Refugiu în Vechiul Regat (II)*

Cunoştinţa cu Vechiul Regat
Craiova. Intrăm în parcul Romanescu, a cărui frumuseţe îmi taie respiraţia. E întruchiparea Paradisului, aşa cum, până la vârsta de şase ani, pe care încă nici nu i-am împlinit, mi l-am închipuit deja de-atâtea ori. Poate doar fără acea punte suspendată — pe care o văd acum în parc, sus în cerurile frumuseţii. Dar asta nu înseamnă că Paradisul nu are puntea. Atât doar că de-aici înainte va trebui să completez imaginea cu o punte suspendată... Un lac într-o vale de vis, o imensă grădină de flori, tăiată de alei, înconjurând lacul — fiecare palmă de parc, dichisită până la cele mai mici amănunte, şi tot ansamblul într-o armonie deplină cu el însuşi şi cu sufletul meu...

Mama mă trage de mână:

— Hai, ce-ai rămas aşa încremenit?

Străbatem parcul mergând pe malul apei, pe sub puntea suspendată, înaltă, deasupra capului. Apoi, părăsind parcul, urcăm un povârniş nu prea lung către un alt lac, mai puţin amenajat — sau poate deloc amenajat, care se deschide spre sălbăticie.

Papura creşte înaltă şi deasă pe malul povârnit... Văzându-mă interesat de ea, mama mă previne că muchiile frunzelor de papură sunt la fel de tăioase ca şi briciul şi că deci aş face bine să-mi ţin mâna departe de ele. Neatent, ca de obicei, la avertismentul mamei, sunt curios să simt consistenţa unei frunze de papură. Întind mâna şi prind între degete o frunză. Usturimea tăieturii vine instantaneu. C-un scâncet, îmi privesc buricul degetului gros din care s-a şi ivit şi creşte un rubin lichid de sânge. Avertismentul mamei a fost însă cum nu se poate mai clar, aşa că orice lamentaţie e de prisos...

Călătoresc cu troleibuzul, împreună cu mama, aşezaţi unul lângă celălalt pe scaune moi, în timp ce troleibuzul, aproape gol, descrie o curbă lină şi silenţioasă întorcând la capăt de linie, în piaţa din spatele gării. Călătoresc pentru prima oară c-un astfel de vehicul. Sunt încântat de puterea motorului a cărui acceleraţie o simt plăcut în tot corpul, şi care nu scoate niciun sunet... Mama îmi spune că la Craiova troleibuzele au fost aduse ca pradă de război de la Odessa. Odessa e un oraş de care am auzit.

La Craiova locuim toţi trei într-o odăiţă minusculă. Un cearşaf alb acoperă fereastra în timpul nopţii. În zori, tata se scoală să plece la slujbă. Eu rămân în pat, mă uit în ochii lui, zâmbind, şi mă joc cu „cocoşelul” pe sub plapumă. Ştiu că nu-i voie dar sunt convins că nu ghiceşte ce fac. Cu o smucitură, pe neaşteptate, tata dă plapuma la o parte şi mă prinde asupra faptei. Rareori l-am văzut atât de încruntat. Mă dojeneşte că fac asta, dar în definitiv de ce-i un lucru atât de rău?

Caracal. Escadrilele de bombardiere americane trec la mare înălţime spre est, să bombardeze poate chiar oraşul unde avem să ne stabilim definitiv în Vechiul Regat, Câmpina. Pentru noi copiii însă, feriţi de pericol, zborul bombardierelor, argintii, strălucind în soare, nu-i decât un spectacol. Le ascultăm cu încântare zumzetul profund şi le admirăm alinierea perfectă. Unul dintre ai noştri, care pare să se priceapă mai bine, ne atrage atenţia asupra unor avioane mai mici, care zboară la marginea escadrilei, deplasându-se mai rapid şi cu mai multă mobilitate.

— Uite, mă, alea sunt de vânătoare!

Bombardierele americane îşi continuă imperturbabile şi invincibile zborul spre răsărit. Nimeni nu ştie unde îşi vor lăsa încărcătura de bombe...

În odăiţa pe care ai mei au găsit-o de închiriat nu avem nici măcar pat: dormim pe o saltea întinsă pe jos. Tata, obosit de slujbă, obişnuieşte să mai tragă câte un pui de somn şi după-amiaza. Îl văd deodată sărind ca ars în picioare şi scuturându-şi un picior. Din cracul pantalonului cade o coropişniţă...

Proprietăreasa ne arată cele două odăi pe care le ocupă în corpul de case lipite una de alta în stil vagon. Ne lasă să ne aruncăm, din prag, o privire în odaia dinspre stradă, dichisită, plină de scoarţe olteneşti şi de perne, aşezate una peste alta în perfectă ordine. Este camera de oaspeţi, în care nimeni din familie nu intră, de ale cărei lucruri nimeni nu se-atinge. I se zice casa mare. În prag, adie către noi, venind din interior, un miros de lână stătută amestecat c-un iz de mucegai. Mama rămâne consternată, aproape revoltată: Cum e posibil! Când ai o casă atât de mică, să te restrângi încă şi mai mult păstrând o cameră pentru nişte oaspeţi care poate că n-or să vină niciodată! Şi pe deasupra să-i mai zici şi casa mare! La Chişinău nu există un asemenea obicei prostesc...

Ruşii, în drum spre Berlin, au făcut popas în Caracal. Toată lumea vorbeşte cu groază de bolşevici, dar soldaţii care s-au oprit pe stradă, în dreptul curţii noastre, nu par deloc fioroşi. Un soldat întinde o mână peste gard, c-un ciorchine uriaş de struguri negri, pentru copii. Îl primeşte unul din numeroşii copii ai curţii. În clipa următoare, una din mămici se repede ca o tigroaică şi îi smulge ciorchinele din mână.

— Nu mâncaţi din el! Poa’ să fie otrăvit!

De pe ciorchinele uriaş se preling picături de apă: soldaţii au avut grijă până şi să-l spele...

O maşină blindată a oprit în faţa curţii. Doi militari ruşi, unul mai tânăr, celălalt cam de vârsta tatei, probabil ofiţer, stau unul rezemat de maşină, celălalt aşezat pe treapta de sub uşă, cu coatele rezemate de genunchi. Nemişcat în faţa lor, îmi mijesc ochii la ei, cu mâinile la spate. Ofiţerul intră în vorbă cu mine. A ghicit că nu sunt de prin partea locului şi că înţeleg ruseşte, şi mă întreabă de unde vin. Îi răspund că vin de la Chişinău. Mă întreabă:

— Şi nu vrei să te întorci la Chişinău?

Scutur energic din cap dar ştiu că mai mult de-atâta n-am voie să spun: că nu-mi doresc să mă întorc pentru că la Chişinău s-au instalat bolşevicii...

Şi la Caracal există un parc cu lac, dar nu se compară cu cel de la Craiova. Mă înfioară doar apa care, în capătul lacului, se scurge abundent şi lin într-un fel de pâlnie adâncă, al cărei fund nu se vede, şi dispare, se face nevăzută, într-un tunel întunecos, dându-mi fiori. Fiorii misterului. De fapt în locul acela începe un râu acoperit, care curge pe sub străzi şi, întâmplător, iese la lumina zilei chiar la capătul străzii unde locuim noi, câteva case mai încolo. Împreună cu un tovarăş de joacă, coborâm malul abrupt şi ne aventurăm în susul râului subteran, unde cu fiecare pas, întunericul devine tot mai negru şi vegetaţia dispare lăsând locul pământului noroios. Doar sus, de-a lungul marginilor plafonului murdar, care este şi planşeul străzii, se înşiră, la distanţă una de cealaltă, pătrate zăbrelite de lumină — grilajele de pe gurile de canal.

Prea adânc în tunel nu îndrăznim să ne aventurăm — nu cumva să ne trezim în iad...

Câmpina. Am aflat numele proprietarului primei case unde ne-am instalat la Câmpina, pe strada G. Cantacuzino: Târboacă. Îmi sună caraghios, dar numele întâlnite ţin de specificul locului, cu care trebuie să încep să mă familiarizez — aşa spune mama. La Chişinău întâlneai alte nume, iar la Craiova şi la Caracal, de asemenea, altele. Trebuie s-o cred pe cuvânt. Nu i-am reţinut numele nici măcar tovarăşului meu de joacă de la Caracal — a unuia dintre ei — cel căruia i-am spart capul cu o piatră aruncată imprudent. Să-l fi chemat Nini?

Pentru ai mei provizoratul continuă, dar pentru mine toate locuinţele sunt definitive. Acolo, în casa lui Târboacă, îmi petrec a doua primăvară din viaţa mea, de care sunt conştient, prima fiind cea a nesfârşitei călătorii din Basarabia în Vechiul Regat.

Crăciunul însă ni-l petrecem la Bucureşti, la sora mamei, teotea Niunea, care locuieşte pe strada Cazărmii, într-un bloc la etajul trei — de fapt, doi plus mezaninul.

Mă opresc pe coridor, în pragul uşii ce dă în sufragerie, şi bradul împodobit de la fereastră mi se înfăţişează deodată în toată splendoarea lui sărbătorească. Exclam — după spusele verişoarei mele Valentina, care ani de zile după aceea avea să mă tot tachineze pe tema românei stâlcite pe care abia începusem s-o învăţ — „Ce gloabe frumoase şi ce frumos lustrează!”

Dau să alerg către brad dar la primul pas în sufragerie se produce catastrofa: piciorul stâng îmi alunecă înainte pe parchetul proaspăt ceruit, iar eu mă prăbuşesc cu şezutul peste gamba piciorul drept prins sub mine. Ridicat de subţiori, nu mai pot să mă ţin pe picioare. Ai mei mă suspectează de prea multă imaginaţie, de fasoane, de lipsa voinţei de a restabili normalitatea, şi timp de o zi sau două mă tot presează să încerc să umblu. Dar la cea mai mică încercare de a mă sprijini în el, simt mii de ace străpungâdu-mi piciorul vătămat. Şi atunci mă lasă în pace să zac pe divanul verişoarei mele Valea. Le trebuie alor mei alte două sau trei zile ca să accepte evidenţa, după ce prin pielea gambei, pe la mijloc, se iţeşte o ieşitură ascuţită, iar în jurul ei se întinde o pată gălbuie. Acum lucrurile sunt în sfârşit clare: fractură de tibie. Unchiu-meu Serghei iese să oprească un taxi şi sunt dus la spital, unde mi se face o radiografie, un doctor trage de piciorul meu pentru a-mi pune la loc osul fracturat, în timp ce eu răcnesc de se cutremură geamurile. Apoi mi se pune piciorul în ghips...

Acum, că starea de incertitudine a încetat, vine destinderea. Unchiu-meu povesteşte cum s-a tocmit cu şoferul taxiului, care nu voia cu niciun chip să scadă preţul cursei sub trei mii de lei.

— Te pui cu nebunu’! Poftim! i-ar fi zis unchiu-meu cedând. Ia-ţi cele trei mii ale dumitale şi să-ţi stea în gât!

Râd cu sughiţuri şi îi cer unchiului să-mi mai povestească încă o dată, şi încă o dată. Şi el, încântat de succes, nu pregetă şi repete istorisirea cu cei trei mii de lei daţi şoferului hrăpăreţ — să-i stea în gât.

Peste o săptămână sau două faşa înmuiată în ipsos cu care mi s-a bandajat piciorul a început să se usuce, bandajul s-a contractat, s-a depărtat un pic de piele, firicelele de păr de pe picior au rămas lipite de ghips şi mă mănâncă îngrozitor. Dar pas de te scarpină! Mama încearcă s-o dea pe amuzament şi, parţial, reuşeşte. Poţi accepta mâncărimea după ce-ai trecut prin ce-am trecut eu.

Apoi ne întoarcem la Câmpina şi după vreo patru săptămâni un felcer îmi taie ghipsul cu un foarfece uriaş. Piciorul rămâne gol, firav şi nevolnic şi ai mei îşi fac griji întrebându-se dacă şi cât de repede am să pot călca din nou pe el.

La venirea primăverii ies în curte pe o zi mohorâtă după ce ultimele petice de zăpadă s-au topit. Primul lucru care îmi sare în ochi este un canal cimentat care străbate curtea de-a lungul gardului, din fundul curţii până în stradă. Apa îl umple aproape până la buză şi curge ameţitor de repede, tulbure şi adâncă, venind dinspre dealuri, unde zăpada încă se mai topeşte... Dar unde dispare tot puhoiul acela de apă? Ştiu doar că iese din curte, traversează strada pe dedesubt, printr-un tub de metal, iar mai departe... N-am nici cea mai vagă idee. Dispare pur şi simplu...

Niciodată nu mi-am închipuit că un râu ar putea să treacă printr-o curte privată.

Umezeala stăruie, întunecoasă şi rece, sub cetinile joase ale unor brazi tineri şi totul în jur musteşte de apă. Arunc crenguţe în apa aceea repede şi încerc să ţin pasul cu ele alergând în lungul canalului, pe malul ud. Mă împiedic însă de o sârmă întinsă ca o coardă nevăzută între trunchiul unuia dintre brazii aceia tineri şi un ţăruş, şi cad în noroi.

Mama, pe care de atâtea ori au scos-o din sărite poznele mele, se arată în schimb îngăduitoare cu căzăturile, zgârieturile şi juliturile mele de băiat plin de iniţiativă.

În locuinţa închiriată de la domnul Târboacă am avut primul coşmar din viaţa mea de care îmi amintesc. Venise un lup — pe care eu nu-l văzusem dar, cumva, eram la curent cu venirea lui — şi îi mâncase tatei burta. Pur şi simplu i-o golise de măruntaie, încât îi puteam vedea de-o parte şi de cealaltă a bazinului capetele albe ale oaselor picioarelor. Tata era mai mult contrariat decât îngrozit de ceea ce i se întâmplase. Stând în picioare se apleca înainte să se uite la pântecul său golit de măruntaie şi exclama indignat: Uite ce mi-au făcut! Cum se poate aşa ceva?

M-am trezit dârdâind din tot corpul şi dinţii au continuat să-mi clănţănească, treaz fiind, în timp ce mama încerca, cu toată dragostea ei, să mă liniştească asigurându-mă că tata n-a păţit nimic şi că nu fusese decât un vis urât.

Acum câteva luni întâmplarea a făcut să trec pe acea stradă, fostă Cantacuzino. Casa unde am locuit atunci, în primele câteva luni ale vieţuirii noastre la Câmpina — casa domnului Târboacă —, nu mai exista. Totuşi am recunoscut locul după canal. Pe malul lui brazii cei tineri din ziua umedă şi mohorâtă când căzusem în noroi se făcuseră mari aproape cât brazii din păduri şi stăteau cu verdele întunecat al crengilor lor înalte în soare. Alte case, mult mari decât cele de altădată, se iviseră în jur. Canalul era uscat şi prăfuit. Nu mai rămăsese nimic din umezeala şi din umbra acelei zile îndepărtate de la începuturile vieţii mele.

***

^* Fragment din romanul autobiografic cu acelaşi nume. Partea a doua.