Un miliţian a venit într-o zi la noi acasă, în mână cu o servietă doldora. Era vară, eu eram în vacanţă şi mi s-a strâns inima la vederea lui, în mijlocul aleii, şi nu mă-ndoiesc că şi mamei inima i s-a strâns, la fel. A străbătut lunga şi îngusta noastră curte, trecând prin dreptul caselor Hoepfnerilor, cu pas măsurat, până la casa noastră din fund. După cum arăta, de bună seamă că nu exista loc pe toată strada şi nici în tot oraşul unde să dea el vreun semn de jenă sau de reţinere cât de mică sau ceva de felul ăsta. Mama a ieşit în verandă şi l-a aşteptat în picioare, crispată toată, nedezlipindu-şi privirea de el şi de uniforma lui — de culoarea aceea albastru-vânătă, atât de neliniştitor-ţipătoare în mijlocul verdeţii prietenoase din curtea noastră. După toate zvonurile teribile din acea perioadă, îl aşteptam cu toţii de mai multă vreme.
Miliţianul a întrebat-o pe mama de nume, a avut confirmarea că ea era persoana pe care o căuta, şi a spus:
— Am câteva întrebări să vă pun. Unde putem sta puţin de vorbă?
Mama, care toată viaţa avusese oroare de autorităţi, s-a pierdut toată. Fără a-şi putea reprima neliniştea din glas, a făcut o încercare firavă să evite discuţia:
— Nu vreţi mai bine să veniţi când e şi soţul meu acasă? El ştie mai bine toate lucrurile astea.
— Care lucruri? a spus miliţianul, ironic. Nici nu ştiţi ce vreau să vă-ntreb. Sau ştiţi?
— Nu, nu ştiu, a spus mama în pripă. Dar...
— Sau bănuiţi? a întrerupt-o el, la fel de ironic.
— Nu, nu bănuiesc, a spus mama. Dar cred că ar fi mai bine să fie şi soţul meu de faţă.
— Ei, a zis miliţianul, lăsaţi că ne descurcăm noi şi fără soţul dumneavoastră. Unde putem să stăm câteva minute? Aici afară?
— Da, afară, sigur, dacă doriţi, a încuviinţat mama, şi în vocea ei persista acel tremur nou — nou pentru mine. Sau poate că miliţianul nici nu percepea tremurul din vocea ei — sau dacă îl percepea, nu era treaba lui să-i dea vreo importanţă. Dar eu ştiam că alta era vocea mamei în zilele obişnuite.
— Cum vă e dumneavoastră mai comod, a spus miliţianul. Aduceţi două scaune. E umbră aici la dumneavoastră — şi pentru prima oară, în aşteptarea celor două scaune, s-a uitat în jur, la corcoduşul din dreapta intrării, la tufişurile şi la vişinii de pe partea cealaltă a aleii.
Mama a adus din casă două scaune şi le-a aşezat unul lângă altul pe mica peluză de sub fereastră.
— Păi nu aşa! a spus miliţianul — şi ironia sa a alunecat abrupt spre reproş. Faţă-n faţă! Să pot să mă uit la dumneavoastră când vă pun întrebările, şi dumneavoastră să vă uitaţi la mine când îmi răspundeţi.
— Faţă în faţă, sigur că da — s-a grăbit mama să reaşeze scaunele. Da, sigur, faţă-n faţă, vă rog să mă scuzaţi.
— Cumva, se-ntâmplă s-aveţi prin casă şi-o măsuţă?
— Măsuţă? a îngăimat mama.
— Ceva pe care să scriu, a spus miliţianul.
— N-nu, măsuţă n-avem, a tremurat din nou vocea mamei, mă tem că n-am nicio măsuţă... Doar masa mare, dar... dacă vreţi acolo, înăuntru... Şi a arătat spre casă. — Dar e cam şubredă, s-a scuzat ea.
— Lăsaţi, că ne descurcăm, a spus miliţianul, c-o voce sigură. Şi s-a aşezat pe scaun cu faţa către fereastră, iar mama s-a aşezat pe celălalt scaun, cu faţa spre el, cuminte şi încordată ca o şcolăriţă.
Miliţianul a deschis servieta, a scos de acolo un vraf de hârtii, în timp ce mama îi urmărea neliniştită fiecare mişcare. După care şi-a pus servieta culcată pe genunchi în chip de pupitru şi a aşezat deasupra vraful de hârtii.
— Vedeţi, a spus el satisfăcut, ne descurcăm. Facem faţă. Brusc, şi-a întors faţa spre mine: — Băiatul dumneavoastră?
— Da, a spus mama. Şi s-a uitat şi ea la mine, cu o privire îngrijorată.
Miliţianul a ridicat un colţ de la foile de deasupra teancului şi s-a aplecat să se uite la o foaie de dedesubt.
— Sergiu? a spus el.
— Da, a răspuns repede mama. Aşa îl cheamă. Sergiu.
— Sau Serghei? a zgândărit-o miliţianul, c-un rânjet glumeţ.
Mama a sărit ca arsă.
— Nu! a strigat ea. Îl cheamă Sergiu! În actul de naştere aşa scrie, negru pe alb — Sergiu!
— Bine, a acceptat miliţianul, aşa să fie. Şi a zâmbit pentru prima oară ca orice om. — Haideţi să vedem cum e cu dumneavoastră.
Mama s-a foit pe scaun, în aşteptare.
Miliţianul a mai scotocit printre hârtiile de pe servietă.
— Vasăzică dumneavoastră susţineţi că... Sau soţul dumneavoastră susţine că între întâi septembrie 1923 şi 28 iulie 1940 a lucrat la Administraţia Financiară Lăpuşna.
— Zău, a spus mama pe un ton rugător, n-ar fi mai bine să-l întrebaţi pe el? Sigur, cunosc situaţia în linii mari, dar dacă mă-ntrebaţi pe zile şi pe luni, n-am de unde să ştiu toate astea, zău, vă rog să mă credeţi.
— Bun, nu pe zile şi pe luni a admis miliţianul, dar nu se poate să nu vă amintiţi pe ce dată aţi părăsit Chişinăul.
— Asta, da. Pe 28 iulie, cum spuneţi dumneavoastră. În ’40, pe 28 iulie.
— Păi nu-i chiar aşa de clar, a spus miliţianul înăsprindu-şi tonul şi fixând-o pe mama cu o privire severă. Dacă a lucrat la Administraţia Financiară Lăpuşna până pe 28 iulie, asta nu înseamnă că în aceeaşi zi aţi şi plecat din Chişinău. Poate c-a fost dat afară...
— Nu, n-a fost dat afară, a spus mama. Toată lumea a fost evacuată.
— Ei, lăsaţi, că nu chiar toată lumea, tocmai asta e! Unii au rămas pe loc şi au devenit cetăţeni sovietici, ştiţi foarte bine.
— Se poate. Dar noi am plecat! a spus mama alarmată. Am plecat la sora mea, în Bucureşti.
— Aţi plecat... a spus miliţianul, şi preţ de câteva secunde bune a continuat s-o fixeze neîncrezător cu privirea, într-o tăcere încordată.
— Da, a spus mama, la Bucureşti. Am plecat la sora mea. Toată lumea a fost evacuată.
— Nu mai tot repetaţi chestia asta! a spus miliţianul. Ştiţi foarte bine că nu-i adevărat. Şi a continuat după o pauză grea: — Şi soţul dumneavoastră a lucrat la...?
— La Ministerul Industriei şi Comerţului.
— La Bucureşti.
— Da, la Bucureşti.
— Şi, mai exact, unde aţi locuit?
— La sora mea, v-am spus.
— „La sora mea”! a îngânat-o miliţianul, c-o iritare crescândă. Strada şi numărul!
— Am mai declarat o dată, a spus mama şi, deşi vocea continua să-i tremure, a ridicat totuşi tonul.
— Vă rog să fiţi calmă! Aţi mai declarat o dată, da’ eu vă mai întreb înc’o dată! Vă deranjează că-mi răspundeţi a doua oară?
— Nu mă deranjează, dar...
— Aşadar, strada şi numărul!
— Am stat pe strada Cazărmii, numărul 32, a spus mama. Acolo locuia sora mea — pe strada Cazărmii. Nu departe era dealul Arsenalului.
— Şi aţi locuit împreună cu sora dumneavoastră... a citit el din înscrisuri.
— Da, la ea am locuit. La sora mea, sigur. Păi altă rudă n-aveam pe-atuncea la Bucureşti.
Miliţianul a fixat-o neîncrezător.
— Sigur?
— Sigur! a răspuns mama cu o convingere disperată.
— Cine poate depune mărturie că-i aşa?
— Am mai declarat asta! a strigat mama, exasperată.
— Nu-i nimic, a spus miliţianul cu aceeaşi voce sigură. Dacă aţi mai declarat înseamnă că ştiţi. Şi a adăugat suspicios: — Mi se pare mie, sau aveţi unele îndoieli?
— Nu, nici vorbă! a strigat mama. Ce îndoieli să am!
— Bine, a acceptat miliţianul. Deci care sunt persoanele care pot depune mărturie că aia a fost adresa dumneavoastră de la Bucureşti în perioada respectivă?
— Păi e familia care locuia la acelaşi etaj cu sora mea... Pe strada Cazărmii 32.
— Familia Ionescu, a citit miliţianul din înscrisuri. Vă menţineţi declaraţia?
— Sigur că ne-o menţinem! Păi aşa a fost! Am locuit la sora mea...
— Ionescu şi mai cum?
— Victor, parcă... a ezitat mama. Victor îl chema pe el, iar pe ea...
— Aici nu merge cu parcă! a întrerupt-o autoritar miliţianul.
— Soţul meu ştie mai bine, a spus mama.
— Şi celălalt martor? Că aţi dat doi martori, nu? Aşa aţi spus, că...
— Da, a confirmat mama precipitat, a mai fost şi familia de la etajul de dedesubt... Cu ei ne-am întâlnit de mai multe ori pe scară cât am stat acolo. O dată s-a trântit uşa din cauza curentului şi s-a închis yala... şi a rămas deschis radioul înăuntru în apartament, foarte tare... Într-o zi când sora mea nu era acasă...
— Numele lor! a cerut miliţianul.
Dar mama parcă nu l-a auzit. A continuat:
— Şi atuncea a venit vecina din partea cealaltă a apartamentului. Vreau să zic, în ziua aia când s-a trântit uşa din cauza curentului... Adică era un apartament împărţit în două...
— Care apartament? Cel de jos?
— Nu, a explicat mama, vorbesc de cel de la acelaşi etaj... Ştiţi, între ei era o uşă blocată... Adică nu se circula pe-acolo. Dar pentru orice eventualitate sora mea le lăsase o cheie de rezervă... Iar toaleta era pe palier. Vreau să spun că n-aveau toaletă în apartament. Trebuia să ieşi pe scară... Aşa că de-aia a trebuit să ies... dar am uitat să blochez yala... fiindcă nu eram obişnuită. La noi la Chişinău n-am avut niciodată o broască cu yală... De fapt, nici nu ştiam, uitasem, că trebuie blocată când ieşi din apartament...
Eu stăteam de-o parte, mă uitam la mama cum încerca din răsputeri să răspundă la tot ce-l interesa pe miliţian şi să nu-i scape, în absenţa tatei, vreo nepotrivire, sau să nu facă vreo greşeală. Şi, cu tot soarele strălucitor de afară, vedeam cu ochii minţii dubele negre ale miliţiei, care, conform zvonurilor (deşi nu cunoşteam niciun caz concret printre cunoştinţele noastre), obişnuiau să descindă în timpul nopţii pe la casele basarabenilor şi să-i ridice din casă, oameni mari şi copii, fără nicio deosebire, în mare grabă — şi să-i transporte în Basarabia...
De ce? — întrebasem. Mi se explicase (deşi nu sunt sigur că înţelesesem la vremea aceea): îi căutau pe cei ce preferaseră să rămână în Basarabia în timpul ocupaţiei sovietice şi care timp de un an, până în iunie 1941, fuseseră prin forţa împrejurărilor cetăţeni sovietici. Iar acum, după aproape zece ani, autorităţile stabiliseră: cine a fost odată cetăţean sovietic continuă să fie şi acum. Fiindcă la cetăţenia sovietică nu renunţi. Doar ţi se poate retrage. Dacă n-o mai meriţi. Dar cum celor rezidenţi în Basarabia în acel an de ocupaţie nimeni nu le retrăsese cetăţenia, înseamnă că erau în continuare cetăţeni sovietici. Drept care trebuiau să se întoarcă în Patria lor sovietică.
Mă gândeam la dubele miliţiei, care îi ridicau noaptea pe basarabeni... Mă gândeam cum o s-ajungem înapoi în Basarabia şi de-acolo, mai departe, în Siberia. Nu-mi imaginam o asemenea călătorie lungă prin taigaua siberiană, pe care o văzusem în filme, alături de ai mei, înghesuiţi unii într-alţii, printre străini. Dar nici măcar traseul local al celor ridicaţi în dube, până la sediul miliţiei probabil, nu mi-l puteam imagina: pe care străzi? Pe cele pe care le cunoşteam şi unde mă jucam în fiecare zi cu băieţii?... Să le străbat acum în toiul nopţii, într-o dubă ferecată?... Şi apoi până la un tren cu vagoane de marfă, aşa cum, iarăşi, văzusem prin filme că li se întâmplase evreilor duşi în lagăre de concentrare înainte de război şi în timpul războiului. Toate astea nu mi le puteam imagina... În schimb, ajunsese să mă obsedeze duba miliţiei, pe asta o vedeam cât se poate de clar, oprind, întunecată, în faţa porţii — vedeam, cumva din afară, ferestrele întunecate ale casei unde locuiam, auzeam uşile trântite ale dubei, vedeam haidamacii în uniforme, înarmaţi cu arme automate, repezindu-se să bată cu putere în uşă... Şi tot acest coşmar se repeta noapte de noapte, încât până şi gândul de a merge la culcare ajunsese să-mi dea frisoane: oare n-avea să se întâmple în noaptea asta?... Iar momentul adormirii, pe care altădată îl aşteptam ca pe aventură plină de farmec, petrecută în deplină siguranţă, mă îngrozea acum, în zilele ce au urmat vizitei miliţianului care o interogase pe mama. Îmi reveneau mereu în minte discuţiile cu voce scăzută care avuseseră loc între părinţii mei în perioada imediat următoare, şi figurile lor preocupate, care se luminau suspect de brusc la ivirea mea neaşteptată.
Nu ştiu câte vor fi fost la număr, pentru părinţii mei, nopţile petrecute cu groaza în suflet, în aşteptarea dubei miliţiei. Ştiu, în schimb, că, în ceea ce mă priveşte, văzând că după o noapte, după trei, după zece, nu se întâmplă nimic, duba neagră a miliţiei a încetat să-mi mai bântuie nopţile. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
