesută de proiectoare. Încetul cu încetul dansul tăcut al razelor de lumină devenea joc nocturn de lumini, pe care începusem să-l aştept cu interes după căderea nopţii. Ieşeam pe terasă şi îmi îndreptam privirile spre miază-noapte, unde, deasupra acoperişurilor fabricilor, deasupra nesfârşitului parc de rezervoare goale şi abandonate de dincolo de liniile ferate, deasupra oraşului, se aprindeau reflectoarele tristei scene de dincoace de Cortina de Fier.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Sulurile de stofă*

Uneori colindam împreună cu mama magazinele de textile de Strada Principală, unde mama căuta materiale pentru lucrurile de îmbrăcat pe care le cosea singură la maşina noastră de cusut manuală, marca Singer, una din puţinele comori casnice aduse de acasă în Refugiu. Cele mai simple dintre lucrurile confecţionate de ea erau cearşafurile, pentru care nu avea altceva de făcut decât să înnoade două fâşii de pânză — pentru că de cele mai multe ori erau prea înguste — şi să le facă după aceea tiv pe margine. Mi-aduc aminte de cearşafurile din americă, o pânză insuportabil de aspră, mai mult gălbuie decât albă, cu fel de fel de scame rămase din fabricaţie în ţesătură, unele care pur şi simplu zgâriau; după câteva spălări însă, america se înălbea şi devenea ceva mai suportabilă la atingere. Iar cearşaful devenea familiar — culcuşul pentru noapte.

Fără să fie un talent într-ale croitoriei, mama se pricepea să coasă şi alte lucruri: chiloţi pentru tata şi pentru mine (desigur, nu din americă — ar fi fost imposibil de purtat), din aceia cu crac, de fotbalist. Dar şi rochii pentru ea, simple, fără pretenţii, şorţuleţul meu de clasa întâi, dintr-un material vechi, pepit, de care am fost foarte mândru deşi arăta ca o rochiţă — dar pe vremea aceea, când uniforma şcolară nu era obligatorie, toate şorţuleţele colegilor mei de clasa întâi arătau ca nişte rochiţe şi nu erau în toată clasa două la fel. Apoi mama se mai ocupa, sau, mai precis, avea să se ocupe peste ceva ani, şi de milieuri, iar câteva dintre ele a reuşit chiar să le vândă, la un preţ atât de scăzut încât roşea de ruşine când povestea despre asta.

Dar, independent de lucrarea de croitorie mai apropiată sau mai îndepărtată pe care o avea în vedere, atracţia ei de femeie între două vârste pentru textile de toate felurile trebuie să fi fost mai presus de utilitatea imediată a vizitării magazinelor. În timp ce pentru mine sulurile de materiale erau pură abstracţiune, iar incursiunile în magazine, împreună cu mama (sau, alteori, singur), erau, cred, opusul comuniunii cu natura — o iniţiere în lumea materialelor fabricate de om. La modul filozofic, cum spuneam. Priveam cu un oarecare dispreţ imprimeurile, mai ales pe cele de vară, cu flori viu colorate, stambele, barcheturile cu culori închise, pentru babe, taftalele ţipătoare, pentru ţoape, şi mă opream, în schimb, să admir ţesăturile rezistente de in, cu dungi cu culori pastelate, pentru şezlonguri sau pentru transperante (deşi n-aveam în casă nici şezlong, nici transperante, şi nicio perspectivă pentru viitorul apropiat), şi, bineînţeles, stofele de lână, gabardinele, distinsele camgarnuri, care se mai fabricau chiar şi atunci, sub regimul comunist care îi făcea egali pe toţi, şi pe care le găseam de obicei la capătul mai greu accesibil, dinspre vânzător, al tejghelei rezervate pentru stofe... Mă uitam cu admiraţie şi respect la marginea tivită cu roşu a sulurilor, la etichetele fabricii, brodate discret, de maşină. Stofele urmau să încapă pe mâna croitorilor, elita meşteşugarilor — etichetele le regăseai apoi, peste ani, ascunse în tiv atunci când hainele erau date la întors sau când li se schimba căptuşeala, şi interiorul acela al materialelor, ieşit la iveală pentru prima oară de la confecţionarea lor, ascundea deja un trecut... Mă fascina mirosul specific al acelor stofe, miros de fabrică — mirosul fabricilor neştiute unde acele materiale sufereau miracolul creaţiei... Vânzătorii de textile mi se păreau altfel decât ceilalţi vânzători, mai plini de importanţă, mai competenţi, mai siguri pe ei, uneori chiar prea siguri, încât pe unii ca mine îi intimidau. Nicio întrebare nu-i punea în dificultate, cunoşteau fără greş metrajul necesar pentru un anumit fel de îmbrăcăminte, de fapt pentru orice fel de îmbrăcăminte. Era de-ajuns să spui: — Vreau să-mi fac o pereche de pantaloni. Sau: — Aş vrea material pentru un pardesiu. — Pentru dumneavoastră? întreba vânzătorul cu o deferentă înclinare a trunchiului? Atunci vă trebuie... atâta.

Mda. Făceam cunoştinţă cu lumea. Continuam s-o fac.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat