„Ce faţă urâtă are omul când cântă, nu ţi se pare?” De fapt nu era o întrebare pe care mama mi-o adresa mie, fiindcă ea era deja edificată în privinţa aspectului feţei omului cântător. Nu-i împărtăşeam părerea dar totodată eram nevoit să recunosc că da, într-adevăr, dacă nu auzi sunetul vocii sau faci într-un fel oarecare abstracţie de el, gura cântăreţului se schimonoseşte penibil în efortul de a cânta. Mai ales arii de operă. Venele de la gât i se umflă să plesnească, ochii i se măresc cât cepele şi aruncă săgeţi; încărcate de mânie, ai zice, dacă n-ai realiza, restabilind sonorul, sau, după caz, lăsând, prin puterea voinţei, sunetul să-ţi atingă din nou urechile, că de fapt cântăreţul îşi strigă iubirea înflăcărată. Trebuia să fii deci conştient că expresia feţei şi vocea sunt de fapt inseparabile — asta era concluzia. Dar mama avea pesemne sensibilităţi aparte, pe care nu binevoise să mi le transmită genetic. Aşa că de atunci încoace, ori de câte ori vedeam spectacole de operă, nu mă puteam împiedica să-mi îndrept atenţia asupra feţelor cântăreţilor, să comand urechilor să nu audă sunetul vocii şi, într-o tăcere obţinută printr-un exerciţiu de voinţă, să mă minunez cât sunt de caraghioşi în efortul lor disperat de a emite sunete. Era doar un joc al imaginaţiei. Dar cât de păgubitor!
La data când mama îmi vorbea de urâţenia omului care cântă cred că deja citisem pe undeva, poate în călătoriile lui Gulliver, despre un personaj, probabil neuman (fiindcă sunt asemenea personaje în povestea lui Gulliver), care vorbea cu dispreţ de alcătuirea omului. „Ce caraghios! denunţa acel personaj nevolnicia corpului. Când păşeşte, omul se foloseşte doar de membrele posterioare, iar pe cele anterioare şi le leagănă pe lângă trup, fără niciun rost.”
Şi, la fel şi în privinţa asta, urmărindu-i pe stradă pe bipezii care suntem, mă întrebam de fiecare dată dezaprobator: dacă tot nu ne folosim la mers de membrele superioare, de ce măcar nu le ţinem drepte şi nemişcate pe lângă corp ci le legănăm neîncetat încoace şi încolo?
Am întâlnit apoi cârcotaşi dezamăgiţi de felul în care omul a reuşit în cele din urmă să se înalţe în zbor. „Astăzi, ziceau ei, te urci, împreună cu alte câteva zeci de oameni, poate chiar — mâine-poimâine, cine ştie —, câteva sute, într-o incintă uriaşă, te aşezi în fotoliu, te legi de el cu o curea aşa cum te-ai lega la pantaloni, aştepţi cuminte, auzi cum se pornesc să vuiască motoarele undeva în exterior, maşinăria se înalţă în aer, leneşă şi greoaie, vezi în jurul tău oameni citind ziarul sau uitându-se afară pe nişte ochiuri de geam nu mai mari decât o clătită, li se aduce demâncare şi ceva băuturică, după care îi vezi stând de vorbă înveseliţi, ba mai şi cuibărindu-se pentru un pui de somn unii dintre ei, şi... Şi te trezeşti la destinaţie. Asta să fie oare împlinirea marelui vis de zbor al omului de la Icar încoace?!”... N-am înţeles! Adică ce-ar fi vrut cârcotaşii? Musai zborul individual să fi însemnat, după mintea lor, împlinirea marelui vis? Fiecare pe cont propriu? Ar fi vrut să le crească oamenilor aripi în spate, precum îngerilor?... Sigur că omul n-are forţa păsărilor. Sigur că nu poate să se înalţe în aer prin forţe proprii, decât doar, cu chiu cu vai, dacă, uzând de ingeniozitatea sa, îşi adaugă niscaiva prelungiri mecanice la membre. Asta-i situaţia! N-ai ce să faci. Eu unul nu aveam nimic de obiectat la actualul mod de a zbura: cu avionul. Ceea ce nu înseamnă însă că dezamăgirea cârcotaşilor nu mă influenţa totuşi, strecurându-mi în suflet o nouă umbră de îndoială cu privire la înzestrarea fizică a omului, dată de Dumnezeu.
Alţi cârcotaşi îl comparau pe om, ca putere, cu tigrul, îl comparau cu boul, îl comparau până şi cu puricele. Şi ajungeau la concluzia că, dacă ar fi foat să se măsoare, de exemplu, cu puricele, omul ar fi trebuit să fie în stare să sară peste un bloc cu zece etaje...
Dar tot nu era îndeajuns de nevolnic sărmanul om. Trebuia să piardă — după voia unora — chiar şi ceea ce avea bun... Sigur! trebuia să se găsească cineva să observe, dezgustat, că până şi locul zămislirii sale se plasează undeva între fecale şi urină. Şi era un mare poet acela care făcea incriminanta şi respingătoarea descoperire şi o trâmbiţa lumii întregi. Altfel spus, cu o asemenea obârşie, cum să te mai aştepţi ca omul să fie o fiinţă nobilă? Dar, ca nu cumva nepoeţii să-l judece cu prea multă asprime, declara ritos că nu există poezie morală şi poezie amorală ci doar poezie scrisă cu talent şi poezie scrisă fără talent. De parcă exista riscul ca vreunui cititor să-i treacă prin cap să ia drept poezie remarca sa cu privire la fecale şi urină.
Şi fiindcă scriitorii şi poeţii s-au dovedit de-a lungul timpului a fi mai zeloşi decât anatomiştii în a da în vileag neîmplinirile corpului omenesc şi ale funcţiilor sale, se găsea, iată, un altul să adauge la toate mizeriile de până atunci monstruozitatea sexului bărbătesc: bărbatul gol, matur şi viril, stând în faţa femeii goale, obiect al atracţiei sale sexuale, arătând — zicea scriitorul — cu nimic mai breaz decât un cuier. Dumnezeule, un cuier! Sigur, puteai s-o iei în glumă. Dar chiar şi-aşa imaginea bărbatului-cuier avea să compromită romantismul viitoarelor mele întâlniri amoroase. Avea să-mi slăbească încrederea în propriu-mi corp, care nici aşa nu era prea mare.
Aveam să continui la nesfârşit jocul de-a defăimarea — fără voie! — a speciei umane, căutând de-aci încolo noi şi noi slăbiciuni ale trupului. Şi ale minţii. Asta, pe plan general. Iar pe plan personal, aveam să-mi compromit plăcerea spectacolelor de operă, aveam să mă îndoiesc de frăgezimea şi de puritatea pruncilor, până atunci de netăgăduit; avea să-mi fie şi mai mare frică de înălţimi, aveam să fiu încă şi mai puţin sigur că îmi voi putea stăvili impulsul sinucigaş de a trage brusc de volanul automobilului în plină viteză pe serpentine, la margine de prăpastie. Şi, mai presus de orice, aveam să evit cu străşnicie de-aci înainte plajele pentru nudişti. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
