Laurian și Laura (26)*

Lumina soarelui prin pleoapele închise. Străinul

În discuțiile dintre cei care așteptau în anticamera sălii de ședințe, cineva observă că tribunalul unde se aflau trebuie să fi fost unul militar. Laurian își spuse: și normal, de vreme ce la ușă stă de strajă un soldat în poziție de drepți! Iar soldatul nu era altul decât Ilarion, cel de la cortul militar din fața sălii de gimnastică, pe care avusese ocazia să-l cunoască în împrejurări nu tocmai fericite. Ceilalți care luau parte la discuție cine știe ce cauze or fi avut pe rol, dar Laurian nu avea prea multe îndoieli că prezența sa acolo era în legătură cu angajamentul militar pe care el nu că îl refuzase, dar tărăgănase în chip vădit semnarea lui. Și iată-l pe colonelul Pankrat ivindu-se în cadrul ușii și făcându-i lui Laurian un semn autoritar cu capul: „Hai!”
   În sală erau, într-o parte, boxa martorilor, și în partea opusă boxa acuzaților. În boxa acuzaților el era primul care urma să intre. În boxa martorilor le recunoscu pe cele două foste vecine, doamnele Cora și Ina. Se uitau curioase în jur, să vadă ce se mai întâmplă. Era și Vartic pe-acolo, ceea ce pentru Laurian nu fu chiar o surpriză. O căută cu ochii pe Laura dar n-o zări nicăieri, nici în vreo boxă și nici printre spectatori. Nici dintre ai lui nu zări pe nimeni. Se gândi: „Ce dracu’, nici mama n-a venit să mă susțină! Nici Amelia, nici Flavius!” Ei toți se dădeau mari că știu tot ce trebuia știut în legătură cu angajamentul, iar când era nevoie de ei, de cuvântul lor, iată că absentau.
   Așa că la comanda ofițerului, intră în sală și se îndreptă din proprie inițiativă spre boxa acuzaților. Dumnezeule, ce-avea să urmeze? Se trezi când o bătaie autoritară răsună în ușă.
   Care ușă?
   Se dovedi că era ușa cu geamlâc acoperit cu o perdeluță care despărțea cele două camere din casa lui Flavius. Ducându-se și deschizând-o, se trezi în cadrul ușii cu silueta masivă a unei persoane cunoscute. Recunoscu în clipa următoare ochelarii de soare ai lui Teo. Apoi scurta de piele, fața sa impenetrabilă.
   — Am ordin să te iau cu mine, îl înștiință Teo. Și spunând asta, își potrivi un pic ochelarii pe nas apucându-i de un braț, în dreptul tâmplei.
   Nu era de mirare că îl găsiseră atât de repede. Ăștia te găseau oriunde te-ai fi ascuns. Organizația avea antene peste tot și putere practic nelimitată.
   — Să-mi iau toate lucrurile cu mine? întrebă Laurian.
   — Ia-le, veni răspunsul, sec.
   În camera din față, unde în ajun îi întâlnise pe Flavius cu prietena sa Anda, nu era acum nimeni. Ieșind din casă, recunoscu dincolo de gard, în fața porții, mașina de teren a armatei, în care mai fusese.
   — Sunt arestat? îl întrebă pe Teo în timp ce străbăteau aleea care ducea afară din curte.
   — Nu.
   Și după ce Laurian închise poarta în urma sa, veni cu explicația:
   — Te duc la doamna Laura.
   Laurian dădea deja pe din afară de bucurie când se urcă în mașină. Abia se abținu să nu întindă mâna spre brațul lui Teo și să i-l strângă plin de recunoștință.
   — Unde e Laura? întrebă abia stăpânindu-și emoția după ce mașina porni la drum.
   — E bine, răspunse Teo după câteva secunde, atent la volan să iasă din străduțele periferice într-o stradă largă. Mașina avea arcuri tari, dar în felul decis și vijelios cum o conducea Teo, dădea senzația de legănare. Laurian rămăsese în brațe cu valijoara și paltonul, iar când ajunseră la stradă largă, șoferul spuse: — Pune chestiile alea în spate, că avem drum lung de făcut.
   Drum lung? Laurian se întoarse surprins spre Teo, dar se abținu să pună vreo întrebare. Abia după un timp, când casele deveniră mai mici și se răriră, se gândi că poate ar fi trebuit să-și ia rămas-bun de la Vartic. Dar de unde să-l ia?
   Într-un fel, drumul lung, plecarea, te scăpau de grijile cotidiene, îți dădeau sentimentul de abandon plăcut — liniștea ți se așternea în suflet.
   Drumul era pustiu cât vedeai cu ochii. Un val de ceață se abătu peste parbriz, iar când se risipi, un pâlc de copaci cu trunchiuri albe defilă încremenit într-o margine, rămânând în urmă — mesteceni, se gândi Laurian. Urmă o pădurice de molizi, câteva case, probabil un sat.
   Erau deja la drum întins, când o mașină venind din urmă îi depăși cu ușurință. Atât cât îl putu vedea dintr-o parte, Laurian remarcă o mică încordare pe chipul lui Teo în scurta clipă cât, întorcând capul spre partea aceea a drumului, observă mașina care îi depășea. Mașina lor de teren se apropiase de spatele unui camion militar cu prelată. Pe două bănci lungi, așezate în lungul platformei, ședeau față în față soldați cu căști pe cap, ținând în mâini puști cu paturile proptite în podea. Soldații observaseră mașina care se apropia venind din urmă. Aveau aerul că mașina de teren care mergea în spatele lor îi distrează. Făceau observații fără doar și poate răutăcioase, chiar și cei dinspre cabina șoferului, care abia se deslușeau în umbra prelatei. Laurian se întrebă de ce Teo nu depășește camionul deși nimic nu părea să-i stea în cale. La un moment dat camionul militar devie spre stânga pe șosea, ocolind un obstacol. Trecură pe lângă un tanc staționat la marginea drumului. Privind în urmă, Laurian văzu turela tancului rotindu-se spre o țintă necunoscută, aflată pesemne undeva pe dealurile nu foarte îndepărtate. Turela și tot tancul tresăriră și se legănară când bubui tunul. În clipa următoare, în depărtare o explozie spulberă pământul undeva pe versantul dealului din depărtare. Aici în apropiere evenimentele se succedară rapid: camionul opri brusc, de undeva răsunară comenzi, peretele din spate al platformei fu dat peste cap într-o clipă, soldații săriră jos în grabă mare, unul după altul, și, trântindu-se pe burtă, răsfirați de-a lungul drumului, ocupară poziții de tragere, cu comandantul în capul șirului. O flamă alb-galbenă pufni departe, pe deal, cam pe unde explodase obuzul. Riposta, se gândi Laurian. Într-o secundă îi ajunse la urechi bubuitul tunului de pe deal, și aici, la câțiva pași distanță de drum și de soldați, explozia spulberă o bucată de tăpșan împroșcând cu bulgări de pământ și crengi frânte. Soldații, culcați pe burtă, ținteau și trăgeau neîncetat. Tancul lansa cu perseverență militară proiectil după proiectil. Îl văzu pe Teo sărind din mașină și aruncându-se la pământ, în prelungirea șirului de soldați, cu pistolul îndreptat spre dealuri, gata să tragă.
   — Hei, Teo! strigă Laurian.
   O flamă albă țâșni din nou de la marginea îndepărtată a câmpului de bătălie. Ceva care nu era joacă de copii și nu răspundea la nimic izbucni de sub mașină și vacarmul iscat răsturnă lumea cu susul în jos, în plin întuneric.

   Nu se putea termina așa. Urmau vârstele, de care se temea, dar pe care le așteptase dintotdeauna. Resemnare sau curiozitate — Laurian trecuse de la una la alta de-a lungul propriilor sale vârste. Se gândise de atâtea ori și la moarte: niciodată tinerețea nu-i fusese o garanție că firul vieții nu i se va curma în acea zi sau în ziua următoare. Cu toate astea, Laurian nu era extrem de pesimist. Cine nu-și imagina venirea morții? Îngreunarea respirației, oprirea respirației, cufundarea în hăul necunoscut al nemărginirii. Și totuși ceva fundamental nou n-avea cum să se întâmple — își zicea. Erau o ceată de copii și, cumva inexplicabil, nu se jucau, ca de obicei, în preajma casei, ci într-un loc îndepărtat, în apropierea Halei de Pește. Cel fel de joacă? Dumnezeu știe. Unul din copii se pricopsise cu o baghetă magică în mână și era conștient și nerușinat de mândru de puterea ei. În clipa când îl atingea pe câte unul, acel copil cădea fără suflare — se prăbușea pur și simplu. Murea. Asta era puterea baghetei magice. Copiii fugeau disperați care încotro, dar de cel cu bagheta magică nu puteau scăpa. Niciunul. Nu scăpă nici Laurian: bagheta magică îl atinse și el căzu la pământ, pe treptele unui magazin. Căzuse cu fața în sus și își amintea că nu putea să scoată o vorbă, nu mai auzea nimic în jur, doar soarele îi trecea, roșu și cald, prin pleoapele închise. Era un mister aici. Toate culorile duceau spre una singură: roșu. Roșu închis. Deci asta era moartea. O mare de roșu. Așa cum bănuise, nu era ceva de speriat.
   Când ochii i se deschiseră totuși, privirea sa toropită întâlni fața Laurei aplecată peste el.
   — Laura? murmură cu uimire și recunoștință. Prin vine i se răspândi miere caldă în timp ce mâna ei se ridică și îi mângâie părul cu blândețe:
   — Ei uite, vezi, ai scăpat cu bine.
   Poate că până acum nu băgase de seamă: privită astfel, de jos în sus, buza ei inferioară părea mai proeminentă, deși el își amintea că nu era.
   — Și Teo? întrebă.
   Pleoapele ei clipiră încet și liniștitor peste ochii plini de zâmbet.
   — Teo și-a îndeplinit misiunea.
   Probabil că nu se cuvenea să insiste pe acest subiect, dar Laurian nu se putu abține să nu întrebe:
   — E și el bine?
   Din nou, ea închise încet ochii și îi redeschise:
   — Atât cât se poate în vremurile de azi.
   — Dar tu? Unde ți-e pandantivul cu topaz?
   Spunând asta, îi atinse ușor cu vârfurile degetelor gâtul gol.
   — L-am vândut, glumi ea.
   — L-ai vândut? Nu te cred. Unde mai găsești tu cumpărători în ziua de astăzi? acceptă el jocul tihnit.
   — L-am vândut ieftin, continuă ea să glumească. Topazele s-au devalorizat. Ca și toate celelalte pietre.
   — Asta e bine, nu-i așa, iubito? Tu, ca femeie, nu mai ești în pericol să se repeadă unul la tine pe stradă și să-ți smulgă lănțugul de la gât.
   — Să nu fim sigur nici de asta, dragule. Fiindcă s-ar putea să creadă că lănțugul e de aur, chiar și fără piatră, și el de fapt să nu fie decât o imitație. Lumea nu se mai pricepe, și nici răufăcătorii nu se mai pricep.
   — Și apoi, mai sunt și corturile militare, completă Laurian, și patrulele de pe străzi. Sunt atât de multe, că aș zice că nu mai rămâne loc pentru răufăcători.
   — Vremurile s-au schimbat, iubitule. Uite, tocmai mi-a scris soră-mea Melania din Anglia. Poate nu-i prima scrisoare pe care o primesc de când a plecat, dar e prima de ceva vreme încoace. Și asta nu pentru că ar fi ea neglijentă, sau delăsătoare. Te rog să mă crezi, o cunosc bine. Scrisorile ei or fi rămas undeva blocate până de curând.
   I se păru inutil să vorbească despre vremuri. Spuse:
   — Ai avut dreptate în privința lui Teo. Ți-a rămas devotat, m-am convins de asta.
   — Da. Uite, chiar casa asta i-o datorez într-un fel lui. El a găsit-o pentru mine. Deși maică-mea a intervenit acolo unde trebuia și unde se pricepe ea mai bine. Dar până la urmă nu s-ar fi descurcat singură. Poate că s-a simțit vinovată că totuși ea a fost cea care m-a împins în brațele... ideologiei! Iar tata a rămas cu analizele lui economice, și nu numai. Uite că uneori mai greșește și el. Nu-i ies toate analizele! În privința războiului s-a înșelat amarnic.
   — Dar Babușka? Când se face ora prânzului, tot pe ea o chemi?
   — Iubitule, ar trebui să te uiți mai atent la casa asta. Nu seamănă deloc cu cea pe care o știi tu. Dacă privești pe fereastră, ai să vezi un povârniș. Sunt dealuri în jur. Nu, Babușka ține de casa cea veche, de care eu nu mai vreau să știu. Presupun că a rămas acolo, sperând că o să i se-ntoarcă stăpânul într-o bună zi.
   Cineva ciocăni pe neașteptate în ușa de intrare, cea cu geamlâc. Dincolo de ușă, în pridvor, se contura o siluetă nesigură, atentă mai curând la pragul instabil de sub picioare decât la ce răspuns urma să primească din interior.
   Laura își aruncă pe ea un halat de casă și, legându-se în grabă la cordon, se duse la ușă. O întredeschise cu precauție și dintr-odată neliniștile se inversară: un străin supt la față, neras de multe zile, cu o haină ca vai de ea, stătea în prag, neajutorat, cu o boccea soioasă pe umăr.
   — Doamnă, nu vreau să vă deranjez cu nimica. Doar treceam pe-aicea și mi-am zis, cum e vorba, știți: încercarea moarte n-are. Puteți să m-ascultați un minut? Nu vă deranjez cu nimica. Dacă nu vreți, nu-i cu supărare, m-am întors și-am plecat. Îmi cer scuze.
   — Despre ce-i vorba? murmură Laura.
   — Să nu vă speriați, doamnă, vă rog din suflet. Nu vă fac niciun rău. Nici dumneavoastră, nici domnului. De altfel, chiar de-aș vrea, n-aș putea să vă fac rău. Sunt lihnit de foame, doamnă, abia mă țin pe picioare. N-am mâncat de două zile, sau poate-s deja trei. Iar acolo unde-am stat, cinci ani de zile...
   Laurian venise și el la ușă.
   — Deci, dacă înțeleg bine, ați stat la pușcărie?
   — Da, domnule, la pușcărie. Și se grăbi să adauge: — Dar să nu credeți c-am fost vreun răufăcător, domnule.
   Laurian dădu din cap cu înțelegere.
   — Da, spuse el, așa se-ntâmplă pe la noi. Nu trebuie să fii neapărat răufăcător ca s-ajungi după gratii. Știu.
   Străinul părea fericit că e crezut atât de ușor.
   — Așa că nu vă cer decât o bucată de pâine, încheie el, dacă aveți prin casă. Și plec, nu vă mai deranjez.
   — Nu vreți să stați cu noi la masă? veni invitația Laurei.
   Omul o ținea în scuze peste scuze. Până la urmă acceptă.
   Laura îi făcu loc la masă și apropie un scaun.
   — Dar am o rugăminte, spuse ea. Să nu vorbim de pușcărie. Să nu ne spuneți nici de ce ați fost închis, și nici cum a fost viața dumneavoastră acolo. Știm. Și ne putem închipui. Bine?

   Ședeau toți trei la masă și pe fereastră se vedea versantul dealului de pe partea cealaltă a văii, cu câteva case răzlețe care se răsfățau în soare, înconjurate de verdeață.
   Lângă farfuria goală, străinul își ungea o felie de pâine cu marmeladă.
   — N-am să vă povestesc nimic din închisoare, așa cum mi-ați cerut, spuse el. Doar vă întreb: cam câți ani îmi dați? Sunt sigur că arăt de șaizeci...
   Niciunul din interlocutorii săi nu se hazardă să avanseze un număr. Politicoși și reținuți, ridicară doar din umeri. Când străinul se convinse că nu i se oferea prilejul unei contraziceri spectaculoase, le dezvălui el însuși:
   — În realitate, n-am decât patruzeci și unu.
   — Ce coincidență! exclamă Laurian. Exact ca mine!
   — Ați fi fost surprins, domnule, spuse străinul, dacă vă interesa subiectul în mod special, cât de multe coincidențe întâlnim în viață.
   — Pe dumneavoastră v-a interesat subiectul? îl descusu Laurian.
   — Sincer, nu coincidențele mi-au marcat viața. Am trecut prin multe situații. În sfârșit. Sunt... sau am fost inginer silvic. Dar dacă ar fi să visez vreodată să mă reîncadrez în câmpul muncii, n-aș putea spera la mai mult decât muncitor necalificat. Sau...
   Vorba lăsată neterminată nu suscită comentarii. Renunțând să mai aștepte, străinul se întoarse recunoscător spre Laura:
   — Vă mulțumesc din suflet, doamnă, că mi-ați dat mult mai mult decât o bucată de pâine, că m-ați poftit la masa dumneavoastră. Și dumneavoastră vă mulțumesc, domnule, amândurora vă mulțumesc din suflet. Vă mulțumesc de asemenea că m-ați cruțat de rememorări din ultimii ani de suferință. Și acuma, înainte de a pleca, mai am o singură rugăminte la dumneavoastră. În momentele mele de popas, în singurătatea mea, simt nevoia să-mi umplu sufletul cu o lectură bună. Dar nu am de unde să-mi procur o carte. Mă gândeam că o biblie mi-ar prinde bine și mă-ntrebam dacă n-aveți dumneavoastră una prin casă.
   Laurian și Laura schimbară între ei o privire.
   — Cu împrumut, desigur, se grăbi să precizeze străinul. Și vă rog să aveți toată încrederea.
   — Cred că aveam cândva o biblie pe undeva prin bibliotecă, spuse Laura ridicându-se. Să vedem dacă o mai găsesc. Fiindcă, știți, în ultimii ani a trebuit s-o ascund de ochii prea curioși.
   — Înțeleg prea bine, spuse străinul încuviințând, cu capul lăsat în jos. Biblia nu mai e la modă. Azi se poartă ideologia.
   Laura, care apucase să deschidă ușa spre odaia alăturată, se opri brusc în prag și întoarse spre străin cu privire contrariată. Se gândi însă la coincidențe. Scotoci apoi într-o etajeră de dincolo de ușă, în spatele unor rânduri de cărți. Și în cele din urmă se întoarse cu un volum vechi, cu coperte negre. Străinul deja se ridicase în picioare să plece și își luase bocceaua de pe jos, de la piciorul scaunului.
   — Vă mulțumesc din suflet, doamnă.
   Luă cartea cea veche cu amândouă mâinile și o ținu un timp ca pe un obiect plăcut la atingere.
   — Să n-aveți nicio strângere de inimă, doamnă, spuse el apoi, în timp ce strecura cartea în boccea, printre lucrurile pe care le avea, ce-or fi fost. Cartea asta o s-ajungă negreșit înapoi în mâinile dumneavoastră. Iar eu o să mă gândesc cu recunoștință la dumneavoastră în timp ce o să citesc din ea. Și chiar și când n-o să citesc, pe drumul meu fără nicio țintă.
   Laurian și Laura ieșiseră după străin și din prag se uitară amândoi la el cum coboară povârnișul spre ulița satului.

* Revizuit pe 27 mai 2022