De la marginea Parcului Istrati, unde şedeam pe iarbă, spectatori, terenul de fotbal Astra se vedea ca-n palmă, un dreptunghi verde cât o coală de desen, jos în vale, dincolo de susurul Prahovei, doar că un pic cam departe — în linie dreaptă trebuie să fi fost până acolo nu mai puţin de o jumătate de kilometru. De aceea de fiecare dată când ne duceam în Parcul Istrati să vedem, pe gratis, meciurile de fotbal tata lua cu el binoclul. Eu, având vederea bună, n-aveam nevoie de el. Şi, oricum, eram incapabil să gust subtilităţile jocului. Pentru mine, jucătorii de fotbal nu erau decât o ceată de omuleţi care, de sus din Parcul Istrati, abia se vedeau; unii de-o culoare, alţii de altă culoare, alergau de colo până colo, rostogolindu-se impetuos pe verdele terenului ca piersicile dintr-un tas răsturnat, piersici cu cireşe sau cu prune, care se amestecau şi se separau rapid, se concentrau cu sprinteneală într-un loc, ca atraşi într-o bulboană, deplasându-se apoi într-altul la fel de rapid, disputându-şi mingea, pe care nici eu n-o prea vedeam, şi se împrăştiau din nou pe toată întinderea terenului. Din când în când, în ciuda distanţei, se auzeau loviturile în minge, răsunând înfundat... şi era nostim să constaţi că urechea percepea bufnitura la o secundă sau două după ce ochiul vedea lovitura piciorului. Iar în răstimpuri se-ntâmpla ca susurul râului să crească într-o învolburare neprevăzută şi să se prefacă în fierbere a tribunei, şi fierberea să crească în strigăt depărtat, pentru a se stinge câteva clipe mai târziu şi a redeveni susurul râului — şi toate, strigăt al tribunelor, bufniturile mingii şi fluierul arbitrului ajungând la noi ciuntite de vânt... Mă uitam la jucători şi îmi ziceam: ce copii norocoşi! Oare cine şi de unde i-o fi selectat?... Copii?! s-a mirat mama când i-am spus ce credeam. Păi nu-s deloc copii, sunt oameni în toată firea. Sunt tineri, asta da, dar în niciun caz copii!... — Păi atunci cum de-s aşa de mici? m-am minunat eu. — Nu-s mici, atâta doar că se văd mici. Se văd mici din cauza distanţei. Un lucru, cu cât e mai depărtat, cu atât se vede mai mic... — Da’ de ce se vede mic?... — Nu ştiu, a spus mama. Aşa se vede... Şi aici, dacă îmi e îngăduit să mărturisesc, la fel crezusem şi despre avioane. Nu văzusem până atunci niciun aeroport; văzusem doar avioane zburând sus în înaltul cerului. Şi dacă nu erau mai mari decât păsările, ce puteam să cred? Să fi fost jucării? Să fi fost ceva mai mult decât simple jucării? Să fi fost un soi de jucării serioase? Ceva intermediar între jucărie şi un obiect ceva mai mare, în care să încapă totuşi un omuleţ? Ce fel de omuleţ? Un pitic? O fiinţă, într-un fel nedesluşit umană, foarte mică, crescută anume ca să fie capabilă să piloteze acea jucărie stranie?... Dar, gândindu-mă la avioanele de pasageri, de care totuşi auzisem, mă întrebam cum să fie oare capabil un obiect atât de mic să transporte câţiva oameni de statură normală? Trebuie că ceva ciudat se întâmpla cu pasagerii înainte de zbor şi pe durata zborului. Dar după aceea?...
Când însă, mai târziu, în curtea comună a locuinţei de la Caracal, erau săpate, într-o margine, tranşee antiaeriene, şi îmi înălţam privirea spre cer şi vedeam, în miezul zilei, bombardierele americane zumzăind gros, făcând aerul să vibreze neliniştitor, zburând în escadrile întinse cât un nor pestriţ cu puncte argintii, atunci ştiam deja că acele avioane erau mari şi purtau în pântecul lor bombe pe care chiar aveau să le lase să cadă undeva, cine ştie unde, — aşa că joaca de-a omuleţii care se-nghesuie cumva, cocoşându-se sau descrescând printr-o vrajă, în avioane nu mai mari decât o trotinetă, încetase.
Apoi, avioane biplane de construcţie veche am văzut pe micul aerodrom de antrenament de la marginea dinspre nord a Câmpinei — un platou nu prea întins, dincolo de care începea împărăţia nedescâlcită a pădurilor şi a viroagelor, a dealurilor fără cărări, coame tot mai îndepărtate şi tot mai înalte. Şi tot mai albăstrii. Mă duceam la aerodrom împreună cu băieţii sau, uneori cu tata, să asist mai ales la lansarea planoarelor. Acum vedeam şi piloţii în carlingă — nu mai putea fi nicio îndoială —, fie că era pilotul avionului, fie cel al planorului remorcat; şi dacă mi se părea de înţeles înălţarea planorului, care primea, într-un fel sau altul, un impuls ca să se înalţe, nu-mi era prea clar cum de se menţine atâta timp în aer, la voia planoristului. Oare chiar la voia lui? Auzeam vorbindu-se de curenţi ascendenţi de care pilotul trebuia să profite pentru a câştiga înălţime, şi îmi mutam privirea, tulburat, la învolburarea de verdeaţă care acoperea dealurile — de acolo, din locuri tainice, cu însuşiri stranii, poate că se înfiripau într-adevăr curenţii ascendenţi, pe care piloţii trebuiau nu să-i vadă ci să-i simtă — şi să-i încalece; dar din aceleaşi învolburări putea izvorî, mi se părea mie, şi răul, capcanele zborului fără motor, care îl putea duce pe pilot la pieire. Dar, spre deosebire de bombardiere, unde pilotul avea o misiune, ca-n armată, planoristul zbura de plăcere. Nu-l obliga nimeni. Era sportiv şi îşi asuma riscurile. Camarazii lui, eram sigur, nu-l sfătuiau să renunţe. Dimpotrivă. Îi vedeam alergând câte doi pe lângă planor la momentul lansării, însoţindu-l pe o lungime de câţiva metri, nu mai mult, nu doar ca să-i ţină de urât în primele clipe ale aventurii ascensiunii, ci ca să-i sprijine aripile, până când portanţa începea să asigure stabilitatea aripilor. Încă la sol planorul luneca săgeată pe patina lui, peste iarbă, tras cu o irezistibilă forţă de bobina cu cablu de la capătul celălalt al aerodromului — iar camarazii pilotului rămâneau în urmă şi asistau la înălţarea planorului, într-o solidaritate pe care o aprobam cu entuziasm. Iar când planorul ajungea de-ajuns de sus, vedeam capătul cablului lăsat să cadă la pământ de la mare înălţime pentru ca planorul să rămână liber să-şi înceapă volutele elegante şi prudente în căutarea curenţilor ascendenţi.
Dar zilele când mă duceam să asist, cu sărbătoarea în suflet, la lansarea planoarelor erau rare.
În zilele obişnuite mă duceam să văd meciurile de fotbal de pe terenul Ileana, care se afla la doi paşi de casa noastră. Terenul era administrat de Rafinărie. În dreapta porţii, într-o tăietură pătrată în gardul vechi de lemn vedeam mâna casieriţei primind banii şi înmânând bilete; şi totodată glumind cu cumpărătorii de bilete. Unii se-ntâmpla să vină după începutul meciului, cu sufletul la gură, preocupaţi să piardă cât mai puţin din meci... Eu aşteptam, împreună alţi băieţi de vârsta mea sau mai mici, lipit de stâlpul porţii, tăcut şi umil, cu ochii la faţa controlorului de bilete, cerşindu-i mila să mă lase să intru gratis. Prea umil ca să mă-ndur să plec şi prea mândru ca să mă-nghesui în faţă cot la cot cu puştimea înfigăreaţă. Din când în când controlorul de bilete întindea o mână generoasă spre câte un puşti, cerşetor la fel ca şi mine, poate doar cu aspect ceva mai proletar, făcându-i vânt înăuntru c-o scatoalcă amicală peste ceafă: „Hai! dă-i drumu’. Vezi, să nu faci prostii p-acolo!” Şi mă uitam lung în urma norocosului cum o tuleşte fericit topindu-se în jubilaţia mulţimii de spectatori cu bilete, în sărbătoarea meciului... Uneori, suspicios, mi se părea că mâna generoasă a portarului se întinde împărţind scatoalce de liberă trecere rând pe rând tuturor puştilor de prin jur, numai pe mine nu mă bagă în seamă. Şi asta de ce? Fiindcă pe faţa mea vedea — totuşi —, îmi ziceam, acea umbră de demnitate pe care ceilalţi n-o arătau; şi fiindcă nu mă repezeam cu gura, ca alţii, să fac comentarii despre meci, dându-mă mare că mă pricep la fotbal...
Dar de cele mai multe ori, după repriza întâi porţile se deschideau larg pentru toată sărăcimea oraşului, care nu-şi permitea sau se zgârcea să-şi plătească intrarea. Era, pentru mine, o intrare fără glorie, la care aproape că-mi venea să renunţ: toate momentele glorioase ale meciului se consumaseră în repriza întâi şi n-aveam nicio posibilitate să dau timpul înapoi şi să le retrăiesc. Aveam sentimentul inabilităţii de a fi în rând cu lumea descurcăreaţă de la porţile stadioanelor — şi cu lumea descurcăreaţă în general. Şi dacă nici de atâta lucru nu eram în stare, să conving un portar mustăcios că merit să mă lase să intru — la momentul potrivit — fără bilet, atunci cum mai puteam spera s-ajung vreodată jucător de fotbal la o echipă de divizie?...
Dar îmi doream oare asta cu adevărat?
Sau mă atrăgea de fapt altceva?... Radu Dimitriu, colegul meu de clasă, bun înotător, vorbea cu dispreţ de fotbalişti şi de muşchii lor „groşi” de la coapse şi în general de limitele lor intelectuale. Nu-l contraziceam; dar dacă n-o făceam nu însemnă că eram întru totul de acord cu el...
Nu ştiam să înot dar frecventam ştrandurile — pe toate cele trei din oraş, dar mai ales Astra, Ştrandul unu, cum avea să fie numerotat mai târziu, după ce societăţile fondatoare din primele decenii ale secolului — Steaua Română, Astra Română, Concordia — aveau să devină nomine odiosa. Întâlneam acolo elita oraşului — elita blondă, sau grizonată, sau elita feminină şi suplă, cu pielea arămie de la soare, care venea la ştrand aducându-şi racheta de tenis şi şortul alb într-o geantă sport împreună cu tricoul de schimb şi prosopul. Tot ştrandul era o grădină vastă şi sofisticată şi din aproape orice loc era vizibil ceasul rotund din vârful zidului impunător, de cărămidă aparentă, care separa peluza principală de biroul administraţiei şi de cabine. Un breton neregulat, foarte chic, de viţă sălbatică împodobea creştetul zidului. Soarele bătea peluza cât era dimineaţa de lungă şi făcea să strălucească verdele gazonului tuns mărunt, aşa că elita îşi întindea acolo, cu îngăduinţa administraţiei, prosoapele de plajă şi păturile şi se bronza cu nepăsare, înălţându-şi privirea către ceas doar cât să nu scape ora de plecare la masă.
Mi s-a întâmplat să nimeresc şi eu, îmbrăcat, pe culoarul cu cabine, o adevărată străduţă îngustă, umbrită, cu fuioare de viţă sălbatică atârnând din loc în loc între uşi. Mă durea că toate acele frumuseţi nu-mi erau familiare, cum trebuie să le fi fost celorlalţi. Întâlneai pe străduţa aceea de cabine trecători în slip, cu sandale de plajă în picioare sau desculţi, lăsând urme ude pe ciment, după ce făcuseră ultimul duş la ieşirea din bazinul cu apă albăstrui-aristocratică. Elita avea o ţinută sobră, deşi n-aş fi putut băga mâna în foc că nu era şi niţică morgă în atitudinea acelei elite. Dar tocmai asta mă atrăgea la ea: purta în bună parte amprenta ascendenţei „coloniştilor” nemţi, pe care îi chema Hauer sau Neugebauer sau Ratz, şi ducea o viaţă pe care, în aparenţă, regimul comunist o lăsase neschimbată. Lumea bună era prezentă şi dădea dovadă de spirit civic intervenind prompt, de pildă atunci când un proletar costeliv şi încă neatins de soare dădea să intre în bazin fără să treacă pe sub duş. Nimeni nu-l numea proletar pe faţă. Dar cam asta era percepţia...
Neştiinţa de a înota a fost obsesia mea ani de-a rândul. Frecventam ştrandurile dar nu îndrăzneam să mă dezbrac niciodată pentru că, dezbrăcat, ar fi trebuit să explic de ce nu intru în bazin. (Oricum, chiar şi îmbrăcat, trebuia să explic de ce nu mă dezbrac.) Uneori mă duceam să văd concursurile de înot. Mă simţeam acolo la ştrand într-o altă lume, străină şi totuşi plină de atracţie, gură-cască la marginea terenului de tenis, dincolo de împrejmuirea înaltă de plasă, şi încă şi mai străin pe marginea bazinului de înot. Eram revoltat că ai mei nu mă dăduseră la un curs de înot (deşi ştiam prea bine că până mai ieri banii abia ne ajungeau pentru hrană), eram revoltat de mine însumi că nu dădeam dovadă de mai multă iniţiativă, eram revoltat că omul nu se năştea înotător ca toate celelalte animale. Eram revoltat că ai mei, părăsind Chişinăul şi plecând în refugiu, se opriseră în România în loc să se stabilească într-o ţară occidentală, unde n-am fi îndurat sărăcia umilitoare de aici, unde aş fi frecventat o şcoală civilizată, unde aş fi învăţat limba germană sau limba franceză, sau italiana, precum fostul meu coleg Lezza, unde înotul intra, din câte auzisem, în programa şcolară, drept care nu exista copil, de la o vârstă încolo, care să nu ştie să înoate... — Tu vorbeşti de emigrare, băiete? mă apostrofa mama. Păi atunci e bine să ştii că noi n-am emigrat, şi nici n-aveam cum să emigrăm. Noi doar ne-am mutat în ţară dintr-un loc într-altul...
Noaptea visam că înot, că lunec lin şi fără niciun efort pe faţa apei dând din braţe cu aceeaşi îndemânare pe care o observasem la alţii, simţind că adâncimea apei nu mă mai înspăimântă câtuşi de puţin...
Dar când veneam la ştrandul Astra şi îl vedeam pe Dorian Covaliuc înotând crawl pe culoarul de la margine, unde înaintarea corpului său atletic era cel mai uşor de apreciat, cu o iuţeală apropiată de mersul pe jos, mă simţeam mai descurajat ca oricând: n-aveam s-ajung niciodată un înotător ca el — un fost campion al ţării la 100 de metri liber, juniori. Îi priveam corpul, lungit perfect orizontal, adâncindu-se abia perceptibil şi revenind, elastic, cu fiecare cufundare a braţelor în apă, balansându-se uşor de pe-o parte pe cealaltă, în timp ce picioarele sale forfecau apa stârnind doar o uşoară învolburare în urmă, fără stropi şi fără spumă. Mă uitam de asemenea cu uimire la capul lui cum nu se răsucea aproape deloc să iasă cu gura deasupra apei, cât de cât, pentru a respira. Respiraţie sub val, mi se explica. Dar mie mi se părea că a înota în stilul acela era totuna cu a face levitaţie — la fel de imposibil.
Colegii mei jucau leapşa în bazin, iar eu stăteam pe margine, mă uitam la ei şi îmi spuneam Daţi-mi ceva mai tare decât asta, pentru care viaţa să merite a fi trăită.
Îmi amintesc astăzi şi mă întreb: am fost oare pur şi simplu stupid, sau aspiraţiile şi frustrările de atunci sunt cele care dau cu adevărat farmec vieţii? *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
