„Aparte”

Tot felul de cărticele de provenienţă obscură ajungeau din trecutul îndepărtat în „biblioteca” mea, deschisă tuturor înnoirilor, ba chiar înnoirilor cu orice preţ, inclusiv dintr-acelea care fuseseră tipărite ca rod al politicii de emancipare a poporului, pe care statul român o dusese în acea Belle-epoque românească de la sfârşit de secol al XIX-lea şi început de secol al XX-lea, când guvernul — sau poate regele — părea să fi mizat totul pe cultură. Cărticele dintr-o Bibliotecă pentru toţi de care nu avusesem cunoştinţă, replică avant la lettre a celei prezente, care tocmai îşi reluase apariţia în variantele roşu şi albastru, sau ale asociaţiei Albina, sau ale cine ştie căror alte asociaţii ale agricultorilor români. Nu ştiu cu cât succes mizase guvernul pe propăşirea culturală a poporului, dar cărticelele mărturiseau o deviză clară: ieftin, accesibil, util. Găseam în ele, frunzărindu-le, sfaturi pentru agricultori, de care mă autosugestionam că îmi prind bine sau că îmi vor prinde bine cândva; apoi poezii şi balade populare şi culte, poezii traduse de Nicolae Iorga din lirica romantismului german, însemnări din călătoriile arctice ale lui Fridtjof Nansen, al cărui nume nici nu ştiam să-l pronunţ, sau piese de teatru de Vasile Alecsandri. În acestea din urmă mi-a atras atenţia indicaţia scenică, destul de frecventă, pentru unele replici ale personajelor: Aparte. Scris între paranteze. Nu mai întâlnisem aşa ceva până atunci, dar nu mi-a fost greu să ghicesc ce vrea să spună: replica ce venea după aparte trebuia să nu fie auzită de partenerii de scenă, dar auzită de public. Nu că personajul vorbea singur; doar că avea gânduri pe care trebuia să le audă, cine? Negreşit, noi, publicul.