Pentru mine, Familia a fost şi rămâne alternativa viabilă la pretinsul monopol bucureştean al literelor româneşti. Atâta vreme cât există Familia — alături de alte câteva reviste importante de literatură din mari centre culturale ale ţării — nimeni nu va mai putea fi luat în serios atunci când afirmă, cu emfatică suficienţă, că un text literar nu există dacă acolo, în „buricul literar” al României, nu se ştie de existenţa lui. Ceea ce mă bucură nespus.
Familia nu este un pilon al „democratizării” literelor (o idee greu de acceptat) ci un pilon al „multicentralităţii” şi în ultimă instanţă al normalităţii. În plus, în relaţia cu autorii şi cu cititorii Familia probează că exigenţa se asociază în chip firesc cu atitudinea amicală.
Sobrietatea şi eleganţa noului ei aspect dau măsura seriozităţii cu care este tratată de către actuala echipă redacţională substanţa ei literară şi culturală.
Îi urez revistei Familia, la aniversarea a 145 de ani de la întemeiere, o prezenţă mereu incitantă pe „piaţa” literelor româneşti, şi o arhivă tot mai bogată, mereu învăluită în parfumul discret al trecutului.
