Într-o zi tata a venit acasă cu o faţă animată de o vioiciune nouă, pe care scria „surpriză”. Adusese cu el un mănunchi de beţe de trestie. Mi-a zis: — Uite, astăzi o să facem un zmeu. După care s-a dus fără nicio ezitare drept la un loc din casă ştiut de el, de unde s-a întors cu o coală de hârtie de mărimea unui bloc de desen şi cu o bucată de pânză. După gesturile lui, mai hotărâte ca niciodată şi precise, am dedus că avea totul plănuit în minte... Sub privirile mele încântate, a confecţionat mai întâi din beţele de trestie un cadru dreptunghiular legând cu sârmă subţire capetele beţelor, un pic petrecute unul peste celălalt. Apoi a întărit cadrul cu două diagonale încrucişate, după care a întins pe el coala de hârtie lipind-o cu pap şi întărind-o cu sârmuliţe. Pânza a tăiat-o în fâşii, pe care le-a înnodat între ele, şi aşa a apărut coada, mult mai lungă decât îmi imaginam c-ar trebui să fie.
— Nu degeaba i se zice zmeu, a spus tata. Când se înalţă, ai să vezi, unduieşte în aer întocmai ca un şarpe. Iar la şarpe, în ruseşte, dacă mai ţii minte, se zice zmeia.
Latura mică a dreptunghiului, cea de care era ancorat, tata a îndoit-o uşor în arc apropiind între ele, cu o coardă, colţurile... — Ca să stea curbat, uite vezi, şi să capteze vântul!... Şi totodată a lipit de acea coardă o fâşie de hârtie pe care a tăiat-o în franjuri la margine, ca să zbârnâie în timpul zborului.
Prea mult n-a apucat zmeul meu să unduiască prin aer, şi nici s-ajungă prea sus, unde vântul bate totdeauna cu putere, cum spunea tata. A eşuat pe firele electrice de pe stradă, de unde nu l-am mai putut recupera, şi a rămas acolo, atârnat, deasupra maşinilor şi a căruţelor care s-au perindat săptămâni în şir pe sub epava lui cu coada răsucită pe fir, în vecinătatea felinarului, cu nodurile pe care numai eu ştiam că le făcuse tata.
Ultimul zmeu pe care l-am făcut, eu de astă dată, a fost în ultimul an de viaţă al tatei. Mă întreb: oare pentru cine l-am făcut, pentru fiica mea, sau pentru mine?... În definitiv, are vreo importanţă?... Am ţinut să fie arătos şi de aceea mi-a luat destul timp să pictez pe el, cu acuarele, pajura de pe stema Statelor Unite, bineînţeles omiţând steagul american, la fel şi ramura de măslin şi mănunchiul de săgeţi pe care vulturul le ţine în gheare.
A fost un zmeu de câteva ori mai mare decât cel pe care cu mulţi ani în urmă mi-l făcuse tata. Am mizat pe suprafaţa lui mare, care să contracareze, în vânt, greutatea cadrului pe care l-am făcut din şipci subţiri de lemn în loc de beţe de trestie... Pe drumul către marginea oraşului, unde speram să-l înalţ, ne-am întâlnit pe stradă, în apropiere de piaţă, cu doctorul Chirică, cel care în copilărie mă tratase fără succes, în ciuda licenţei luate la Berlin, de colită. Era acum un bătrânel bonom, deschis şi prietenos. Renunţasem de mult la ideea că un doctor n-are voie să greşească niciodată. Mi-a cerut să vadă zmeul, l-a cântărit în mână şi a zis c-un zâmbet de consolare: — Din păcate n-o să zboare. E prea greu... Şi într-adevăr n-a zburat — în privinţa zmeului, doctorul Chirică nu s-a înşelat.
Încă şi-acum zace zmeul meu nezburător îndărătul unei etajere cu cărţi, îngălbenit şi prăfuit. Nu face parte din comoara mea de hârţoage fiindcă ei nu i-am adăugat nimic după ce am lăsat copilăria în urmă. Pur şi simplu nu m-am îndurat să-l arunc. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
