duminică, 14 martie 2010

Pantomima adormirii în tren*

Băieţii cu băieţii, şi fetele cu fetele — aşa şi trebuia. Şcoala de fete

era vreo două sute de metri mai încolo, pe aceeaşi stradă cu şcoala noastră. Din punctul meu de vedere putea foarte bine să fi fost şi mai departe. Sau deloc. Fiindcă nu mă vedeam câtuşi de puţin învăţând în aceeaşi clasă cu fete — şi poate nici în aceeaşi şcoală. Ar fi fost un dezastru. Mi-aş fi pierdut orice urmă de familiaritate cu băieţii. Şi uneori preţuiam foarte tare acea familiaritate. Mă gândeam cu compătimire la colegii de la Şcoala Medie Mixtă, fostul Liceu de băieţi Barbu Ştirbey, care avea şi curs elementar, nevoiţi să suporte zi de zi, ceas de ceas, prezenţa fetelor. Fiindcă fetele aveau alte obiceiuri, alte gesturi, alte râsete, foloseau în conversaţie alte cuvinte, alt ton, se duceau la altă toaletă, unde probabil că nu întâlneai porcării scrise pe pereţi, care se fandoseau şi nu de puţine ori izbucneau în plâns. Fiindcă n-aveai voie să le bruschezi, iar dacă o făceai te trezeai cu reclamaţii şi cu scene. Ce mai! o adevărată pacoste. Şi nu puteai să excluzi nici sâcâieli la care erai supus ori de câte ori câte una care punea ochii pe tine — ştiam, mi se întâmplase deja —, îţi făcea ochi dulci, vorba vine!, se ţinea scai de tine şi nici că-i păsa că nu-i dădeai nicio atenţie, ba dimpotrivă, o bruftuluiai de la distanţă prin gesturi nervoase şi dispreţuitoare.

Dar în vacanţa mare se deschidea tabăra de vară a pionierilor. Unde? Taman la Şcoala de fete. Şi acolo, în ciuda apucăturilor oarecum milităroase ale instructorilor, în ciuda careului de dimineaţă din curtea şcolii, când asistam cu toţii, aliniaţi, la ridicarea drapelului pionieresc, şi unul dintre noi, îmbrăcat cu cămaşă albă şi cu cravata roşie la gât, avea onoarea să învârtească manivela scripetelui de la baza catargului înălţând drapelul — cu toate acestea viaţa era, cu mici excepţii, lipsită de griji. Convieţuirea cu fetele devenea, să zicem, suportabilă. Disciplina, aici, era doar aparentă. Dacă mă plictiseam, eram liber să las baltă activităţi şi cercuri ştiinţifice şi tot, şi să plec acasă. Numai că nu mă prea înduram. Veneau acolo vreo două–trei fete de care privirea mea se lipea mereu fără voie şi nu m-aş fi desprins prea uşor din compania lor. Chiar dacă aparent nu-mi dădeau prea multă atenţie... Ca să fac şi eu ceva, participam la cercul de radio, unde totul se rezuma la teorie şi anume, pentru început, la teoria propagării undelor radio. Nu reuşeam cu niciun chip să înţeleg prin ce se propagă undele. Eter? Ce era eterul? Adrian Petrescu, colegul nostru mai mare c-un an, fost „monitor” în clasă la noi, care ţinea lecţiile, îmi arăta toată bunăvoinţa să-mi explice — mie personal, fiindcă eu fusesem cel ce se ridicase în picioare şi pusese întrebarea —, dar mai mult decât să-mi ceară să-mi imaginez ceva asemenea cercurilor concentrice care se propagă pe faţa apei atunci când aruncăm o piatră nu putea să-mi spună. Dacă eterul era imaterial, cum să-mi imaginez cercurile concentrice în absenţa apei? Mă uitam spre fetele pe care le plăceam, grupate într-un colţ al sălii de clasă, curios să văd pe faţa lor un semn al înţelegerii eterului. Zâmbeau îngăduitor şi nu păreau să se sinchisească prea mult de materialitatea sau imaterialitatea lui... În schimb îmi puteam permite să le privesc în voie, fără să mi se pară că fac neapărat parte din cercul lor sau că îmi pierdeam familiaritatea cu băieţii de la şcoala mea. Deja începeam să mă obişnuiesc cu amestecul sexelor.

Excursiile pe Valea Prahovei erau un prilej încă şi mai bun să petrec ore în preajma colegelor de la Şcoala de fete. Mă bucuram când autobuzul oprea dimineaţa în faţa porţii, gol, sosit de la garaj special pentru noi, cu toate locurile încă neocupate. Foiala printre rândurile de scaune, chiţăiala, emoţia, urcarea instructorilor, închiderea uşilor, şoferul care pornea motorul şi nu era niciodată ursuz ci părea că se-mpacă uşor cu hărmălaia făcută de noi — toate acestea erau un fel de cotidian de excepţie. Autobuzul ieşea, un–doi, pe Strada principală, care era totodată şi drumul către Valea Prahovei, trecea de staţia de transformare de pe strada I.V. Stalin, fostă Carol I, care, pentru mine cel puţin, marca lăsarea oraşului în urmă. Şi acolo, pe primele serpentine de la ieşirea din oraş îmi aduceam aminte că, din păcate, suportam greu călătoria cu autobuzul dacă se lungea peste o anumită limită. De la vuietul anvelopelor pe asfalt, de la aerul închis dinăuntru şi mai ales de la serpentine începea de fiecare dată să mă doară capul, răbdam cât răbdam dar până la urmă îmi venea să vomit... Îmi amintesc întoarcerea dintr-o astfel de excursie. Deja începusem să simt un gol în stomac dar m-a atras sporovăiala plină de voioasă nepăsare a fetelor de pe partea cealaltă a culoarului. Erau patru fete ocupând două bănci aşezate faţă-n faţă, iar una din ele era Rodica Marinescu. Se vedea bine că cele patru se cunoşteau între ele, şi nu numai de la şcoală. Fetele astea întotdeauna se cunoşteau din fel de fel de familii simandicoase care pesemne că se întâlneau cu diverse ocazii, şi se purtau chiar şi de faţă cu alţii de parcă se aflau tot ele înde ele. Una din fetele care şedeau în faţa Rodicăi i-a propus amuzată să mai arate înc-o dată — deci pesemne c-o mai făcuse cândva — cum adoarme cineva în tren. Mi-era greaţă dar atenţia mi-a fost captată numaidecât de ceea ce avea să urmeze. Rodica Marinescu a acceptat fără fasoane şi a început imediat pantomima adormirii în tren. În afară de mine, mulţi alţi ochi din partea aceea a autobuzului s-au întors curioşi spre ea. Adormea — cică — şi trunchiul i se apleca înainte moleşit de somn, iar capul o lua, blegit, înaintea trunchiului. Până în punctul acela când prea marea aplecare te trezeşte brusc şi tresari cuprins de jenă c-or să te surprindă cei din jur în slăbiciunea ta de călător incapabil să-ţi menţii spiritul treaz. Şi Rodica mima cu brio tresărirea şi se redresa brusc, păstrându-şi ochii închişi, lipindu-se cu spatele de speteaza băncii. Şi abia în momentul acela deschidea pentru două secunde ochii. Dar legănarea trenului te adoarme din nou, şi iarăşi pleoapele se închid de la sine, trunchiul se îndoaie către căderea în somn, întreruptă de acele mici redresări incomplete care nu schimbă traiectoria coborâtoare a capului adormit ci doar întârzie clipa trezirii de tot... Poate că cei din jur, colegii mei, apreciau pantomima în sine. Dar ceea ce m-a atras pe mine a fost părul ei. Un păr şaten deschis, lins, tuns până la jumătatea cefei, ale cărui catifelare şi moliciune privirea mea le pipăia cu încântare şi cu emoţie. Aplecându-şi trunchiul adormit, şuviţele îi curgeau din creştet acoperindu-i obrazul tot mai mult, până ce dispărea sub franjurii părului, lăsând să i se dezvelească gâtul delicat, cum vedeam acum că îl au ele, fetele, şi ea în mod deosebit, şi i se legănau moi şi totodată grele când mima momentele de trezire... Trăiam clipa cea mai frumoasă a excursiei şi a taberei de vară, şi simţeam că exagerasem cramponându-mă de familiaritatea cu băieţii.

Era foarte bine că şcolile aveau să fie de-aci înainte mixte.

***

*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat