miercuri, 23 martie 2022

Laurian și Laura (32)

Melancolie. Frontiera de vest (3)

— Știi, mă gândesc câteodată la misiunile mele, alea care au fost, spuse Teo. În dreapta lui ședea, ca și mai înainte, Laurian. Spre deosebire de mișcările iuți și exersate ale lui Teo, vorba îi era lentă. — Nu prea am motive să mă mândresc cu ele, adăugă după o pauză. Cu unele, mă rog, poate. Să zicem. Dar cu toate? Nu, în niciun caz.
   Se uita la șoseaua care fugea sub ei, cu gândul întors la trecut, oarecum împăcat. Nu era el omul care să aștepte o încuviințare sau să fie nerăbdător să vadă dacă a stârnit interesul.
   Laurian, care cu câteva minute mai înainte fusese cât pe-aci să ațipească, îl privea acum înviorat. Începea să se familiarizeze cu obrazul lui negru, neras de câteva zile.
   — De ce, Teo? Ce n-a fost în regulă cu misiunile tale?
   Îi așteptă răspunsul cu un interes oarecum adormit, dar Teo își ridică privirea spre cer, unde se vedea prin parbriz, în continuare, migrația ciorilor sus în înaltul cerului:
   — Nu-i ciudat?...
   Șoseaua se întindea ca-n palmă, pustie cât vedeai cu ochii.
   — Le mână instinctul? își continuă Teo interogația. Sau de unde naiba știu că tre’ să zboare toate în aceeași direcție?... Vezi, la noi nu-i așa — la noi, oamenii... La noi, fiecare crede că le știe pe toate și fieca...
   — Atenție! strigă Laurian. O vietate țâșni din lăstăriș drept în fața mașinii. Teo puse o frână extremă și toate cele dinăuntru zornăiră și se bușiră proiectate înainte. Laurian se trezi aruncat cu umărul spre bord, reușind în ultima clipă să pună mâinile în față. Căprioara apucase să traverseze șoseaua și se oprise dincolo de margine. Stătu nemișcată în fața lăstărișului de pe partea cealaltă și, cu toate simțurile treze, se uită fix la ei. Fața lui Flavius se ivi roșie toată de buimăceală în ferestruica din spate:
   — Doamne, Teo, ce-a fost asta? Au venit tancurile?
   Zâmbea rar, Teo al nostru. Întoarse capul spre ferestruica din spate unde se ițise fața lui Flavius și zâmbi marcat de întâmplare.
   — Nu, n-au venit tancurile. Respiră adânc, pe nas; aerul suflat cu putere îi umflă buzele. — Tancurile au rămas în urmă. Scuze. Sper să nu mai întâlnim altele pân’ la sfârșitul drumului. Până dincolo.
   Cu mâna lui vânjoasă făcu manevrele să pună din nou mașina în mișcare.

   Și, gata, era în mișcare.
   Șoseaua fugea din nou pe dedesubt. Teo conchise:
   — A avut zile... Să vedem mai departe.
   Ce fragilă era, totuși, viața — aici, în drum spre frontiera de vest... Fragilă și plină de incertitudini. Laurian se uită la cer: ciorile dispăruseră, în minte îi mai răsuna doar, îndepărtându-se, croncănitul lor ușor disperat — sau poate mai degrabă uimit.
   — Vorbeai de misiuni, Teo. Ce n-a fost în regulă cu ele?
   Teo nu dădu vreun semn că întrebarea i-ar fi ajuns la urechi. Vorbi totuși, după o pauză, îngândurat:
   — Partea proastă e că-n situații dintr-astea ești mereu singur. N-ai voie să vorbești cu nimeni. Și chiar dac-ai avea voie, cui să-i spui?
   — Hai, Teo, vorbește, îl îndemnă Laurian. Descarcă-te.
   Ușor de spus. Îi venea greu, de bună seamă, lui Teo al nostru. Mai dură o bucățică de drum.
   E clar că era un bărbat adevărat. Până la urmă se hotărî.
   — Doamnei Laura nici nu i-am spus... Nu știu cu ce ochi s-ar mai uita la mine.
   Vorbi cu voce coborâtă, ca să nu se audă în spate, deși în spate, aproape sigur, se dormea. Sau, dacă nu, se moțăia.
   — Șiperko m-a trimis să fac o treabă urâtă... Laurian se uita la el așteptând continuarea. Nu era de întrebat nici: „Care?”, nici: „Și ai făcut-o?”... Era doar de așteptat. — A trebuit să lichidez doi oameni... Înțelegi, Laurian? Subalterni de-ai lui. Își întoarse pentru două secunde capul spre Laurian, apoi trebui să-și vadă de condus. Ce mai era de întrebat?
   — Adversari politici? Sau ce? Chestiuni de ideologie?
   — Ideologie? Cât am fost eu sub comanda lui Șiperko, n-am auzit de așa ceva acolo la ei. Doar putere. Și răfuieli.
   — Înseamnă că cei doi au fost la fel de ticăloși ca și șeful lor.
   Teo nu avea răspuns la asta. Se mulțumi să tacă.
   Și tot tăcu...
   Șoseaua se întindea dreaptă înaintea lor. Din sensul opus nu venea nicio mașină. O dubă kaki, a armatei, îi depăși la un moment dat. O avură mult timp în fața lor, tot mai departe și mai departe, căci nu se deplasa cu o viteză mult mai mare decât ambulanța lor găurită de gloanțe pe o latură.
   Unde oare, în Patria noastră, mai fuseseră drumurile, vreodată, atât de drepte? se întrebă Laurian. Și se duse cu gândul la căsuța de la munte unde se întâlnise cu Laura după ce ea fugise din casa lui Șiperko. Scara de la pridvor, iat-o, cobora spre povârnișul abrupt care te ducea spre poartă. La drept vorbind, Laurian nu știa dacă cineva ocupase acea casă după plecarea lor. S-ar părea că da. Sau mai degrabă, dacă o ocupase, o părăsise cu puțin timp în urmă. În odaie întinseseră frânghii și atârnaseră rufe la uscat. Era un sarafan printre ele, împletit, de lână, de culoare gri, de care Laurian nu-și amintea s-o fi văzut pe Laura purtându-l. Ia uite: altă rochie, subțire, de vară, întinsă și ea la uscat pe frânghie. Puteai să vezi și alte obiecte de îmbrăcat, necunoscute. Dar și mantaua ofițerească a lui Șiperko. Îi recunoscu petlițele roșii după ce, cu ceva timp în urmă, o văzuse atârnând, plină de glorie, în penumbra holului vilei, pe care îl traversase alături de Laura. Mantaua spânzura, cu mânecile în jos, prinsă de frânghie de poale cu cârlige de rufe. Iată și chipiul șefului ideologiei, atârnat de cozoroc, la uscat. Cineva făcuse exces de zel. Spălase tot. Nu era de mirare. O recunoscu pe Babușka — mică și zâmbitoare, ițindu-și fața de după rufele atârnate la uscat, pe care le dădu un pic la o parte, atât cât să-și arate mutrișoara zbârcită.
   „Vrei să vezi și celelalte camere?” îl întrebă c-un zâmbet de rău augur.
   „Dar câte camere sunt?” întrebă Laurian. „Parcă nu erau decât două.”
   „Nu, sunt trei, și chiar mai multe”, răspunse Babușka. „Poate vrei să vezi și mănușile”, îl îndemnă ea.
   „Mănușile?”
   „Doar nu-ți închipui că le-am spălat eu. Nu mai am putere, iubițel. Le-a spălat doamna.”
   „Care doamnă?”
   „Doamna Laura.”
   „Doamna Laura! Minți!” izbucni Laurian. Și își simți pieptul clocotind de furie.
   „Ești un fățarnic!” ripostă Babușka cu o înverșunare pe care Laurian nu i-o cunoștea. „Ai venit să-i strici căsnicia doamnei Laura. Ești un fățarnic! Era cât pe-aci să vă dau în vileag pe amândoi. M-am gândit doar că șeful ideologiei nu merită una ca asta. Amândoi v-ați făcut de cap! I-ați pus coarne bietului Șiperko!”
   În următoarea încăpere era de asemenea o frânghie cu rufe spălate și puse la uscat — ba chiar două frânghii, încrucișate, întinse între colțurile odăii. De toate atârnau acolo, printre care mai multe perechi de mănuși, într-adevăr.
   „Dacă te uiți cu atenție, n-ai să vezi nimica.”
   „Adică ce să nu văd?” Dumnezeule, cât o ura!
   „Sângele. Ea știa ce face cu Teo ăla al ei. Eu nu m-am băgat niciodată.”
   „Toate astea-s minciuni!”
   Și într-adevăr. Laurian se uită cu atenție la mănuși și nu observă niciun semn. Erau mănuși mari, de măsura lui Teo, și niciuna pentru mâinile delicate ale Laurei.
   Aerul în casă era saturat de abur și Laurian deschise fereastra.
   Teo, la volan, întoarse capul spre el și schiță un zâmbet ușor ironic.
   — Ce, se dezmetici Laurian, am ațipit?
   Teo, continuând să zâmbească în sinea sa ironic, își văzu de condus.
   — Când visezi, zise el, timpul trece altfel. Ai dormit vreo două ore.
   — Două ore!
   Din cadrul ferestruicii din spate Laura și Amelia se grăbiră să-i facă, prietenoase, semne cu mâna. Flavius era și el pe undeva pe-acolo, în spatele lor, încercând să-și strecoare mâna printre capetele celor două femei. S-ar zice că se treziseră și ei din somn, cu ceva timp în urmă, înaintea lui Laurian.
   — Încă un pic, și ajungem, anunță Teo. Când o să ne apară în față pichetul de grăniceri, o virăm de pe șosea.