Viitorul la colţ de stradă*

Cum ar putea ea să-şi vadă un posibil viitor oglindit în ochii căprui ai colegei de bancă, oricât de năstruşnică şi de zvăpăiată ar fi aceasta, când în ultima clasă de liceu atâtea alte colege — e de-ajuns să arunci o privire — sunt tot atâtea variante de posibil viitor? Şi totuşi, ceva ce aparţine alteia are darul să stârnească o uşoară (şi nevinovată) invidie, chiar dacă-i vorba doar de un viitor, de bună seamă, incert. Dar, dacă stai să te gândeşti, incertitudinea se rezumă la amănunte, în timp ce împlinirea nu poate fi decât o chestiune de timp. Fără îndoială nu prea lung.

În definitiv, la optsprezece ani, aproape că nu poate trăi în prezent. Pur şi simplu, viitorul răsare la orice colţ de stradă trăgându-te cu mii de fire. Dacă într-o zi nu prea însorită duhnind irezistibil a februarie, o tânără femeie, deci una de-a lor, doar cu câţiva ani mai matură, trecând cu pas grăbit pe o destul de îngustă străduţă din centrul Bucureştiului, printre maşini parcate la bordură, cochetă până în străfundul fiinţei, cu o canadiană roşie-lăbărţată acoperindu-i doar pe jumătate coapsele suple, c-un ciorap-pantalon negru întins pe ele, priveşte abstrasă peste capotele automobilelor şi peste capetele trecătorilor, ce se poate citi în ochii ei de un albastru transparent? Fie că te vede o fracţiune de secundă, fie (mai degrabă) că nu, e clar că nu conştiinţa incontestabilei ei frumuseţi îi dă acel minunat aer de superioritate, ci faptul că peste capotele automobilelor şi peste capetele trecătorilor ea vede lumina viitorului, la fel de deschis-albastră ca şi ochii ei. Şi la fel de inconsistentă. Ea ştie că admiraţia i se cuvine nu pentru frumuseţe ci pentru curajul cu care se lasă atrasă de viitorul ei incert.

La vârsta lor vrei să fii liber — ca pasărea cerului, am spune dacă expresia n-ar fi prea tocită. (Dar la ce vârstă te poţi resemna să nu mai fii?) Chemarea viitorului posibil partener de viaţă se face auzită venind dintr-o direcţie la fel de incertă ca şi viitorul însuşi, dar în egală măsură stârneşte revolta faţă de viitoarele (aproape sigure) servituţi. Privirea lor lunecă, avidă şi alarmată, peste chipuri masculine de pe stradă, oprindu-se o clipă la unele dintre ele şi încercând în joacă fel de fel de asocieri. Deocamdată este fascinaţia jocului (matrimonial) şi tocmai iluzia că joc va rămâne un număr nedeterminat de ani le dă o libertate interioară demnă de invidiat. Dar diavolul stă dincolo de vitrină, în întunecimea unui magazin în curs de renovare de pe Calea Dorobanţilor şi, privind printre coli de hârtie de împachetat întinse pe geam, râde... cum altfel decât mefistofelic?...

Un tânăr (sau mai puţin tânăr) actor celebru este, indiscutabil, o mare atracţie. Şi se poate conta pe discernământul şi pe gustul, ba chiar şi pe perspicacitatea sa atunci când primeşte o scurtă scrisoare de la o foarte tânără admiratoare. Este de aşteptat ca el să fie în stare să aprecieze faptul că cele câteva rânduri nu sunt o înşiruire de laude neruşinate sau de linguşeli. Şi că în general nu lasă să se întrevadă nicio dorinţă concretă, în afară, poate, de o scurtă întrevedere, cu foarte puţine şanse de a fi o întrevedere reuşită. Din care să nu rămână altceva decât o simplă amintire. Şi niciun regret.

Dar iată, într-o fotografie de grup, printre atâţia tineri râzând în soare, prieteni la cataramă, ţinându-se de gât — iată un tânăr singuratic, care ignoră veselia generală. Apele liniştite sunt ape adânci. Cine poate şti?... Dar tânărul subţirel din tribună, care n-a sărit în picioare odată cu ceilalţi când s-a marcat un gol? De ce a mai venit pe stadion dacă meciul nu-l pasionează? Poate doar dacă ar putea fi privit mai de aproape — să-i citeşti în ochi, ce? O bucurie interiorizată? Sub norii cumulonimbus înălţându-şi vălătucii ameninţători deasupra stadionului. E posibil.

Orice. Numai să nu te vezi, disperată, plângând pe umărul unui bărbat de patruzeci şi cinci de ani. Spilcuit, din oricare film făcut în manieră clasică, alb-negru scoţând din buzunar o batistă imaculată. Iar ea, gâsculiţa din film, să-şi ridice privirea înlăcrimată de recunoştinţă în timp ce el, c-un gest patern, dar rămânând totuşi mascul, să-i tamponeze uşor ochii. De unde, ai putea să tragi concluzia că la vârsta de patruzeci şi cinci de ani bărbaţii sunt gata oricând să scoată, la momentul potrivit, o chestie cu care să te îmbrobodească.

...Dar nicio pasiune care să-ţi ia minţile. Doamne fereşte să ajungi în pragul sinuciderii! Viitor incert, într-un spaţiu incert, unde luminile electrice chioare ale pub-ului lasă, la sfârşit de program, taburete şi mese cufundate cu picioarele într-o pâclă de semiîntuneric. Ceva trebuie să ajungă într-o bună zi să te ţină captivă într-o zonă malefică unde sufletul se zbate dureros între pasiune şi disperare. Chiar şi la o vârstă matură. Căci, iată, într-o sală de teatru o liceană din ultima clasă, chiar dacă — să zicem — îl adoră pe marele actor care susţine, de unul singur, de la început până la sfârşit, un spectacol care face seară de seară săli pline, n-ar putea fi totuşi decât uluită (pur şi simplu) observând-o ceva mai în faţă, aşezată chiar în rândul întâi, pe spectatoarea de patruzeci de ani care trăieşte intens tot ce se petrece pe scenă, deci tot ce creează marele actor cu economie de gesturi şi cu o voce controlată, dar dozată magistral. Ea, liceana noastră, căreia am dori să-i ghicim viitorul în palmă sau în cafea, se îngrozeşte la gândul că ar putea ajunge vreodată ca spectatoarea din rândul întâi. Dar nu se poate împiedica să o privească fascinată. Iat-o... zâmbitoare, cu capul răsturnat pe spate, sorbindu-l din priviri şi dând uşor din cap după fiecare replică, în semn că a înţeles mesajul (şi nici nu era greu să-l înţeleagă), de parcă actorul i-ar vorbi numai ei. Dar înţelegând altfel decât toată lumea — zâmbind când nimeni nu zâmbeşte şi rămânând serioasă când toată lumea râde. Şi câteodată fiind în ton cu ceilalţi — râzând împreună cu sala. O sală, de altfel, care pentru ea nici nu există: coincidenţele de reacţie nu-s decât o pură întâmplare... Poartă părul strâns într-o plasă cu ochiuri mari. Şi o rochie stil arlechin. Ea, liceana noastră, o priveşte uluită: un posibil viitor pentru ea? Chiar atât de imprevizibil să fie viitorul? Singurătate, undeva, peste vârste?... O liceană visătoare să ajungă oare vreodată ca tine, spectatoare singuratică? Poate că vezi piesa pentru a zecea oară? Ai ajuns s-o ştii pe dinafară, aşa-i? Buzele tale silabisesc mut cuvintele luând-o înaintea actorului. Iată, ai silabisit cuvântul „umezi” şi abia după aceea actorul a rostit: „Îşi şterse ochii umezi”...

Iată deci unde a ajuns puştoaica din filmul făcut în manieră clasică: de la a fi dependentă de batista imaculată a bărbatului la a fi subjugată de magia cuvintelor sale. Iar de aici şi până la a te resemna să trăieşti într-o lume dominată de bărbaţi nu-i decât un pas. E clar, salvarea stă în carieră. Dar ele ştiu că pentru a face carieră de mare interpretă de muzică simfonică de pildă, pianistă sau violonistă, trebuie să accepţi de la o vârstă fragedă o viaţă plină de privaţiuni. Cinci sau şase ore de exerciţii pe zi. Şi practic niciuna dintre bucuriile simple ale oamenilor obişnuiţi. Adio, copilărie. De aceea cariera de mare interpretă de muzică simfonică le cam înspăimântă. În principiu, fiindcă de fapt adio copilărie au spus deja: ora primului pas într-o astfel de carieră pentru ele, pentru liceenele din ultima clasă, a trecut de mult. Gândindu-te însă la bietele fetiţe sacrificate pentru o mare carieră, te consolezi cu gândul că va veni în viaţa viitoarelor mari interprete o zi când lucrurile se vor schimba. Desigur, în bine. Bucăţile muzicale care astăzi sunt noutăţi de ultimă oră, chiar dacă au fost compuse hăt la sfârşitul secolului al optsprezecelea, vor deveni cândva arhicunoscute. Peste pasajele care astăzi le solicită întreaga putere de concentrare vor trece, cu măiestria dobândită peste ani, la fel de uşor cum fetiţele de rând trec ţopăind peste careurile şotronului. Cu măiestria dobândită... sau cu rutina. Fiindcă, de ce să n-o recunoaştem, rutina, atât de înfierată de moraliştii muzicii, este şi o eliberare. Aşa că, oarecum eliberate, marile interprete, la o vârstă când se vor putea socoti încă tinere, doar uşor ridate, uşor blazate de atâta succes, cu o ţigară lungă fumegând între degete — evident, lungi — vor putea spera, la o petrecere, flecărind ca orice om de rând, nu numai să-şi atragă dragostea târzie a unui bărbat ce a avut la viaţa lui prea puţine legături cu arta, dar şi să-şi găsească o adevărată plăcere în acea conversaţie cu el...

Fiindcă dacă performanţele interpretative îţi oferă o bază solidă pentru existenţă la vârsta când foarte multe colege trec prin incertitudini sfâşietoare, nu se ştie dacă arta nu te va putea apăra până la capăt. Dacă totul e cu putinţă, atunci bărbatul ce a avut prea puţine legături cu arta de-a lungul îndelungatei sale existenţe ar putea fi şi un medic psihiatru. Cu toată independenţa visată de liceana de astăzi, mustaţa încă blondă, ochelarii şi mai ales halatul alb al medicului psihiatru, aşezat la biroul său având drept fundal fereastra cu peisaj însorit de brazi şi de tei stau mărturie că pentru viitoarea femeie matură nu-i o experienţă chiar catastrofală o şedere de câteva săptămâni într-o clinică de boli nervoase, unde să ţi se explice, cu maximă bunăvoinţă, că tot ce te-a adus acolo a fost oboseala. Evident, a existenţei cotidiene. Iar pentru liceana care nu îşi închipuie în niciun fel existenţa dincolo de examenul de bacalaureat, imaginea, oricât de reconfortantă, a parcului însorit din jurul spitalului, poate fi prea puţin pentru a alunga spaima prezentului. Camera de acasă a fetiţei de ieri, unde nimic nu părea a mai fi la locul său şi mai veşnic decât animalele de pluş alături de caietele şcolare, poate să devină peste noapte o incintă sufocantă pentru femeia sortită a rămâne pe veci sclava ciclului ei de patru săptămâni şi — conform unei poetici false — a lunii. Nu-i de mirare, deci, că ea, liceana din ultima clasă, singură cu spaima ei de fiinţă sortită sclaviei de femeie, să-şi deteste camera în care şi-a încheiat o existenţă, aceea a copilăriei, şi să-şi dorească s-o vadă aidoma viitorului. Adică sumbră. Rămâne de competenţa medicului psihiatru să găsească semnificaţia celor întreprinse de fragila şi decepţionata domnişoară: colţurile tavanului vopsite în negru, stele de staniol auriu lipite peste tot, figurile groteşti de pe pereţi... Poate că, zugrăvite astfel acolo, în incinta ei sufocantă, erau destinate să deturneze forţa malefică a destinului. Iar medicul psihiatru, un bărbat binevoitor, cu o mustaţă încă oarecum blondă, ochelari cu lentile groase şi halat alb, proaspăt spălat, apretat şi călcat de o mână grijulie, destul de tânăr încă, urmează a fi singurul care să nu ia totul în tragic: departe de a-i marca existenţa iremediabil, episodul cu pricina este sortit uitării, contrar a ceea ce crede mama, obişnuită să ia totul în tragic.

Chipurile de femei trecute de şaizeci de ani, care azi apar uneori la TV purtând marca unei distincţii desăvârşite în timp ce răspund la întrebări despre trecutul lor de victime ale comunismului, ar putea desigur să ascundă căderi abisale care să nu aibă nicio legătură cu vreun mediu ostil de pe vremea când sinuciderile încă mai erau la modă. Şi dacă poţi lăsa în trecut, practic uitate, răni adânci, înseamnă că acele răni nu trebuie să te înspăimânte din cale-afară. În definitiv, un strigăt de spaimă nu trădează neapărat o slăbiciune interioară. Cel mult, o slăbiciune de moment. Liceană fiind (în ultima clasă de liceu), te poţi întreba dacă au vreun temei acele doamne care afirmă cu o anumită înverşunare superioritatea femeii. Ele par a fi convinse că în viaţa unei femei câteva hohote de plâns într-un moment de disperare sau un strigăt de spaimă nu cântăresc atât de mult încât să creeze impresia că este un lucru obişnuit ca o femeie să se lase cu uşurinţă cuprinsă de disperare.

Dimpotrivă, chiar şi o puştoaică poate să pună în dificultate un bărbat cât se poate de matur. Şi nu numai prin vioiciunea a cărei sursă bărbatul n-a înţeles-o niciodată sau pe care, ursuz, a pus-o pe seama superficialităţii feminine; când de fapt cel mai mult l-a intrigat ceea ce s-ar putea numi schimbarea de fire a puştoaicei. La o vârstă când niciun stres al agitatei noastre vieţi cotidiene n-ar fi trebuit să-i întunece voioşia. Premoniţie a unui mult prea timpuriu capăt de viaţă? Mai mult ca sigur că nu. Pentru că dintr-o tristeţe instalată la o vârstă fragedă din motive obscure, adolescenta de mâine poate ieşi trezindu-i-se treptat interesul pentru viaţă, cel puţin aşa cum este ea înfăţişată în revistele pentru tineret. Cui o vede într-o după-amiază pe unul din marile bulevarde, absorbită de lectura revistei în timp ce păşeşte agale, ca prin vis, prin mulţimea grăbită, îi este clar că adolescenta noastră se află într-o lume deocamdată închisă, chiar dacă în plină deschidere, sub adierea primăverii, fie ea şi amestecată cu gazele de eşapament de pe marele bulevard, n-a mai rămas de străbătut decât un cvartal. Şi tot cu capul cufundat în revistă. Se simte de la distanţă că tristeţea ei de fetiţă este pe cale să se risipească în aerul înmiresmat. Indiferent ce conţine revista, rebus sau informatică, modele de tricotat sau „găsiţi cele zece diferenţe dintre cele două desene”, revista va fi părăsită pentru totdeauna chiar de la prima întoarcere acasă. Sau cel mai târziu la toamnă. Odată cu începutul ultimei clase de liceu. Fiindcă pe ea, liceana din ultima clasă de liceu n-o atrage (irezistibil) decât lumea reală, pentru care este perfect pregătită (prin vocaţie). O tristeţe de câţiva ani, un strigăt de disperare, viitorul incert, o oboseală trecătoare purtată cu melancolie prin parcul însorit al spitalului de boli nervoase, perspectiva unui timp al distincţiei feminine un pic dincolo de vârsta maturităţii — toate se contopesc într-un prezent atât de real, încât pur şi simplu, uneori, doare.

Rujul de buze, fondul de ten, colierele vor înceta de a mai fi doar capricii ale fanteziei, poate chiar înainte de a se împlini anul. De acum înainte, o viaţă întreagă ele vor fi o obligaţie; mai ales faţă de ea însăşi. Lacul întins cu atenţie peste unghiile de la mâini, pe lângă că este o ocupaţie plăcută, care cere concentrare, o plasează în acelaşi viitor incert, fie şi în măsura în care îi este dat să dureze nu mai mult decât câteva zile, în care cine ştie ce se poate întâmpla. Iar dacă nu se întâmplă nimic, un nou strat de lac prelungeşte plăcuta incertitudine cu alte câteva zile. Ca să nu mai vorbim de lăcuitul unghiilor de la picioare, care se consumă într-o singurătate încărcată de gânduri şi promite o complicitate care îţi dă fiori. Aplecată peste unghii, ea îşi îmbrăţişează genunchiul, într-un gest pe care, indiferent ce va urma, nu-l va mai repeta cu nimeni altcineva. Atentă la unghii, ea nu îşi ia gestul drept îmbrăţişare. Dar instinctul ei de femeie la început de drum îi şopteşte că, oricât de puternici ar fi bărbaţii şi oricât de convingător ar promite dragostea şi şi-ar oferi sprijinul lor de o viaţă, cel mai sigur în momentele grele rămâne propriul sprijin. Şi dragostea pe care o femeie şi-o oferă sieşi.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei
Publicat şi în Luceafărul, 01.07.1992

Destin şi erată*

„Domnilor examinatori!
   Un eveniment din viaţa mea, care ar fi trebuit să-mi zgâlţâie existenţa din temelii, iată, aproape că mă amuză. Iar dacă nu mă amuză cu adevărat, în orice caz îmi stârneşte un soi de fervoare bolnăvicioasă... O eroare? Dar, bine, domnilor examinatori, nu-mi spuneţi absolut nimic nou! Eu însumi m-am gândit ani de-a rândul că undeva ar fi putut să se strecoare o eroare fundamentală, în urma căreia existenţa mea ar fi luat un cu totul alt curs. Sunt pur şi simplu uluit că nu v-aţi pus întrebarea asta cu mult timp în urmă!
   Aş putea să vă spun că, într-o stare cât se poate de melancolică, am frunzărit ocazional cărţi ştiinţifice şi tehnice dintr-o anumită perioadă imediat următoare războiului (abia cu puţin anterioară evenimentului pe care binevoiţi să mi-l semnalaţi în scrisoarea dumneavoastră oficială). Şi de fiecare dată, răsfoind acele cărţi, ceva m-a tulburat: conturul foarte net al literelor, chiar şi pe o hârtie de proastă calitate, alături de alinierea lor deja imperfectă din cauza unor maşini de tipărit care dădeau semne vizibile că începuseră să se deregleze... Dar cât de puţine greşeli totuşi. Încă!
   Dumneavoastră v-aţi trezit acum, după atâţia ani, să-mi contestaţi diploma... Dar eu nu-mi pot dezlipi gândul de la acele persoane care făceau corectura. Cu alte cuvinte, tocmai la erori mi-a stat gândul în toţi aceşti ani. Ceva imprecis m-a tulburat mereu, mult mai imprecis şi mult mai profund decât înştiinţarea dumneavoastră ridicolă. Aş fi înclinat să cred — mă refer la acei oameni — că vânau greşelile în silă, în virtutea unei deprinderi mai vechi, care abia dacă se putea numi meserie. Vreau să spun că ar fi putut fi socotită mai mult decât o meserie, domnilor! Dar a vâna greşelile tipografilor prin cărţi ştiinţifice şi tehnice, fie şi ca o activitate automată, vreau să spun fără un dram de pasiune, era oare un lucru vrednic de dispreţ dacă acea activitate automată îţi permitea să aduci la sfârşit de lună un ban în casă? Un ban muncit?...
   Vânători de greşeli... Las deocamdată farsa dumneavoastră dezgustătoare, domnilor. Şi vreau să spun că ceva îmi scapă. Ei citeau, de bună seamă, sau mai bine zis parcurgeau, cu ochiul lor ager, primul rând de şpalturi. Apoi, cu ochiul la fel de încordat, parcurgeau un al doilea rând. Şi totuşi venea la un moment dat şi o ultimă corectură. După care încă mai scăpau greşeli. Cu tot ochiul lor ager. Cu toată detaşarea lor rece. Poate voită? Poate reflexă? Şi atunci, cu acel ultim rând de greşeli, după ce întregul tiraj al cărţii tehnice era scos, ce mai rămânea de făcut? Desigur, erata: un petic de hârtie. ERATĂ Pagina. Rândul. În loc de. Se va citi. Eroarea este din vina. Şi vina era de fiecare dată fie a editurii, fie a tipografiei. Nu-mi amintesc de vreo greşeală care să fi fost pusă pe seama autorului. Parcă nici nu-ţi vine să crezi!...
   Şi pe cine să întrebi? Tipografii au murit, în cea mai mare parte intoxicaţi cu plumb. Autorii, câţi au mai rămas în viaţă, trebuie să fie deja nişte inofensive persoane senile, care nici măcar meritul de a fi scris acele precise cărţi tehnice nu şi-l recunosc, decât poate, într-o formă extrem de vagă. Aşa, ca un fel de premiu nu pentru o operă anume, ci pentru o îndeletnicire de-o viaţă...
   Şi totuşi, în ciuda fiţuicilor cu titlul de Erată, lipite la fiecare exemplar de carte, tot trebuie că au mai rămas greşeli nedescoperite. Dumneavoastră îmi scrieţi «la una din problemele din teza dv. de la concursul de admitere a fost descoperită o eroare, ceea ce duce la depunctarea lucrării dv. ... cu toate consecinţele de rigoare». Domnilor, dumneavoastră nici nu vă închipuiţi cât e de tulburător ceea ce îmi spuneţi. Dar nu pentru că mă luaţi prin surprindere, după atâţia ani! Eu singur m-am gândit de atâtea ori la eratele lipite în cărţile tehnice. Şi mai ales la greşelile rămase nedescoperite! Ei bine, ăsta-i lucrul cu adevărat tulburător! Dumneavoastră credeţi că nu mi-am examinat îndată după concurs propria mea lucrare? Credeţi că nu mi-am descoperit imediat greşeala de care vorbiţi? Dar întrebarea este: din vina cui a fost săvârşită?...
   Vremea eratelor a trecut de mult. Astăzi editorii s-au împăcat cu gândul că erorile nu pot fi eliminate complet din viaţă, oricât te-ai strădui. Şi cu atât mai puţin pot fi eliminate din cărţi. Toţi ne-am împăcat cu gândul ăsta. Şi ştim astăzi prea bine că toate se înlănţuie pe lumea asta!...
   Dumneavoastră puteţi să ghiciţi cu uşurinţă că azi prefer să stau cu ochii pe ecranul monitorului decât să mă afund în paginile unei cărţi tehnice — pe cărările ei de formule cu simboluri matematice precis conturate dar nu foarte exact aliniate (din cauza maşinilor de tipărit care, la o vârstă înaintată, bietele, începuseră încă de pe-atunci, din anii imediat postbelici să se deregleze). Dar e la fel de clar că de azi privesc în urmă! Şi nu pot nicidecum să uit câmpurile nesfârşite ale logaritmilor. Technische Hochschule von Darmstadt! La concurenţă cu Universitatea Lomonosov din Moscova, nu-i aşa? Faţă de care logaritmii anonimilor autori de nesfârşite cifre nu erau cu nimic mai prejos.
   Dacă astăzi pe ecranul monitorului îmi apare o eroare, e aproape sigur că-i o eroare grosolană, de-a dreptul o gafă. Ceea ce îmi permite s-o percep ca atare şi s-o elimin imediat. Dar pe atunci!... Într-un câmp practic infinit de logaritmi cu mantisă şi cinci zecimale. Convertirea logaritmilor naturali în logaritmi vulgari. Greşeala umană era — putea fi — infinit mai mică decât greşeala calculatorului personal de astăzi. Cum ar fi putut verifica vânătorii de greşeli toată puzderia aceea de cifre? Cel mult puteau merge cu conştiinciozitatea până acolo încât să compare, logaritm cu logaritm, textul autorului cu textul tipărit. Dar cine să verifice textul însuşi al autorului? E clar (încă o dată) că autorul purta toată vina greşelii. Deschideţi orice tabelă (pe atunci, la feminin, vă mai amintiţi?) de logaritmi dintr-un memorator tehnic de la oricare bibliotecă publică. Veţi întâlni sublinieri peste sublinieri, semn că oamenii tehnicii din acele zile aveau nevoie de logaritmi şi îi foloseau. Pătratul. Cubul. Rădăcina pătrată. Rădăcina cubică... Cei mai mici divizori ai numerelor de la 1 la 10.000. Peste tot sublinieri, semn că tabelele au fost din plin folosite. Şi nicăieri nicio greşeală? Asta s-o credeţi dumneavoastră!...
   Mă întreb dacă după atâţia ani mai ştiţi cum a fost la concursul de admitere. Nimeni nu-ţi interzicea să ai alături, pe pupitru, memoratorul matematic. Chiar dacă ţi se cerea, sau tocmai fiindcă ţi se cerea să gândeşti. Cum aş putea să vă aduc acum proba că un logaritm, pe care l-am folosit, din memoratorul meu matematic, era greşit? Îmi dau seama: n-am cum să vă dovedesc că acesta e memoratorul pe care l-am folosit; oricât de ferfeniţit ar fi de trecerea timpului şi oricât de autentică ar fi vechea mea semnătură de pe prima pagină, dumneavoastră, domnilor, îmi veţi spune că nu luaţi în considerare probe sentimentale... Ştiu, nu totul depinde de gândire. Un logaritm greşit poate face ca un pod să se prăbuşească. Şi o dată cu el (sau chiar şi fără el!) poate face să se prăbuşească o viaţă. Aşa cum a alcătuit-o destinul, desigur, inclusiv ca urmare a erorii de la concursul de admitere. Fiindcă de o altă prezumtivă viaţă a mea ce aş putea să spun? Pentru dumneavoastră, oameni care preţuiţi atât de mult precizia calculului, ce valoare ar putea avea nişte simple supoziţii cu privire la cursul complet diferit pe care ar fi putut să-l ia viaţa mea în absenţa erorii din memoratorul matematic? Vreau să spun, fără nicio vină în ceea ce mă priveşte... Nu-i ca în umanistică, unde un cuvânt nepotrivit într-o limbă străină, care, înlocuit în traducere printr-un sinonim, poate salva un text de la o prăbuşire totală.
   N-am de gând să fac nicio contestaţie şi nu vreau să mă tângui. Nu încerc să vă demonstrez că a fost totuşi un concurs nefericit de împrejurări. Nimeni n-a stabilit atunci dacă să se dea preferinţă gândirii sau meticulozităţii. Eu pot să presupun — şi am presupus ani de zile — că examinatorii au preferat atunci prima cale. Meticulozitatea se dobândeşte în timp, de bună seamă că şi-au zis ei. Înconjurat de meticuloşi, devii tu însuţi, poate, după un număr de ani, meticulos. Dar — şi aici vă dau dreptate — de unde atâţia meticuloşi? Şi de unde atâţia ani?... Dacă asta vă-ntrebaţi acum, pot foarte bine să vă-nţeleg. Dar examinatorii ar fi fost de preferat să-mi spună: ai greşit, la revedere! Şi atunci, ce se alegea de mine? Iată o întrebare pe care eu însumi mi-am pus-o de ani de zile, de îndată ce am descoperit eroarea. (Nu era nevoie să veniţi cu contestaţia dumneavoastră atât de ridicol de tardivă!) Urma să mă conving dacă sunt de-ajuns de perseverent şi anul următor să-mi încerc norocul tot într-o profesiune tehnică? Tradiţia de familie nu cântăreşte nimic... atunci când pur şi simplu n-ai una. Te poţi trezi peste noapte (sau de la un an la altul) oriunde. Cu atât mai mult cu cât, lacom şi marcat de nechibzuinţa adolescenţei, ţi le doreşti pe toate...
   Dar eu nu înţeleg ce doriţi dumneavoastră astăzi, domnilor. Doriţi să-mi anulaţi licenţa şi să mă obligaţi să restitui salariul pe care l-am primit pentru o profesiune pe care am practicat-o, după părerea dumneavoastră, ilegal? Nu pricep la ce v-ar folosi. Sau, mai bine zis, nu pricep cum de vă închipuiţi că aş putea să restitui banii, când ştiţi prea bine că în colţul ăsta de lume nu pot fi restituite sume de bani atât de mari, pentru simplul motiv că banii abia îţi ajung de pe o zi pe alta. Şi nici vorbă nu poate fi să pui ceva de-o parte.
   Dumneavoastră n-aţi reuşit altceva decât să mă faceţi să evadez cu gândul într-un fel mult mai palpabil — iertaţi-mi inadvertenţa — decât obişnuiam s-o fac până la primirea scrisorii dumneavoastră. Ca urmare, fireşte, a aceleiaşi erori din teza mea de la concursul de admitere, pe care eu am descoperit-o chiar a doua zi; şi pe care dumneavoastră pretindeţi că aţi observat-o abia acum, în ajun, după un număr impresionant de ani. Dar asta nu are nicio importanţă. Vă stau la dispoziţie oricând doriţi. Vreau doar să ştiţi că am cântărit cu toată seriozitatea posibilitatea să-mi iau adio de la cariera tehnică.
   Ştiu că o carieră umanistă ar fi fost pentru mine o altă lume. O altă existenţă. Nu ştiu însă dacă v-aţi gândit şi dumneavoastră (dacă asta are vreo importanţă). Datorită unei greşeli de o zecime la logaritmul unui număr — în loc de un ambiţios tânăr antreprenor în construcţii (să zicem), un la fel de ambiţios tânăr literat, poate uşor complexat de ştiinţele exacte, dar pe de altă parte mândru de prezenţa sa în plină cultură! A schimba sentimentul de bărbăţie, în preajma gropii de fundaţie proaspăt excavate adânc în pământ, până la o profunzime nevăzută de lumina soarelui de milioane de ani, cu preferinţa de a deschide zgribulit umbrela încă de la primele picături de ploaie în drum către interiorul fundaţiei culturale ce adăposteşte trufaşa şi uşor complexata (de ştiinţele exacte) comunitate umanistă...
   Limbajul nu ca mijloc de transmitere de informaţii; nici măcar ca plăcere a comunicării, ci limbajul ca frumuseţe în sine. Cu totul altceva. Mă întreb, domnilor, nu dacă ar fi trebuit să vă gândiţi la toate astea înainte de a-mi trimite scrisoarea aceea idioată, ci pur şi simplu dacă ar fi fost omeneşte să vă fi gândit; presupunând că asta ar fi o consolare pentru cineva în situaţia mea. Altă familie, alţi copii. Alte amante — dintr-o altă lume care preferă interioarele, care tresare la sensuri uşor deformate ale cuvintelor. Nu-i vorba că repulsia lor pentru tehnică ar fi putut deveni molipsitoare pentru mine. Tulburător este că n-ar fi fost exclusă propria mea repulsie pentru tehnică. Uriaşa responsabilitate a constructorului de structuri rezistente, mult prea solicitată de-a lungul anilor, ar fi putut să se frângă într-o bună zi. Poate chiar cu mult înainte de frângerea vieţii. Repulsia pentru tehnică, văzută ca o organizare a spaţiului şi chiar a gândirii de un anume fel, dar o dezorganizare a sensibilităţii. Şi mai ales acea comuniune cu meseriaşi de toate soiurile şi de toate mitocăniile, pe care, printr-o prestidigitaţie aproape liber consimţită a spiritului, să mi-o fi însuşit destul de rapid, practic fără urmă de rezistenţa pe care în realitate am opus-o de-a lungul atâtor ani... Când, poate, mi-era sortit să mă aflu pe picior de egalitate cu nu mai mult de zece-cinsprezece persoane cu un temperament nu prea diferit de al meu. Simt foarte exact că una ar fi fost să fii, chiar şi timp de cel mult o oră şi jumătate, de la înălţimea unei catedre, o persoană publică, şi cu totul altceva, pe acelaşi planşeu îmbâcsit de motorină al unei uriaşe hale, să fii mereu, zi de zi, «dom’ inginer», fără să-ţi fie prea clar dacă alţii îţi datorează ceva, sau dacă tu le datorezi lor fiindcă trebuie mereu să plăteşti pentru aroganţa involuntară a unei diplome pe care, iată, domnilor, reiese foarte limpede din ce-mi scrieţi dumneavoastră că nici n-am meritat-o.
   Dar de ce să mă las tulburat numai de gândul că aş fi putut să trăiesc într-o cu totul altă familie — altă soţie, alţi copii... Alte femei iubite? când poate că n-ar trebui să-mi înfrânez imaginaţia — acum că tot s-a declanşat (mulţumită dumneavoastră, domnilor) — s-o înceapă cu vizita la pavilionul expoziţional de mobilă. Acolo unde, chiar şi după un număr de ani de viaţă stabilă, te farmecă, parcă, de fiecare dată, senzaţia de început de drum. Zeci de interioare posibile, din care trebuie — a trebuit — să alegi, vai, doar unul!
   Apoi, foarte curând, trebuie să fi venit şi ziua când, la depozit, cu factura semnată, a trebuit să încarc mobila într-un furgon. Mă frământ să îmi imaginez ce traseu trebuie să fi urmat acel furgon în drum către casă. Dar mărturisesc că îmi e imposibil. În drum către care casă? Aş trişa, desigur, dacă mi-aş îngădui să recunosc în ea cel mai mic detaliu din casa pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. Dar abia dacă pot să trec, cu gândul, pragul imaginarei mele case. În vestibul mă aşteaptă deja o lume nouă şi necunoscută. Ce stradă? Ce număr? În ce cartier?... Un vestibul oarecum întunecat fiindcă afară stă să înceapă vijelia. Într-o zi nedefinită dintr-o primăvară nedefinită. Un pachet de cărţi (tehnice), legat cu o sfoară, pe care cineva le-a răsfoit cu ani în urmă. Eu nu, în orice caz, de vreme ce destinul meu urma să fie altul, datorită erorii descoperite de corectori în lucrarea de la concursul de admitere. Un simplu insucces, rămas departe în trecut? Sau un semn al Cerului? Domnilor, măcar de ne-ar trimite Cerul câte un semn clar de fiecare dată când suntem pe cale să comitem o eroare decisivă!...
   Şi poate că nu trebuie să fi primit vreo înştiinţare că în trecutul tău îndepărtat s-a comis o greşeală (într-una din lucrările de la concursul de admitere) ca să admiţi, cu privirea pierdută în direcţia pachetului de cărţi tehnice legate cu sfoară, că ceva mai târziu ţi-a trecut prin minte un gând amar — printre atâtea altele — în legătură cu cea pe care ai cunoscut-o frecventând mediul în care destinul te-a aruncat în urma unei erori nedescoperite la timp: soţia ta. Poate că şi dumneavoastră v-aţi gândit într-o bună zi, domnilor. Chiar şi fără să fi primit o înştiinţare atât de ridicolă. Privind-o într-o dimineaţă, trezit înaintea ei, străină în acelaşi pat cu tine: de ce ea şi nu alta? Trist, nu-i aşa, domnilor? Cumplit de trist. Un fluid cică trece de la unul la altul când vine iubirea şi asta îţi spune că nu greşeşti. Dar când alergi după o femeie (dintr-un mediu ce nu-ţi era destinat), sau poate chiar şi destinat fiind, cine ştie, şi ea nici nu te respinge şi nici nu arată vreo iniţiativă, atunci ce poţi să crezi, obosit de atâta stăruinţă: că nu poţi trăi fără ea? Sau că totul nu este — n-a fost! — decât ambiţia să însemni pe răboj încă o victorie? Nu în materie de femei — nicidecum. Ci pur şi simplu încă o victorie în viaţă...
   Dar, cum nu poţi trece cu imaginaţia dincolo de vestibulul întunecos al unei case nedesluşit conturate, în faţa căreia aşteaptă un furgon plin cu mobilă care n-a fost niciodată cumpărată, gândul victoriei iluzorii însemnate pe răboj poate că nu-i tocmai aşa de negru. Cel puţin ştii sigur că, dezlegând sfoara cu care sunt legate vechile cărţi tehnice, există şanse mari să dai tocmai peste memoratorul tehnic cu pricina. Şi nu că te-ai mai apuca, acum, la bătrâneţe, să cauţi greşeala care ţi-a schimbat cursul vieţii, dar poţi oarecum să fii sigur că ea există. Oamenilor cu ochiul format — corectorilor — le-a scăpat, iată, pe unul din nenumăratele rânduri unde literele, cifrele, formulele au conturul încă net, deşi alinierea lor nu mai era chiar perfectă din cauza maşinilor de tipărit care începuseră deja să se deregleze.
   Iar dacă inconştienţa, poate, m-a făcut să n-am nicio ezitare în ziua aceea când mi-am scris lucrarea de concurs, îmi aduc aminte la fel de bine cum, cu alte ocazii, la şcoală, mi s-a întâmplat de atâtea ori să intru în criză de timp scriindu-mi «lucrările de control», cum li se spunea pe-atunci. În criză de timp şi în panică. Totul a fost trecător, bineînţeles. Pe atunci. Dar ce mă fac dacă astăzi intru în criză de timp?... Poate nu şi în panică, fiindcă iată, după greşeli cu duiumul comise timp de o viaţă — cu sau fără voie, cine putea s-o spună? — constat că totul a rămas fără urmări grave. O viaţă posibil schimbată? Schimbată în raport cu ce? Cu destinul?
   Al dumneavoastră, cu regret
   Etc. etc. etc.”

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei
Publicat şi în Luceafărul05.06.1995

Între Galeria de pictură şi Agenţia de voiaj*

Dincolo, pe partea umbrită a străzii, sus pe clădiri — la ultimul etaj, pe terase sau la mansarde — erau toate acele locuri înalte de unde ziaristul Tino Ruvole credea că şi-ar fi putut lansa incendiarele sale fiţuici volante. El să nu mai fie acolo şi mecanisme simple şi ingenioase să le catapulteze în spaţiul transparent dintre clădirile cenuşii. În închipuire le văzuse de atâtea ori, în ultimii ani, sus, în vântul străzii, gonind, singure răsucindu-se în aer, puzderie, după declanşarea mecanismului la momentul potrivit.

Aşteptând-o pe Rita Vico în sala de la stradă a galeriei de pictură ASPES, Tino Ruvole se uită în sus la balconaşul de sub acoperiş, cu câteva etaje peste agenţia de voiaj a companiei aeriene RUE–U.F.T. Dincolo de balconaş, acolo sus, îndărătul uşii zăvorâte, la un capăt de scară întunecoasă şi plină de praf, cu o sacoşă suspectă în mână, puteai oricând să dai nas în nas cu poliţia secretă. Şi lor le captau atenţia locurile înalte — ferestruici, ziduri cenuşii, cornişe — periculoase din punctul lor de vedere. Cu siguranţă că aveau situaţia exactă a căilor de acces către acele locuri.

Parcă nici nu-ţi venea să crezi că nu mai departe decât acum o jumătate de an o cortină grea se lăsa între ei şi lume, în apartamentul lui Tino Ruvole, de îndată ce Rita Vico închidea uşa în urma ei. Prelungeau tăcerea, asta era: fiindcă ea rămânea lângă uşă secunde în şir privindu-l drept în ochi, fericită. Toate plăcerile le prelungeau, numai să uite de lumea de afară. O beţie de plăceri. Se gândi cu un fior de amărăciune că îi era aproape totuna dacă avea s-o întâlnească sau nu într-o zi ca asta.

Un vizitator trecu agale prin dreptul vitrinei şi, timp de o clipă, îl fixă bănuitor pe Tino Ruvole. Afară la uşă un cerşetor stătea rezemat de zid, cu mâna întinsă. O manşetă jerpelită, un cot peticit. Ruvole îi privi profilul încordat, mâna întinsă ferm şi iarăşi căzu pe gânduri... Cine putea stăvili înaintarea tancurilor?... O patrulă trecea în pas cadenţat pe mijlocul trotuarului — un subofiţer şi doi soldaţi — în şir, agale, insensibili la agitaţia străzii. Ce puteai să faci cu foile volante împotriva tancurilor? Pe cine să convingi?

Ziaristul Tino Ruvole se întoarse către tabloul de la marginea peretelui. Trebuia oare să privească ceva şi aici în interior? O formă cenuşie, fără contur şi fără culoare. Titlul, scris cu litere mici, nici nu-l putea desluşi. Îl căută din privire pe vizitatorul bănuitor de adineauri. Dar sala se golise, în timp ce tablourile cenuşii dormitau obosite pe pereţi, de jur împrejur. Afară în stradă, un cerşetor şchiop şontâcăi nehotărât către cel dintâi, rămas nemişcat, cu mâna întinsă ferm. Titirez năuc, îşi zise Tino Ruvole — asta îi sugera. Dar pe buzele cerşetorului şchiop flutura un zâmbet ironic. Sau uşor amuzat. Tino Ruvole închise ochii. Un mecanism cu elastic — un fel de praştie — se declanşa sus deasupra agenţiei de voiaj RUE–U.F.T., proiectând către mijlocul străzii un pachet alb de mărimea unui caiet gros de şcoală. Pachetul se dezmembra instantaneu şi din el porneau să se răspândească sute de foi volante care chemau la revoltă. Aceleaşi foi volante luate de vânt. Coborând contorsionate, arătându-şi nenumăratele feţe. Tino Ruvole le auzea foşnind peste zgomotul străzii. Dar nu era un zgomot obişnuit. Doar murmur molcom de voci şi, ici-colo, paşi pe trotuar. Adică fără vuietul maşinilor.

Deschizând ochii, văzu mulţimea umplând bulevardul, o mulţime care aproape că nu se mai mişca. Peste capete, pe partea cealaltă, o maşină staţiona în dreptul agenţiei de voiaj. În afară de aceea — nicio altă maşină pe tot întinsul bulevardului, atât cât puteai să cuprinzi stând în sala dinspre stradă a galeriei de pictură ASPES. Circulaţia fusese întreruptă şi Tino Ruvole îşi încordă auzul, aşteptându-se să desluşească venind de departe scrâşnetul metalic al şenilelor de tancuri. Dar nu se auzea nimic. Cei doi cerşetori stăteau de vorbă ca şi cum ar fi fost numai ei pe toată strada. Casa lor era oraşul întreg. În uşa deschisă dintre oficiu şi salon se ivise pictorul, stăpân pentru câteva zile al galeriei. Din spatele lui, din oficiu venea lumină de la o veioză. El stătea nemişcat şi privea cu reproş. Ziaristul şi-l închipui spunând: — Dacă în loc să-mi priveşti tablourile, te uiţi în stradă, de ce-ai mai intrat? Dar în galerie Tino Ruvole era acum singur. Oare la ce oră aveau să închidă magazinele?

„O oarecare siguranţă de sine”, se gândi ziaristul privindu-l din nou pe cerşetorul de afară — „ba chiar un pic de aroganţă”. În clipa aceea observă că erau trei. Cel cu mâna întinsă stătea de vorbă cu alţi doi, ultimul venit fiind tot un fel de titirez năuc, ca şi cel de-al doilea. O conversaţie plină de patimă reţinută.

Oare până unde se întindea rumoarea vocilor? Peste capete, abia dacă se vedea, în stânga, departe, panoul uriaş de deasupra intrării cinematografului Britela. Nu puteai să desluşeşti ce film rulează, dar era clar că schimbaseră filmul peste noapte: afişul era prea plin de culori ca să semene cu cel de ieri. Numai gândul că mai era cineva care încă nu uitase culorile, şi putea să te facă fericit — dacă puteai să uiţi, măcar pentru câteva clipe că te afli într-o galerie de pictură şi că prin vitrina imensă radiază neliniştitor rumoarea egală a vocilor. La fel ca mai înainte? Un semiton mai sus?... Dacă un girofar de la maşina poliţiei nu mai putea trece azi cu viteza nebună din celelalte zile, însemna oare că mulţimea tindea să se reverse peste carosabil?...

Tino Ruvole n-o mai putea aştepta acolo pe Rita Vico. Ieşi în stradă, trecând chiar pe lângă braţul întins al cerşetorului de lângă uşă. Dar acolo nu puteai înainta nici repede, nici prea departe. Cine nu ştia că de o bună bucată de vreme trăiai pe-aici într-o lume săracă? Dar parcă niciodată până astăzi sărăcia nu fusese atât de izbitoare. Feţele posomorâte, da, sigur, cu ele erai obişnuit, indiferent pentru ce ziar lucrai. Dar îmbrăcămintea? Oare unde îţi fuseseră ochii să nu bagi de seamă că ajunsese nu numai extrem de demodată, dar şi ponosită? Ba chiar extrem de ponosită. Ziaristul se uită în urmă la cerşetorul din uşa galeriei ASPES. Nu numai sigur pe sine, îşi zise el, dar şi c-un fel de zâmbet triumfător de astă dată. Câţiva de aceeaşi teapă cu el îi vorbeau cu însufleţire, iar el zâmbea în felul acela unic, sfidător–arogant–triumfător... Probabil că nici patrula (sau patrulele: cine ştie câte or fi fost) — subofiţerul şi cei doi soldaţi — nu mai avea loc să treacă nestingherită prin mulţime, de-a lungul trotuarului. Pictorul, stăpânul pentru câteva zile al galeriei, se ivise şi el, dincolo de vitrină, privind în stradă neliniştit. Dar cine ştie ce vedea — pictorii ăştia văd totdeauna lumea cu alţi ochi; în orice caz, în alte culori. Aproape sigur, scrâşnetul şenilelor de tancuri nu-i ajungea la ureche. Iar girofarul de pe maşina poliţiei se învârtea în aceeaşi poziţie, undeva peste capete, înainte să fi ajuns în dreptul cinematografului Britela — de bună seamă că maşina nu mai putea să răzbească prin mulţime.

Sus, pe ferestruicile de la mansarde, prin balconaşe — nici ţipenie. Tino Ruvole era probabil singurul din toată mulţimea aceea imensă care îşi mai ridica privirea într-acolo: deja o privire în trecut. La ce bun să te mai aştepţi ca mecanisme ingenioase să catapulteze deasupra mulţimii în zdrenţe fiţuici incendiare?

Cerşetorul de la uşa galeriei de pictură ASPES parcă zărise deodată, la o oarecare depărtare de el, ceva foarte straniu. Privea fix acel ceva foarte straniu, iar mâna întinsă i se lăsase cumva involuntar în jos. Dar Tino Ruvole nu descoperi nimic în jur despre care să fi putut scrie nu un articol, dar nici măcar un singur rând coerent. Pentru prima oară se gândi că poate n-are stofă de jurnalist. Impresii, asta da. Mecanismele de catapultare: simplă imaginaţie. Că se înmulţea cu fiecare minut numărul cerşetorilor? Cine să-l creadă? Izolaţi, fiecare cu teritoriul său, la fel ca leii de mare pe o bucată de plajă bolovănoasă din Groenlanda. Şi la fel de fioroşi (pentru un ochi exersat de ziarist). Asta ar fi fost demn de crezare pentru cititorul lui. Dar acum... Cerşetorul se depărtase deja de uşa galeriei ASPES, străbătând mulţimea către un punct numai de el ştiut. Numai de el? Erau deja pe puţin zece-doisprezece cerşetori în jurul său, care îl înconjurau mergând în aceeaşi direcţie. O atitudine aprobatoare, ar fi scris despre el Tino Ruvole. O manşetă jerpelită, un cot peticit. Dar peste tot în jur. Unde dispăruse lumea elegantă care se perinda la orice oră din zi prin dreptul cinematografului Britela şi prin faţa agenţiei de voiaj a companiei aeriene RUE–U.F.T.? Îşi aminti deodată că de fapt agenţia rămânea goală zile în şir — un simplu decor, cu un interior elegant, luminat à giorno. Iar acum agenţia se închisese — asta se putea observa chiar şi peste marea de capete. Oricum, stewardesa de carton pe care o scoteau peste zi în faţa intrării dispăruse. Tino Ruvole se întrebă dacă apucaseră s-o bage înăuntru sau încăpuse pe mâna mulţimii furioase. O fotografie impecabilă, lipită pe carton. Dispăruse odată cu lumea elegantă de pe bulevard. Sărăntocii unei lumi întregi. Ziaristului îi veni în gând cuvântul manifestaţie şi simţi că îl trec fiorii. Mecanismele de catapultare i se părură mai inutile decât oricând. Dacă un nor întreg de fiţuici volante ar fi trecut acum în zbor pe deasupra străzii, probabil că nimeni nu le-ar fi luat în seamă. Un val de îmbrânceli trecu prin mulţime ca un vârtej de furtună. Tino Ruvole se trezi pe jos şi cineva îi strivi mâna cu un toc de bocanc. Încă un pic şi avea să-i fie din nou dor de Rita Vico. Măcar de-ar întâlni-o.

Se zbătu să se ridice cât mai repede ca să nu-l strivească de tot. Cum să-i zici? Ambuscadă pe bulevard, între cinematograful Britela şi agenţia de voiaj RUE–U.F.T.? Dar mulţimea de cerşetori ocupa tot bulevardul, cât vedeai cu ochii. Un urlet de mânie se ridică, surd, ceva mai departe, strident în imediata vecinătate, când turela unui car blindat se ivi departe, în capul bulevardului. Ruvole nu putu să-şi dea seama dacă se împiedicase acolo sau înainta. Dacă voiai neapărat să vezi amănunte, te uitai în jur şi tot ce putea să-ţi treacă prin minte pentru moment era că toţi cerşetorii ăştia n-ar fi avut altă soluţie decât să-şi dea unul altuia de pomană dacă ar fi vrut să se aleagă cu ceva. Dar nu mai doreau asta. Era de-ajuns să le vezi feţele. Un ziarist trebuie să-şi păstreze sângele rece. Dar un cerşetor n-are nicio obligaţie. Tino Ruvole îşi supse mâna însângerată. Dacă te uitai cu atenţie, puteai să desluşeşti în lungul rănii în formă de potcoavă până şi cuiele de la blacheu. Judecând după îmbrăcăminte nici n-ai fi zis că vreunul din jur ar fi putut să poarte încălţări atât de solide. Dar omul sărac — îşi zise jurnalistul — îşi face planuri de viitor mai mult decât cel înstărit. Sărăntocul se gândeşte la iarnă, mai ales dacă ştie că urmează să-şi petreacă nopţile geroase prin sălile de aşteptare ale gărilor neîncălzite.

Dar acum, ce gări? Lumea şi-a construit o spoială de civilizaţie, după care s-a apucat să spargă vitrine cu furie. Scrâşnetul metalic al şenilelor de tanc nu s-ar mai fi auzit nici dacă ar fi trecut la zece metri depărtare. De atâta vacarm. Instinct de ziarist? Da. Îl căută cu privirea pe cerşetorul de la intrarea în galeria ASPES dar nu-l zări nicăieri. Trebuia să completezi cu imaginaţia. Un articol de suprafaţă, la fel ca multe altele, asta avea să facă a doua zi. Doar că mai straniu de astă dată. Chiedo Gof ar fi zis că ăsta-i o porcărie de articol. Mai bine să scrii despre bileţelele zburând prin aer, fie ele şi imaginare. Cel puţin bileţelele sunt o năzuinţă omenească. Sau cam asta ar trebui să reprezinte. Pe câtă vreme aici? Un bulevard plin de cerşetori? Hai să fim serioşi! Cine i-a adunat? Niciun delator printre ei cu trei zile înainte? Cu două zile? Sau măcar cu o singură zi?

La urechile lui Tino Ruvole ajungeau în ritm ameţitor zgomote de vitrine prăbuşindu-se sparte în ţăndări. Din nou impresii? Să-i spui lui Chiedo Gof, la redacţie, că nimic nu-i mai minunat pe lume decât o sută de vitrine sparte? Parcă îi şi vedea mustaţa căzută de uluire. Sparte, zici? Cu bâta, sau cu ce? De parcă asta avea vreo importanţă.

„Erai destul de înalt, Tino Ruvole, nu? Pe vremuri. Cum de n-ai mai fost în stare să vezi dacă turela carului blindat s-a oprit acolo în depărtare, sau a continuat să înainteze în mulţime?” Ce-ai fi putut să-i răspunzi? Că de fapt nu erai decât o biată fiinţă măruntă? Sau că întâmplarea a făcut ca cerşetorii de pe strada aia să fie giganţi cu toţii? Ziaristul se gândi pentru prima oară că de fapt cerşetorii pe care îi întâlnise până atunci fuseseră cu toţii piperniciţi. Şi bineînţeles slabi şi lihniţi de foame.

Cineva îl lovi peste mâna rănită cu o umbrelă ferfeniţită — un baston cu spiţe ruginite, peste care atârna o zdreanţă neagră. Se strâmbă de durere şi pentru o clipă uită de sublimul vitrinelor sparte.

Ce joc al hazardului, se gândi, nu mai puţin încântat decât avea să fie Chiedo Gof: toată lumea se revărsa acum într-o singură direcţie — către capătul bulevardului, acolo unde se oprise turela carului blindat. Cine dădea tonul în tot ce se întâmpla? Mărunt într-o mulţime imensă, nu numai că nu puteai să vezi dacă turela s-a oprit sau nu, dar nici măcar nu puteai să afli dacă i s-au mai adăugat şi alte turele. Spărgând vitrine, cerşetorimea avea de gând să pună mâna pe carele blindate, să le zgâlţâie, să le legene ritmic, amplificând mişcarea până ce avea să le răstoarne în sus cu pneurile lor impecabile şi ucigaşe.

Pe nesimţite, Tino Ruvole se întoarse cu gândul în urmă. Cu ani în urmă. Era la şcoală şi iarăşi nu pricepea de unde îşi trăgea forţa banda de derbedei. Nume pe care le uitase, dar îi rămăsese în amintire rânjetul lor satisfăcut. Abia acum putea însă să facă o comparaţie: indiferent cât de vrednic de dispreţ ar fi fost rânjetul bandei de derbedei, cei buni nu zâmbeau niciodată în superioritatea lor. Şi deodată îl săgetă, poate pentru prima oară, durerea dispreţului faţă de banda cealaltă, din care, cu siguranţă, făcuse şi el parte. Cei buni. Care, jigniţi în mândria lor, nu zâmbeau niciodată. Erau — fuseseră — buni la carte şi aveau de partea lor dreptatea.

Era clar: cerşetorii care umpleau bulevardul nu cereau de pomană. Ziaristul, asurzit de zgomot, stătea cu privirea aţintită spre gurile de foc de la turelele carelor blindate. Dar dacă se trăgea undeva, împuşcăturile se auzeau venind de departe. Şi tot acolo în depărtare se auzeau sirene de ambulanţe. Pentru o ureche exersată nu era greu să le distingă de sirenele poliţiei. Poliţia avea ceva foarte agresiv în sirena ei, deşi în ultima vreme nici despre ambulanţă nu mai puteai să juri că-i o ambulanţă adevărată. Oricum, aici, peste capetele mulţimii întărâtate, ţevile mitralierelor de la turelele carelor blindate rămâneau doar o ameninţare. Guri de foc din care nu ieşea foc şi poate că nici n-avea să iasă vreodată. Tino Ruvole tresări la zgomotul unei explozii tocmai când se aştepta mai puţin. Undeva foarte aproape de astă dată. Se uită spre turela carului blindat şi o văzu înconjurată de flăcări. La fel ca banda de derbedei din anii de şcoală, mulţimea de cerşetori nu era dispusă să ia în glumă nimic din ce se-ntâmpla. Nici atunci şi nici astăzi. Prin flăcări, ţeava de mitralieră se roti odată cu turela carului blindat până ajunse în direcţie opusă. La a doua explozie, Tino Ruvole nici nu mai tresări. Ceva mai departe, al doilea car blindat era şi el în flăcări. Oare Chiedo Gof avea să creadă ceva din toate astea? Puteai foarte uşor să te pui în situaţia unui redactor-şef şi să admiţi că primul gând care îţi venea în minte era că reporterii îşi pierduseră minţile. Era şi timpul. De mult era timpul să-ţi pierzi minţile. Şi ce altceva erau mecanismele ingenioase ale lui Tino Ruvole, lansatoare de fiţuici volante incendiare, dacă nu un delir? Dar, Dumnezeule, cât de inofensiv! Carele blindate erau cuprinse de flăcări şi nu le mai rămânea altceva de făcut decât să ambaleze cu toată forţa motoarele. Un fum înecăcios, mirosind altfel decât fumul de la oricare alt vehicul, înainta în valuri printre picioarele mulţimii, se ridica peste capete şi atunci îi simţeai mirosul ciudat. Carele blindate fugeau. Ziaristul zări peste capete turelele îndepărtându-se în mare viteză, ducând cu ele flăcările, răspândind în spaţiul dintre clădiri vălătuci de fum negru.

Mulţimea se rări brusc şi în clipa aceea Tino Ruvole o zări pe Rita Vico alergând spre el. Toţi se îndepărtau, în timp ce ea se strecura fără nicio greutate prin mulţimea deodată rărită, apropiindu-se de el, cu ochii râzând. De astă dată ştia mai multe, se pare: venea dinspre carele blindate care fugeau părăsind bulevardul în vuiet de motoare ambalate la maxim. O strânse tare şi se învârti cu ea în braţe, în locul acela, ticsit cu câteva clipe în urmă, acum rămas aproape gol. Aşteptând-o — când? în urmă cu câţi ani? — în galeria de pictură ASPES nu putuse să-i treacă prin minte o întâlnire atât de fericită cu ea. O aştepta din anii de şcoală, de pe vremea când banda de derbedei, dincolo de o baricadă invizibilă, rânjea victorioasă, presimţind, de bună seamă, că într-o zi va avea şi motive s-o facă.

— Vino.

O luă de mână şi o trase către galeria de pictură ASPES. Dar ea se împotrivi:

— Mai stai puţin.

În orice împrejurare, cu oricine ar fi fost, lui Tino Ruvole îi veneau în minte fraze din reportajul ce urma să-l scrie: „Bulevardul se golea, în timp ce motoarele carelor blindate se auzeau tot mai departe.” O înţelegea perfect pe Rita Vico: îţi venea greu să te saturi de ceea ce vedeai în jur — trenţăroşii lumii, cerşetorii alergând cu toţii în aceeaşi direcţie, în urma carelor blindate. De fapt motoarele aproape că nici nu se mai auzeau. Doar larma victorioasă a vocilor străzii. Întâlnirea lor: nesperată. Un miracol în mulţimea care umplea bulevardul până acum câteva minute. Dar era ceva personal şi despre asta Tino Ruvole nu putea să scrie în reportaj. În câteva clipe ajunse însă la concluzia că nici lui Chiedo Gof nu simţea nevoia să-i povestească.

— Vino, o chemă din nou. Şi o trase de mână.

De astă dată ea nu se mai împotrivi. Odată bulevardul golit de mulţime, se puteau vedea peste tot vitrinele sparte — milioane de cioburi de sticlă zăcând pe trotuare, mai ales pe partea străzii unde se afla galeria de pictură ASPES. Se însera. Nu mai era nimeni în preajmă şi bineînţeles că nici înăuntru. O încuiaseră şi lăsaseră lumina aprinsă. Dar nu mai aveai nevoie de uşă. Tino Ruvole şi Rita Vico pătrunseră de-a dreptul prin vitrina spartă. Cioburile de sticlă le scrâşniră sub picioare. Ziaristul se opri în faţa primului din tablourile acelea cenuşii pentru care nu avusese ochi să-l vadă acum câteva ore.

— Ce culori frumoase, remarcă Rita Vico.

Ruvole îi aruncă o privire mirată şi se uită apoi la tablou. Pe plăcuţa de carton alb de dedesubt stătea scris: „Tron.” Poate lumina era alta acum, poate înainte nu-l privise cu destulă atenţie, dar tabloul era într-adevăr plin de punctişoare colorate, pe care mai înainte nu le observase. Uşa ce dădea în oficiu rămăsese întredeschisă, dar dincolo de ea stăruia întunericul. Aşadar, Tron... Îl bucura să poată desluşi — vag — forma unui tron. Somptuos, aşezat pe un piedestal înalt, cenuşiu totuşi, c-un număr de trepte. Ziaristul nu avu curiozitatea să le numere. Sub tabloul de alături, pe un cartonaş la fel ca cel dintâi stătea scris „Cetate”. Aceleaşi punctişoare luminoase, dominând forma cenuşie cu culorile lor. Rita Vico privea şi ea fascinată. Deasupra unor ziduri împrejmuitoare, întunecate — un cer uşor luminos; lumina venea parcă de la străzi luminate, pe care zidurile de apărare le ascundeau vederii. Peste creneluri, punctişoare mai ales galbene şi portocalii luminau un cer crepuscular... Apoi, în dreapta, un alt tablou: „Catedrală.” Din faţa catedralei, Tino Ruvole îşi întoarse privirea spre stradă. Pe partea cealaltă, luminat à giorno, se zărea interiorul agenţiei de voiaj a companiei aeriene RUE–U.F.T. Chiar şi cu vitrina spartă, interiorul arăta la fel de elegant şi de promiţător. Se gândi că poate totuşi n-avea destul sânge rece pentru meseria de ziarist.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei
Publicat şi în Luceafărul, 25.09.1994

Traseu predestinat*

Ce poate să însemne, pentru un tânăr înalt şi blond, un braţ fracturat, legat cu o eşarfă albă pe după gât, dacă nu un respiro în drum către o nouă aventură? Cel puţin aşa ar putea să-l judece unii; dacă nu cumva cei mai mulţi. Pe stradă, în lumina crudă a dimineţii, iată-l relaxat, ba chiar cu o oarecare siguranţă de sine, în contrast cu mulţimea străzii, terorizată de grija de a nu întârzia la serviciu. Braţul în ghips nu-i pentru el, poate, o extravaganţă mai mare decât barba-i în creştere — încă un semn că nu datorează nimănui nimic. Un setter lăsat liber din lesă, strecurat prin grilajul parcului, adulmecând sârguincios tufe ici şi colo, tot numai freamăt, negăsind, cu siguranţă, vreo schimbare la stăpânul său care să merite atenţie. Decât, poate, în bine, căci, iată, când a mai dat peste el norocul să fie scos în stradă la o oră atât de timpurie şi lăsat să zburde în voie prin parc?

Tânărul înalt şi blond a fost la spital doar în trecere — cui nu i se poate întâmpla? Atât cât să i se înfăşoare peste braţ o fâşie de tifon impregnată cu ipsos — o operă aproape sculpturală. Cu nimic mai stresant decât să-i faci o vizită la spital unei rude cu adevărat bolnave. Dar de-ar fi fost să rămână acolo mai multe zile? Sau mai multe săptămâni?... Iată o întrebare care s-ar putea pune oricând. (Să fi fost doar o părere, sau peste capul tânărului blond, cu alură de sportiv, a trecut o umbră?) Fiindcă, la fel ca o nenorocire, o întrebare nu vine niciodată singură... Acolo, la spital, s-ar lăsa oare sedus de copleşitoarea ordine de pe coridoare şi din saloane, sau şi-ar găsi refugiul în ceea ce se vede dincolo de zidurile spitalului? Boschete desfrunzite, într-un promiţător februarie fără zăpadă, clădirile şi barăcile anexe, cu porţi de metal, unde nimeni nu-i niciodată văzut intrând sau ieşind? Curtea, aleile atât de bine cunoscute — după câteva săptămâni de şedere! — şi totuşi la fel de fără nume ca şi cărările vieţii?...

La una din acele barăci, iată un oblon de lemn (totuşi) zbătându-se un pic în vânt. Iar vântul stârnind ici şi colo vârtejuri de frunze uscate, afară, în înserare. Toate acestea — o imagine într-o minte, poate, nu tocmai sănătoasă, foarte aproape, la distanţă de o fereastră sau două... Fiindcă niciodată nu poţi să ştii ce fel de salon e cel de alături, cine locuieşte acolo, mai mult sau mai puţin vremelnic. Ai putea privi vârtejurile de frunze uscate şi să te întrebi dacă cel ce stă în salonul de alături, în picioare la fereastră, dând puţin perdeaua la o parte, are totuşi ochi să vadă... Şi când te gândeşti că un biet vârtej de frunze uscate, în iarba la fel de uscată, ar putea să ia, într-o minte bolnavă, proporţiile unui uragan din Moby Dick, pentru cine l-a citit pe vremea când era încă întreg la minte... Ca să nu mai spunem că, pentru cel internat la spital pe mai multe săptămâni, să zicem, peste clădirile anexe, peste barăcile şi boschetele desfrunzite — peste toate astea ar putea să nu mai vină niciodată primăvara...

Şi atunci, să te vedem, tinere blond cu alură sportivă, presupunând că ai fi şi tu în cauză, din ce joben de scamator îţi vei scoate, pocnind din degete, tăria să pui punct, fără să intri în panică, siguranţei că ziua de mâine te va scoate din impas încă o dată, la fel ca de atâtea ori până acum. Fiindcă, ştii bine, ulciorul nu merge de multe ori la apă.

Poţi să-ţi aduci brusc aminte cum era odinioară, în copilărie. N-avea decât să vină boala, cu tot cortegiul ei de răsfăţuri din partea alor tăi. Dar ce ţi se putea întâmpla pe atunci? O amigdalită? Un vărsat de vânt? Nicio clipă nu te-a tulburat gândul că ar putea fi vorba de o ameninţare reală. Ce mai! — tocmai prin boală ai fost de câteva ori (cel puţin!) în viaţă un privilegiat. Dar cum? De astă dată lucrurile stau cu totul altfel (ţi se poate revela brusc, în timp ce seterul adulmecă înfrigurat tufişurile din parc). Dacă mai admiţi că boala te-ar putea plasa într-o zonă privilegiată, fie şi într-un sens foarte vag — nici vorbă nu mai poate fi de răsfăţ din partea cuiva anume — atunci trebuie fie să ştii exact până unde poate merge cochetăria ta cu boala, fie să accepţi, o dată cu extravaganţa, să-i zicem, a situaţiei, şi ideea unei ameninţări reale.

Şi abia aici poţi să simţi, poate pentru prima oară în viaţă, că ai devenit întrucâtva înţelegător cu alţii. Şi, în mod paradoxal, abia simţind că poţi să-i înţelegi pe alţii, să respingi, ce? Tocmai mila! De pildă mila unei femei pentru bărbatul ei care, în urma bolii, a încetat să mai fie bărbat. Tocmai tu care, imaginându-ţi că, o dată ajuns impotent, ţi-ai lua viaţa în clipa când medicul te va înştiinţa (cu regret, bineînţeles) că nu mai e nicio speranţă... Nu că bărbăţia poate să însemne şi altceva decât virilitate — toate astea-s baliverne! Dar abia atunci ai putea să te întrebi — pe îndelete, fiindcă timpul ar începe de bună seamă să-ţi prisosească — ce fel de alte relaţii ar putea să existe între un bărbat şi o femeie? Să ajungi oare până acolo, chiar şi tânăr fiind, încât să admiţi că viaţa poate să rămână (într-un fel) viaţă chiar şi fără sex?... (În timp ce seterul îşi continuă zburdălniciile din tufă în tufă, căutând nebuneşte, ce? — poate tocmai o femelă?) Te pomeneşti! ...Căci boala, întocmai ca şi corpul imperfect, întocmai ca şi urâţenia te plasează într-o zonă tulbure a spiritului tău capricios, apropiindu-te, într-un fel, de eternitate...

A fost nevoie de o mică experienţă, cu o fractură neînsemnată, pentru ca, plimbându-te dimineaţa cu braţul legat pe după gât cu o eşarfă albă, înconjurat de o lume stupid de zorită, să-ţi treacă prin cap fel de fel de idei. Şi poate că nu-i neapărat nevoie să pui impotenţa pe seama unui accident. Pur şi simplu ţi-ai pierdut încrederea în trupul tău: exact ca atunci când, chiar şi bun înotător fiind, într-o bună zi, fără un motiv foarte limpede, a început să-ţi fie teamă să te îndepărtezi prea mult de mal, în larg, unde, doamne fereşte, o panică stupidă ţi-ar îngheţa voinţa de mişcare, la o distanţă unde nimeni n-ar putea să-ţi vină la timp într-ajutor. Aşa-i că-i o adevărată tortură gândul că nu întotdeauna poţi să-ţi verşi amărăciunea dând iute vina pe cineva sau pe ceva — un destin potrivnic? Cum de ţi-ai putut închipui că toţi se nasc cu noroc pe lumea asta? Dar — ia stai! — te pomeneşti că tocmai aici stă adevărata bărbăţie: un destin potrivnic care să nu te îngenuncheze! În parc, ai stat pe o bancă o oră întreagă alături de o femeie şi nu i-ai atins decât mâna în timp ce aţi vorbit vrute şi nevrute. Iar când a sosit clipa v-aţi ridicat fără frenezia de altădată, ştiind, de astă dată, prea bine, că drumul tău nu se va mai sfârşi în patul ei, pur şi simplu pentru că n-ar mai avea niciun rost. Dar s-ar putea totuşi să ai noroc (într-un fel): purtarea femeii faţă de tine să fie ireproşabilă: nicio chemare către ceva ce nu mai poate să se întâmple, nicio aluzie, nicio amintire din vremurile când totul părea să fie normal. Trebuie să recunoaştem că un asemenea noroc nu-i e dat oricui! E greu să găseşti femeia care, pe lângă atâtea momente de tandreţe, să găsească în împreunare o agresivitate, chiar şi de nu prea lungă durată, care să i-o facă — împreunarea, adică — indezirabilă, pentru că visele ei din copilărie şi din adolescenţă au îndreptat-o iremediabil către o irealitate căreia i s-a suprapus ghinionul să nu întâlnească niciun bărbat care să nu dorească să fie înainte de toate mascul...

Ochi tineri, să zicem, pe care ochelari cu lentile groase să-i protejeze, de cine? De propria lor agresivitate! Iată — ar putea exista, de ce nu, şi o asemenea părere! — un scut împotriva agresivităţii, o garanţie pentru interlocutor că nu riscă nimic în urma relaţiei cu purtătorul de ochelari. Bărbat sau femeie, c-un zâmbet uşor stânjenit, căruia sau căreia lentilele îi amplifică doar unda generoasă a luminii din ochi. Iar umbra (din adâncul sufletului) nu i-o ascunde. Ci pur şi simplu i-o şterge. Asta ar putea să însemne un număr de dioptrii peste limita normalului. Plus înclinaţia către singurătate şi către meditaţie...

Ca să nu mai punem la socoteală formele picturale aberante ale artistului pe care nu neapărat ochelarii cu multe dioptrii l-au făcut să le vadă, ci, poate, simpla lor prezenţă dincolo de fereastra închisă dintr-un salon de spital, de unde un banal vârtej de frunze uscate, la sfârşit de iarnă, se vede ca un uragan în largul oceanului unde îşi duce zbuciumata-i viaţă Moby Dick. Trebuie să fii foarte îngăduitor (un fel de a spune, desigur!) ca să admiţi că învolburarea de linii colorate de pe pânză are vreo legătură cu realitatea, fie ea şi văzută de la fereastra unui salon de spital de către o persoană stând nemişcată minute în şir îndărătul ferestrei, cu perdeaua un pic dată la o parte.

...Idei aberante, pe aceeaşi temă, într-o poezie, izvorâte în împrejurări asemănătoare, cărora li se poate recunoaşte o anumită muzicalitate — atât şi nimic mai mult. Căci dacă nu de poezie ar fi vorba, ci de proză, atunci eroii acelei proze ar trece, poate, prin străfundurile suferinţelor omeneşti, fără să fie prea limpede — pentru omul de toate zilele — ce a iscat acele suferinţe. Literatură abisală, ar zice unii, fără a ne convinge însă că au înţeles cu adevărat despre ce-i vorba. O simplă eşarfă trecută pe după ceafă, susţinând un braţ fracturat? Sau prilejul pe care ţi-l dă acel braţ fracturat să deprinzi iscusinţa de a desluşi enigme?

Şi de ce n-ar fi premeditare la mijloc când tânărul cu braţul fracturat trebuie să parcurgă un traseu anume în drum către cabinetul de chirurgie? Văzând în jur ceea ce înfioară şi descurajează, pe coridoarele şi pe aleile spitalului, poţi să te obişnuieşti cu ideea că suferinţa te înconjoară pretutindeni. Şi dacă n-o vezi este pentru că nu vrei s-o vezi. Dar acolo, pe coridoarele şi pe aleile spitalului, n-ai încotro. Bolnavi îţi ies peste tot în cale; bolnavi care nu mai au nimic de ascuns — după ce, multă vreme, la rândul lor, au crezut în normalitate. Dezalcoolizare, boli venerice, perversiuni sexuale — oameni care arată ca toţi oamenii; doar că sunt de fapt măcinaţi pe dinăuntru. Un pictor, un dirijor de orchestră simfonică, un poet — se şuşoteşte peste tot şi, în mare parte, afli totul numai din şoapte. Alcoolici şi perverşi sexuali, SIDA. Cine suferă doar de cancer şi de inimă cu greu îşi poate stăpâni indignarea că lumea e atât de putredă şi nimeni nu întreprinde nimic pentru purificare. Liniile încâlcite de pe pânză, poezia criptică, muzica concretă — toate astea nu-s decât rezultatul toleranţei faţă de murdăria întinsă peste întreaga lume. Fiindcă ceea ce produc drogaţii şi perverşii este expus fără nicio jenă în galeriile de pictură, se cântă cu neruşinare prin sălile de concert, se tipăreşte cu uşurinţă pe hârtie, pentru că — ţi-o spun sufocaţi de indignare cei de pe coridoarele şi de pe aleile spitalului — «hârtia rabdă orice»!

E oare timpul să te întorci acasă, tinere înalt şi blond, cu alură sportivă şi braţul fracturat legat cu eşarfă pe după gât? Seterul te va urma fără să crâcnească, poţi să fii sigur, nu? Pentru că el a venit pe lume cu recunoştinţă în sufletul lui de câine... Rămâne doar să aştepţi ziua ultimului drum la spital, când o asistentă drăguţă îţi va scoate de pe braţ opera sculpturală de ghips, pe care câţiva prieteni au şi apucat, cu voia ta, bineînţeles, să-şi aştearnă cu tuşuri colorate inscripţiile lor stupide...

Cu braţul eliberat (e doar un fel de a spune), te vei simţi oare tu însuţi eliberat şi te vei amesteca în mulţimea stupid de zorită din fiecare dimineaţă din fiecare anotimp, în drum către serviciu? Sau traseul ales cu premeditare — sau, poate, cu predestinare — în incinta spitalului îţi va aminti, fie şi vag, de traseul ales de Alighieri prin cercurile Infernului? El însuşi un iremediabil bolnav de geniu...

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei
Publicat şi în Luceafărul, 01.05.1996