Grotesca. Crochiuri de dinainte de ’89, I

Precizare. O parte din crochiurile care urmează — regăsite într-un caiet de însemnări din anii ’80 — sunt adevărate, altele sunt doar închipuite. Dar cu siguranţă verosimile. Altele sunt simple exerciţii de amuzament. Căci ceea ce ne-a lipsit atunci, sub vechiul regim comunist, în afară de spirit civic, responsabilitate şi curaj, a fost, poate, umorul. În măsura în care — pentru cei ce îşi amintesc — era cu putinţă să mai ai simţul umorului. Eu unul nu sunt convins.

● Arta cu maşini acaparatoare. Pentru ce muncim, în definitiv? se întreabă oamenii înconjuraţi de maşini acaparatoare de toate felurile, care le macină încetul cu încetul viaţa. Li se răspunde: Pentru o viaţă demnă, pentru frumos, pentru estetică, pentru artă. Dar iată că arta — văzută la TV, la galeriile de pictură, la cinematograf — le înfăţişează invariabil aceleaşi maşini acaparatoare care îi înconjoară şi le macină viaţa.

● Vile la Sinaia pentru „experţii” români. Statul român a încheiat o serie de contracte cu statul iranian al şahinşahului prooccidental Mohammad Reza Pahlavi Ariamer pe diverse domenii ale economiei şi ştiinţei. Printre altele, un contract are drept scop modernizarea reţelei meteorologice iraniene. Drept care, un număr de experţi români în meteorologie au fost trimişi în Iran. Experţi care (între noi fie vorba) sunt fericiţi să primească chiar şi cei 9 $ pe zi cu care îi plăteşte statul român. Oricum, e mult mai mult decât primesc în ţară. Ce ne facem însă că salariile iranienilor sunt sensibil mai mari decât ale „experţilor” români? Iranul este o ţară în curs de dezvoltare. La fel şi România. Dar vezi că — totuşi! — românii sunt experţi! În timp ce iranienii sunt bieţi învăţăcei! Cum o să primească învăţăceii salarii (mult) mai mari! Nu?... Ei bine, autorităţile comuniste au găsit soluţia. Salariile experţilor vor fi — pe hârtie — normale, dar statul iranian le va plăti cash doar cei 9 $ pe zi, iar restul se va vărsa, prin convenţie, în conturi speciale din România. Ce-i cu acele conturi speciale? Ei bine, românii îşi construiesc, cică, cu toţii vile la Sinaia şi, pentru a putea economisi, au convenit acest sistem de plată, care îi fereşte de tentaţia banului peşin. Ingenios, nu?... Iranienii zâmbesc din colţul gurii când aud o asemenea explicaţie. (Strict autentic)

● Zălog. S-a hotărât: de-acum încolo, cu cine doreşte să călătorească în străinătate şi nu are pe nimeni — rude de gradul întâi dar în special părinţi şi copii — care să constituie garanţia întoarcerii respectivei persoane, se va proceda în felul următor: i se va preleva un rinichi, care va fi păstrat într-o bancă specială de organe, în condiţii corespunzătoare, şi i se va reimplanta la întoarcere... Permiteţi o întrebare, vă rog? Şi dacă persoana respectivă va alege să trăiască... acolo... cu un singur rinichi?... Ieşi afară, măgarule!

Şi iată şi camera frigorifică a Securităţii, unde rinichii persoanelor care călătoresc în străinătate (Occident) aşteaptă întoarcerea posesorilor de drept: sertare cu inscripţii conţinând datele personale: nume, prenume, data naşterii etc.

● Un „6 Martie” fără protagoniştii lui consacraţi. Dintre cei desemnaţi să aducă la cunoştinţa publicului „noile realităţi politice”, unii îl înfăţişează pe Ceauşescu printre înfăptuitorii „actului” de atunci. Alţii, dintr-o urmă de pudoare, se fac că plouă.

● Control la magazinul de alimente. Brusc, se închid uşile. Se ivesc ca din pământ controlori special instruiţi. „Dumneata ce-ai pus în gură, ia să vedem!”. Controlorul bagă în gura suspectului două degete de expert şi scoate o bomboană de ciocolată.

— De unde o ai? Legitimaţia dumitale! Cum care? Legitimaţia de serviciu! Să vedem şi noi cum se face că baţi străzile la o oră la care trebuia să fii la lucru!... Dar dumneata? Ce-ai în gură? Aha! O măslină! Alţii ar da orice să le poată pune pe masă copiilor o măslină sau două, iar dumneata mănânci măsline pe stradă! Frumos, nimic de zis!...

Un client protestează:

— Regulamentul prevede să vă ştergeţi pe mâini cu un şerveţel după fiecare control, sau să lucraţi cu mănuşi de cauciuc.

— Dumneata să taci!

● Multă căldură. Tovarăşul X l-a primit cu căldură pe tovarăşul Y, care la rândul lui i-a transmis salutul călduros al tovarăşilor W şi Z...

Întrevederea s-a desfăşurat într-o atmosferă călduroasă.

La despărţire şi-au luat unul de la altul un călduros rămas-bun.

Consumul de căldură a fost atât de mare încât cetăţenilor nu le-a mai rămas pic de căldură în locuinţe.

● Spaţii publice. „Dumneata ai afirmat... (urmează o afirmaţie; oricare afirmaţie; de exemplu, că votul este un drept, nu o obligaţie; sau că magazinele sunt prost aprovizionate), ceea ce este în contradicţie cu linia partidului” „Din câte ştiu, Constituţia garantează dreptul la libera opinie.” „Dacă ţi-ai păstra opinia în minte, atunci da. Dar dumneata ţi-ai exprimat opinia în public! Ceea ce înseamnă agitaţie!” „Rămâne de stabilit ce înseamnă «a te exprima în public». Ce înseamnă «public»? Câte persoane? O persoană înseamnă «public»?” „O persoană, nu. Dar un grup de persoane înseamnă deja «public».” „Câte persoane? Două persoane înseamnă «public»?” „Nu. Două persoane nu înseamnă.” „Atunci, câte? O clasă de elevi, presupun că da. Dar o jumătate de clasă?” „Depinde de împrejurări. Depinde de aşezarea acelei jumătăţi de clasă. Pe coridor, în picioare, în jurul vorbitorului, elevii ar putea să nu fie consideraţi «public». Dar aşezaţi în bănci, da. Fiindcă această aşezare a elevilor garantează «poziţia» lor de persoane dispuse să recepteze idei şi cunoştinţe”...

● Toasturi interminabile. Toasturile a doi şefi de state comuniste la un dineu. Toast al celui dintâi, care nu se mai isprăveşte, în timp ce al doilea, aşezat alături, începe să-şi piardă răbdarea, mai ales că salivează după bunătăţile de pe masă. Când i se pare că acuma gata, se încheie, mâna i se întinde pofticioasă către castronelul cu icre negre. Ei, dar nu! Primul şef de stat n-a terminat încă, fir-ar să fie:

— Dar! să nu uităm îndatoririle internaţionale ale ţărilor noastre, accentuează el. Care, împreună, trebuie să facă faţă alianţelor statelor capitaliste, să dea o ripostă hotărâtă provocărilor de tot felul...

Mâna celui de-al doilea se întinde din nou către castronelul cu icre negre.

— Dar! — reia cel dintâi toastul — să nu uităm bunele relaţii tradiţionale dintre ţările noastre...

— Care, în momentele de cumpănă ale istoriei, au ştiut să-şi dea mâna şi să...

Ş.a.m.d.

Astfel că în mintea celui de-al doilea şef de stat încolţeşte gândul răzbunării. Pe care îl pune neîntârziat în practică.

Ţine la rândul lui un toast, pe care îl lungeşte cât îi stă în putinţă, cu nenumărate „Dar să nu uităm”-uri. În timp ce primul şef de stat salivează după delicatesele de pe masă.

● Ăştia-s toţi? Şeful statului îşi ia rămas bun de la o înaltă persoană oficială, la aeroport. Dar, ca de obicei, sunt de faţă miniştri, ambasadori — cu toţii aliniaţi într-un şir lung de persoane oficiale. Şeful statului trece dând mâna cu fiecare, însoţit de secretarul său, care urmăreşte cu atenţie respectarea protocolului diplomatic. Ajuns la capătul rândului, şeful statului se întoarce către secretar c-un gest zglobiu de uşurare, depărtându-şi braţele:

— Ei, s-ar zice că ăştia-s toţi, nu?

Secretarul îi face un semn discret cu capul:

— Mai e şi dumnealui.

— A! exclamă şeful statului şi, cordial, dă mâna cu ultimul rămas.

● Împărţirea sectoarelor de supraveghere la Securitate. Unul capătă Spitalul Caritas. „Cum să mă duc la spital? Ca medic?” „Ca medic nu faci mare brânză”, i se răspunde. „Atunci, ca pacient? Nu vreau! Trebuie să iau doctorii şi să-i las să-mi facă injecţii! Nu vreau!” „Să ştii că avem destui care sunt gata s-o facă. Iar cu cei ce fac mofturi cred că ştii cum procedăm”.

● Bun spiritual? Gazul metan este un bun material, sau spiritual?

● Risipa şi prezidentul. Din maşina prezidenţială, strada se vede derulându-se în goană. Şeful statului, nemulţumit, arată către un jet de apă care ţâşneşte la marginea trotuarului dintr-o conductă spartă. Convoiul prezidenţial opreşte în apropierea jetului de apă. Şeful statului coboară din limuzina sa neagră super-long. Imediat, toţi însoţitorii săi din coloana oficială, miniştri, secretari de stat, prim-secretari, fel de fel de responsabili, se grăbesc la rândul lor să coboare. O cascadă de portiere trântite. Oficialii se precipită în jurul şefului statului, fiecare în mână cu blocnotesul şi cu pixul gata pregătite.

— Aici, rosteşte şeful statului, avem un exemplu tipic de risipă şi de neglijenţă în serviciu! Şi de incompetenţă! Când o ţară întreagă face eforturi să reducă consumurile pentru a putea să ne îndreptăm eforturile pentru satisfacerea nevoilor mereu crescânde ale poporului, ale cetăţenilor cinstiţi, ale eroicei noastre clase muncitoare, unii îşi permit să doarmă în birourile lor călduţe şi să tolereze...

Ş.a.m.d.

Cu blocnotesurile în mână, oficialii notează de zor...

Maşinile din convoiul prezidenţial s-au pus din nou în mişcare.

Şeful statului arată foarte nemulţumit.

● Înmormântare de fructe şi legume. Un cărucior cu fructe este scos din depozit. Vânzătorul, într-un halat alb soios, îl împinge alene pe stradă, în căutarea unui loc potrivit de vânzare, la marginea pieţii. După el, un cortegiu întreg de cumpărători, păşind încet, cu mutre întunecate (din cauza vremurilor), pândeşte momentul opririi pentru a se năpusti să cumpere. Un veritabil cortegiu funerar. Vânzătorul se opreşte brusc şi, de la înălţimea poziţiei sale sociale, de deţinător de bunuri materiale, oarecum înduioşat de mutrele lor pleoştite, îi ceartă părinteşte pe umilii cumpărători: „Ei, ho! Că doar nu le-ngropăm! Pentru voi sunt! Aveţi niţică răbdare, ce dracu’!”

● Testare de devotament. O echipă de zidari este selecţionată dintr-un lot deja selecţionat, pentru a lucra la un palat al dictatorului. Li se pun întrebări, una mai absurdă decât alta, în vederea testării „devotamentului”.

● Lozincă. Lozincă în holul Facultăţii de filologie: Tovarăşi, să acordăm corect predicatul cu subiectul!

● Titluri în trecut. Se acordă titlul de „Erou al Republicii Socialiste România” unor înalte personalităţi istorice din ce în ce mai îndepărtate în trecut, până la Descălecat. Evident, post-mortem. Deşi, nu-i chiar evident.

● Alarmă aeriană cu peşte. O paralelă: Alarmă aeriană (în timpul războiului) şi populaţia fugind bezmetică să se adăpostească. Şi (în plină epocă de aur): ...În Piaţa Obor, o voce din mulţime răcneşte: «Peşte în hală!» Şi populaţia se năpusteşte bezmetică să se aşeze la coadă...

● Precauţii olimpice. La spitalul de nebuni vor fi internaţi pe durata „Universiadei” circa trei sute de „nebuni” care, altfel, te pomeneşti că ar putea să strige pe stradă „Vrem carne!” şi cine ştie ce alte asemenea năzbâtii. Vă daţi seama ce s-ar întâmpla? (Strict autentic)

● Planuri răsturnate. Virgil Tănase emigrează în Franţa, unde îşi termină studiile universitare şi, după legile franceze, devine, în circa doi ani, cetăţean francez. Publică o mulţime de articole — atacuri la adresa familiei „imperiale” din România. Dictatorul, furios, îl cheamă pe Colonel şi îi ordonă să plece numaidecât în Franţa şi să pună capăt mârşăviilor lui V.T. Cu care prilej va trebui să se ocupe şi de Paul Goma, care urmează să aibă un atac de cord.

Colonelul pleacă în Franţa, dar, în loc să aducă la îndeplinire misiunea, se adresează în secret «Sûreté»-ului francez, căruia îi dezvăluie totul. Se ajunge la un plan: V.T. va fi ascuns, urmând ca presa să nu fie încunoştinţată, bineînţeles, astfel că dispariţia lui V.T. este anunţată ca fiind opera „mâinii lungi” a Securităţii româneşti. Atacul asupra lui Paul Goma este pus la cale în aşa fel încât să se creadă că tentativa a fost zădărnicită printr-o întâmplare (cineva din casă să fi luat paharul destinat lui Goma şi să-l fi vărsat, sau cam aşa ceva).

Colonelul se întoarce în ţară, raportează că l-a lichidat pe V.T., că tentativa asupra lui Paul Goma a eşuat (deocamdată). Este decorat... După un timp cere să plece împreună cu familia, promiţând că se va ocupa din nou de Goma... Pleacă şi întreaga maşinaţie este dată publicităţii. François Mitterand, care plănuise o vizită în România, îşi contramandează vizita deoarece „are agenda de lucru prea încărcată”.

Iar în ziare, dictatorul asasin zâmbeşte candid pe pagina întâi şi pe următoarele. (Strict autentic)

● Litere mari la maşina de scris. Nevoind să se afle că vederea i-a slăbit, dictatorul a comandat, pentru cancelaria sa şi pentru toate ministerele, maşini de scris cu caractere speciale, de două ori mai mari decât cele obişnuite. La fel ca şi Mussolini. (Strict autentic)

● Lichidare de terorişti à la Ceauşescu. Trei indivizi atacă un post de miliţie şi îşi procură arme. Apoi, pe drumul către aeroportul din Timişoara, opresc un autobuz şi îi iau ostatici pe călători, vreo douăzeci la număr. Răpitorii transmit Guvernului român că cer un elicopter şi cincizeci de mii de dolari. Aceasta se întâmpla în ziua de 23 august 1981, chiar în timpul „manifestaţiei”. Cei ce priveau la TV tribuna oficială din Piaţa Aviatorilor din Bucureşti, au putut vedea cum şeful Securităţii i-a şoptit dictatorului ceva la ureche. Îi relata cazul şi îi cerea instrucţiuni („indicaţii”). Dictatorul a spus: „Lichidaţi-i!”.

Şi au fost lichidaţi — terorişti şi ostatici laolaltă.

Iar unii, astăzi, încă mai văd „faţa umană” a fostului dictator. (Strict autentic)

● Benzi industriale migratoare. Ministrul industriei uşoare s-a lăudat că la fabrica de pâine din Berceni sunt în funcţiune două benzi de fabricare a pâinii. Dictatorul a dorit să vadă fabrica. Dar fabrica nu avea benzi. Drept urmare, înainte de vizită au fost demontate la Ploieşti şi aduse în pripă două benzi la fabrica din Berceni. Fiindcă dictatorul nu putea fi indus în eroare! Iar un ministru, fie el şi al industriei uşoare, se cuvine să fie un om de cuvânt! (Pare-se, strict autentic)

● „Revoluţionaritate”. Înainte de a lua hotărâri, dictatorul (dovedindu-se genial) consultă de fiecare dată o comisie specială, înfiinţată de el însuşi, având însărcinarea să evalueze un „indice de revoluţionaritate”, care, pentru a se garanta liniştea şi siguranţa statului, nu trebuie să atingă valori prea ridicate. În caz contrar, hotărârile ar provoca reacţii nedorite. [V. Adam Schaff: Istorie şi adevăr — cap. d. Revoluţia franceză.]

„Indicele de revoluţionaritate” ar putea să se bazeze, printre altele, pe considerente de similitudine cu situaţii asemănătoare din alte epoci istorice şi din alte state.

● „Înlocuitori”. În legătură cu unul din expedientele la care recurge statul comunist pentru a face faţă aprovizionării mai mult decât precare a populaţiei, şi anume acela al „cafelei cu înlocuitori” (expresie care a câştigat teren, cu tendinţă de a elimina expresia anterioară de „surogat” — în definitiv, politica termenilor joacă un rol tot mai mare), a apărut o mică anecdotă.

De ce nu se mai bea cafea naturală în familie? Din următoarele motive: soţul nu mai bea cafea naturală cu soţia fiindcă nu vrea să strice orzul pe gâşte (printre „înlocuitori” sunt, zice-se, orzul şi ovăzul, delicatesa cailor, de unde şi porecla de „nechezol”), iar soţia nu mai doreşte s-o bea cu soţul fiindcă preferă s-o bea cu... înlocuitori.

● Recondiţionare cu blocnotesuri. La o Plenară, marele C vorbeşte despre recondiţionarea îmbrăcămintei şi a încălţămintei. Toată asistenţa notează sârguincios.

● CIIC. S-a instituit, prin decret prezidenţial, CIIC, Comisia pentru Investigarea Inscripţiilor din Closete.

● Meşterul Manole cel Nou. Adevăraţii autori ai „operelor” marelui C dispar unul câte unul. Se invocă Legenda Meşterului Manole — element de tradiţie în... dispariţia autorilor.

„Dacă atunci a fost aşa, de ce ar fi astăzi altfel? Mai ales că ceea ce au creat ei — cei de azi — nu-i cu nimic mai prejos decât Curtea de Argeş.”

● Portretul de marţi 13. Editorul calendarului a fost aspru muştruluit că a ales (şi) ziua de marţi 13 pentru a plasa portretul dictatorului.

Grotesca. Crochiuri de dinainte de ’89, II

● Antrenorul suprem. Mare meci de fotbal — România-Italia. TV. Prin locuinţele muritorilor de rând fiecare priveşte meciul în felul său. Marele C are şi el felul său — obişnuit — de a urmări transmisia. Interior somptuos, sală de proiecţie privată. Marele C înconjurat de „consilieri”, fiecare cu blocnotes, gata să noteze orice „indicaţie”. Meciul decurge nefavorabil României. Vădit iritat, marele C dă dispoziţie să fie înlocuit jucătorul X, să fie sancţionat jucătorul Y, antrenamentul să cuprindă driblingul cutare, lovitura la poartă cutare, iar în final să fie adus la el antrenorul echipei naţionale. Şi cutare, şi cutare...

● Monitorizarea entuziasmului. O grandioasă adunare omagială. Se scandează numele Ceauşescu. Camere TV ascunse „baleiază” asistenţa şi... Undeva într-o încăpere „specială”, câţiva securişti stau cu ochii aţintiţi pe monitoare: cei ce nu arată destul „entuziasm” sunt notaţi.

● Petiţionari prea morocănoşi. Un birou sus-pus unde se primesc petiţii. Funcţionara, unsă cu toate alifiile, glumeşte cu fiecare petiţionar. Dar glumele ei sunt un test: cei ce rămân morocănoşi sunt suspecţi. Drept urmare, îndată după plecarea petiţionarului, funcţionara pune o cruciuliţă într-un colţ al petiţiei, semn că petiţionarul n-ar strica să fie un pic verificat. [Pentru simţul umorului — v. textul pentru obţinerea autorizaţiei de deţinere a maşinii de scris.]

● Coşmar cu execuţie. S. a avut un coşmar. Se făcea că administratorul blocului a venit să verifice dacă toate robinetele din apartament funcţionează bine, şi că dintr-un robinet de la bucătărie curgea un firicel de apă. S. neglijase să cheme instalatorul, aşa că în bucătărie apa curgea fără încetare de câteva zile. Iată însă că în urma administratorului se iveşte un pluton de soldaţi cu puştile pe umăr: plutonul de execuţie. Şi S. sare de sub plapumă la detunătura armelor.

● Transparenţă avant la lettre. În spiritul eticii şi echităţii socialiste, vor fi fabricate numai pungi de plastic transparente, ca tot omul de pe stradă să vadă ce duce semenul său acasă, eventual să poată fi întrebat unde a găsit cutare şi cutare, iar la o adică înfierat pentru bunuri procurate „pe din dos” sau „pe sub tejghea”.

● Coşmarul privatizării. Anticipaţie genială. Ceauşescu avu un coşmar. Se făcea că prin forţa legii, pe care el însuşi o dăduse, o mulţime de oameni dăduseră năvală să cumpere „acţiuni”. Chiar cei apropiaţi lui, chiar şi membrii familiei sale o făcuseră. Industria era ameninţată să redevină privată. Şi, ceea ce era încă şi mai rău, el însuşi nu se putuse abţine şi — prin mijlocitori, desigur — cumpărase „acţiuni” la cele mai mari întreprinderi din ţară. C se trezi îngrozit: bine că fusese doar un vis.

Dar C rămase pe gânduri: măcar în vis soarta îi fusese favorabilă, adică îi hărăzise lui personal beneficii mari de pe urma „acţiunilor” cumpărate. Cumpănind bine, C dădu ordin ca legea cea nouă să fie neîntârziat abrogată.

● „Principiul dominoului”. Răsuflu uşurat că şi alţii se întreabă de fapt cine trage sforile pe lumea asta. Şi mă simt dezamăgit la gândul că manipularea lumii este nu atât o chestiune de crime, cât mai curând de influenţare prin alte mijloace, de natură să nu atragă oprobriul public, ele neimplicând neapărat violenţa.

Şi încă: pe traseele manipulării nu prea ai prilejul să întâlneşti oameni „de suflet şi inimă”. Ceauşescu şi clica lui sunt cu toţii oameni de inteligenţă submediocră. Din când în când, C dezleagă cuvinte încrucişate. Şi se descurcă foarte greu. Testele de inteligenţă dau rezultate catastrofale.

Ignorând cu desăvârşire amănuntele, C vădeşte o capacitate neobişnuită să sintetizeze tabloul de ansamblu, deşi tabloul are mai degrabă un aer halucinant, dar prin asta nu mai puţin sintetic. Au loc discuţii filozofice pe tema acestei capacităţi neobişnuite a lui C.

● Marochinărie academică. Al 29-lea Simpozion internaţional de marochinărie. Grupa de lucru „Genţi, sacoşe de voiaj, curele, curele de ceas, geamantane de piele, geamantane din materiale sintetice”. Se prezintă mostre: Iată această geantă, iată cum se închide acest fermoar, iată cum se pliază astfel că poate încăpea şi în buzunarul unei uniforme şcolare pentru clasele V-VIII. Pentru orice eventualitate. Etc.

● Rotile economice. Pentru economie de combustibil şi pentru rapiditatea deplasării se va stimula folosirea patinelor cu rotile. Se va construi o fabrică în acest scop.

● Stână falsă. Pădurea a fost tăiată pe coama dealului, „orăşelul constructorilor” e aproape gata. Excavatoarele au şi început să sape groapa pentru fundaţie, iar drumul de acces a fost deja construit. Când, iată că vine tovarăşul Ceauşescu şi spune: Nu! Nu-i bine aicea. Mutaţi amplasamentul uite acolo. (Arată — pardon, indică — peste trei dealuri). Acolo unde se vede o stână!

Totuşi cheltuiala a fost până acum de câteva milioane bune. Din ce „fond” s-o scazi? Ce-i de făcut?... Frământări, tristeţe, dezorientare în rândul antreprenorilor şi proiectanţilor. Până când, deodată, se găseşte o minte luminată care vine cu ideea salvatoare: se va muta stâna în vecinătatea amplasamentului „indicat”!...

Aşa că la următoarea „vizită de lucru”, prima întrebare pe care o pune C este: „S-a mutat amplasamentul?... Unde-i stâna, ia să vedem.” I e arată stâna, în vecinătate. „Aha, bun. Mda, aicea-i bine.” Şi pleacă satisfăcut. (Pare-se, strict autentic)

● Abonamente imorale. Propunere: — Să se înfiinţeze abonamente la produsele deficitare — cosmetice, insecticide ş.a.m.d. Atunci omul s-ar abona şi, aşteptând acasă în linişte, şi-ar vedea de treabă.

Obiecţie: Da’ de ce? De ce să-i favorizăm pe cei ce aşteaptă fără să mişte un deget? De ce să nu fie cei ce se zbat beneficiarii produselor cu pricina? Adică cum, unii să umble toată ziua după produse şi să nu se aleagă cu nimic? Iar alţii să stea acasă, la căldurică, şi să se aleagă cu produse? Doar fiindcă şi-au făcut abonament? Păi cum vine asta? Unde-i etica şi echitatea socialistă?

● În curând, dinţii de aur. HCM privind inventarierea dinţilor de aur.

— Se vor scoate?

— Nu, deocamdată rămân acolo unde sunt.

● Distracţie cu miniştri la microfon. „Prinţul moştenitor” se însoară. Nuntă mare. Ca de obicei, se îmbată ca un porc. Mireasa îi atrage atenţia să nu se dea în spectacol. El o loveşte trântind-o la pământ. Nuntaşii se distrează. „Prinţul moştenitor” îi pune pe miniştri să cânte la microfon. „Hai, hai! Nu mai face mofturi!”

● Măsuri pentru creşterea natalităţii. Campanie de propagandă. Ministrul sănătăţii îi atrage dictatorului atenţia că există unele circumstanţe potrivnice, cum ar fi dificultăţile de aprovizionare cu alimente (şi altele, bineînţeles). Dictatorul îl lasă să vorbească. După care: „Nu crezi că te-am ascultat destul? Eu n-am vreme de pierdut cu tot felul de fleacuri! Mă aşteaptă naţiunea. Cu toate că nu merită. Oameni ca mine se nasc o dată la cinci sute de ani.”

● Uniforme populare cu pistol. În piaţa unde va avea loc marea horă „populară”, cu cei doi C în mijloc, soseşte un autobuz cu dansatori. Bineînţeles că dansatorii sunt dintre „băieţi”. Coborând din autobuz unul câte unul, îşi potrivesc „uniformele populare”, îşi pipăie pistoalele să se asigure că sunt la locul lor... (Dar înainte de asta, iată o fotografie din ziar; privindu-i pe dansatori, ai jura că sunt profesionişti. Şi, ce-i drept, sunt... profesionişti.)

● Fără muniţie după Sadat. În urma asasinării lui Anuar El Sadat, în 1981, la o paradă militară, de către militari aparţinând Jihadului islamic egiptean, Ceauşescu ia hotărârea să nu se mai livreze muniţie echipelor de pază de pe traseele pe care urmează să le străbată, pentru a n-o păţi la fel. (Strict autentic)

● Sărbători prea lungi. Cică s-ar fi votat un decret ca sărbătorile naţionale de două zile să nu dureze mai mult de una singură.

● Titrări à la TV Română. Film italian. O companie petrolieră, Benzo–Chemical, vrea să construiască o rafinărie lângă un orăşel italian de coastă. Populaţia orăşelului iese în stradă să protesteze împotriva proiectului, temându-se că rafinăria va polua apele mării. Mulţimea scandează Raffineria–porcheria!... Românii înţeleg foarte bine, nu-i nevoie de nicio traducere. Şi totuşi!... Cum adică, orice rafinărie e o porcărie? Păi industria românească se poate mândri cu o mulţime de rafinării... Şi deşi este puţin probabil ca filmul italian să trezească apetitul românilor pentru proteste de stradă, totuşi paza bună trece primejdia rea, cum zice proverbul. În consecinţă, Televiziunea Română titrează: Rafinăria Benzo–Chemical este o ticăloşie! Nu toate rafinăriile! Doar Benzo-Chemical. Şi nu porcărie, căci porcărie e un cuvânt care zgârie urechile sensibile ale românilor. Ticăloşie!

Se dă filmul My Fair Lady. După ce profesorul Higgins a reuşit să o remodeleze pe Miss Doolittle transformând-o din florăreasă într-o doamnă, la o sindrofie a lumii bune aceasta stârneşte uluire şi admiraţie în rândul invitaţilor. Printre care şi admiraţia unui celebru profesor de fonetică, Zoltan Karpathy, care, invitat să se pronunţe, judecând după accent, asupra originii drăguţei domnişoare, decretează: „She’s Hungarian!”... Unguroaică? se încruntă kulturnicii de la TVR? Exclus! Publicul românesc ar fi oripilat! Drept care se titrează: „E străină”!

Într-un film cu Stan şi Bran, Stan coboară val-vârtej dintr-un apartament de bloc jos în stradă, părându-i-se că a fost cutremur. „I thought it was an earthquake!” Ceea ce devine, în limbajul funcţionarilor TVR: „Am crezut că-i lată!” Şi aşa se titrează. Vezi bine că telespectatorului român, sensibil cum este, nu trebuia să i se reaminteacă de cutremur. (Strict autentic)

● Legenda Meşterului Pandele. Televiziunea Română realizează pe la mijlocul anilor ’80 un filmuleţ satiric despre „deficienţele” din construcţii, având la bază Legenda Meşterului Manole. Cenzura nu poate accepta însă batjocorirea „mitului fondator” al creativităţii neaoşe! Vine directivă de sus ca filmul să fie refăcut păstrându-se satira (căci îndreptarea lipsurilor este — nu i aşa? — necesară), dar folosindu-se un alt nume. Adică cum alt nume? Pentru un singur nume schimbat, alţi bani, altă distracţie? Totuşi cuvântul de ordine (unul din ele) este economie. Aşa că va fi păstrată pelicula turnată, iar pentru nume se va căuta unul apropiat de Manole pentru a nu strica sincronul. Fie deci numele lui Manole, Pandele! Şi filmuleţul satiric recondiţionat se dă pe post. Toată lumea vede clar cum buzele personajului articulează Manole, iar sonorul zice Pandele. ”Pandele, Pandele, meştere Pandele!”... (Strict autentic)

● Infantodolari. Copii vânduţi de la orfelinat. 5.000 — bucata. (Pare-se, strict autentic)

● Îmbrăcare pentru culcare. Iarna ’84–’85. Gazul metan s-a isprăvit. În casa unei rude: –5^oC! Seara se îmbrăcau pentru culcare. Până la urmă au fost nevoiţi să părăsească locuinţa şi să se mute la rude, la bloc. (Strict autentic)

● Apocalipsa autovehiculelor. Interdicţie de circulaţie a maşinilor particulare de la începutul lui ianuarie ’85 pentru a nu bloca străzile îzăpezite. La 20 februarie interdicţia era încă în vigoare. Se pare că a durat până în martie. Ce minunată economie de combustibil! Şi ce străzi uscate şi minunat de pustii! Ca la sfârşitul lumii. (Strict autentic)

● Fals şi uz de fals de date meteo. Iarna ’84–’85. Februarie. Falsificarea datelor meteo în Bucureşti. La Filaret, cică: –14^oC. De fapt au fost –21^o! Asta, cică pentru a nu se panica populaţia! În realitate, conform schemei prestabilite, „agentul termic” în reţeaua de termoficare trebuia să fie ridicat la o anumită treaptă de temperatură atunci când afară erau –14^oC, şi la cu totul altă treaptă atunci când afară erau –21^oC! Iată încă o metodă simplă si eficace de a face economie de combustibil. (Strict autentic)

● Ofiţeri români demni. Refacerea prestigiului armatei. Pe stradă, nici un ofiţer nu mai are voie să ducă în mână altceva decât o servietă sau o valiză...

Nici un pachet? Nici o sacoşă? Nici măcar o carte?

Ei bine, nu!... Şi încă ceva:

Ofiţerii nu care cumva să fie prinşi că se aşează la vreo coadă! (Strict autentic)

● Tricotaj la campionate. Cucoane fără nici un interes pentru sport, tricotând în tribună, aduse cu anasâna la Campionatele internaţionale de lupte libere şi greco-romane ale României, în Sala Polivalentă. De ce? Pentru a umple tribunele la acea competiţie internaţională. Şi încă un motiv: pentru a nu apărea în ochii Occidentului (sala era plină de fotoreporteri străini) drept o naţiune atât de copleşită de grijile cotidiene încât interesul pentru sport a dispărut cu desăvârşire...

Frântură de conversaţie între două „amatoare de lupte greco-romane”:

— Vai, dragă, dar ăştia se bat de-adevăratelea! Uite, să-şi frângă gâtul, nu alta!

— Unde? Ia să văd!

(Strict autentic)

● Pandemokraticon. Nu este vorba de panteonul eroilor comunişti ci de pandemokraticonul acestora.

● Cot-codac miliţienesc. Să ne imaginăm sirenele de pe maşinile miliţiei scoţând un cot-codac al naibii de răsunător.

● Material didactic stimulativ. Hotărâre. Întreprinderea de material didactic va confecţiona până la data de...: 3.750 gâşte, 3.750 raţe, 8.600 găini, 4.300 cocoşi, 1.800 curcani, toate la scara 1:2. Produsele vor fi expuse în vitrinele magazinelor Avicola, precum şi în reţeaua magazinelor Premial, ca şi în alte magazine de profil. Se urmăreşte prin aceasta decorarea sugestivă a vitrinelor, precum şi stimularea personalului vânzător, spre a solicita de la întreprinderile şi de la fermele producătoare produsele echivalente comestibile, pentru satisfacerea nevoilor mereu crescânde de carne ale populaţiei.

● Şoimii patriei. „Jur să cresc mare şi voinic/Fără să mănânc nimic/Pe-ntuneric şi pe frig.”

● Corul Voluntarilor. La începutul anilor ’60, la o mare fabrică bucureşteană se purcede la înfiinţarea unui cor muncitoresc (şi, eventual, ingineresc, treacă) de voluntari. (Ce fel de cântece urma să cânte corul nu necesită vreo discuţie.) Un profesor de muzică vârstnic — care, desigur, apucase şi alte timpuri dar le uitase — este chemat să decidă care salariaţi au voce şi care nu. „Voluntarii” — cei tineri — sunt aduşi unul câte unul într-o încăpere alocată, timp de câteva ore, exact acestui scop şi, de faţă cu şeful secţiei, sunt obligaţi să reproducă sunete emise vocal de către profesor. Ei da, obligaţi, şi ce-i cu asta?... Unii dintre cei chemaţi în faţa profesorului încearcă, pentru a se eschiva de la nobila misiune coristică, să reproducă sunetele distorsionat, se prefac că se ruşinează de propria lor afonie; dar profesorul este prea versat ca să poată fi păcălit; îi depistează cu „mână” sigură (şi forte) pe cei înzestraţi pentru cânt. Şi niciunul dintre „candidaţi” nu îndrăzneşte să spună: Da, dom’le, ştiu că am voce dar n-am chef să cânt în corul vostru!... Nu peste mult timp, corul de voluntari îşi începe repetiţiile după orele de program. (Strict autentic)

● Zăpadă recondiţionată. Iarna ’84–’85. Zăpada din curtea întreprinderii 23 August este inacceptabil de neagră, murdară de noroi (se constată cu puţin timp înainte de vizita anunţată a marelui C). Prin urmare trebuie vopsită în alb. Şi se purcede la vopsire.

Dâmboviţa arată prea murdară. În consecinţă, se vor amenaja două Dâmboviţe suprapuse: dedesubt Dâmboviţa colectoare a tuturor scursorilor; deasupra, pe un planşeu de beton armat va curge Dâmboviţa cea limpede, cu apă albastră.

De la Sinaia în jos, Prahova curge albastră, atât de albastră încât culoarea a albăstrit şi zăpada de pe maluri. (Strict autentic)

● Pădure cu uscături. Zbor în elicopter deasupra pădurii Băneasa, în aprilie 1985. Dictatorul, adresându-se ministrului silviculturii: Bă, X, ce-i cu copacii ăia maro acolo jos?... Să vedeţi, tovarăşe secretar-general, unii copaci înverzesc mai devreme, alţii mai târziu... Bă ministrule, tu mă minţi! Ăia sunt copaci uscaţi! Până mâine să dispară de acolo!...

Drept urmare, ministrul agriculturii şi silviculturii împreună cu specialiştii săi umblă prin pădurea Băneasa în căutarea copacilor uscaţi pe care tovarăşul secretar-general i-a văzut din elicopter. (Pare-se, strict autentic)

● Buldozer prezidenţial. Pe o străduţă din centrul Capitalei, C împreună cu primarul Pană, inspectează. Un bloc nou, plombă, construit pentru cei aleşi, iese puţin din rândul celorlalte. — Bă, Pană, ţie nu ţi se pare că blocul ăsta e mai în afară?... — Ba da, tovarăşe secretar-general, e aşa cum spuneţi dumneavoastră... — Bun. De azi în trei zile să dispară de aici!...

Şi dispare! Douăsprezece milioane de lei construcţia, alte câteva milioane demolarea. (Pare-se, strict autentic)

● Ce mănâncă muncitorii? Sosit în vizită la Uzinele 23 August, C doreşte să afle ce mănâncă muncitorii. Intră în cantină, se aşează la o masă şi cere să i se aducă mâncare. Mâncarea însă i se aduce nu de la bucătăria cantinei ci din recipiente sigilate, dinainte pregătite de Securitate. C ştie asta foarte bine, dar joacă teatru.

● Verdict: sinucidere. 1974. Chivu Stoica este împuşcat în bucătăria locuinţei sale. Se împotrivise vizitelor şi contractelor dezastruoase din Africa. Pierderi uriaşe pentru statul român: dese schimbări de „conducere”, cei noi nu mai recunosc contractele încheiate de cei vechi... Aşadar, Chivu Stoica este suprimat. Dr. Burghele este chemat să emită un certificat de deces cu verdictul „sinucidere”. Fost prieten al lui Chivu Stoica, Burghele refuză: în rastelul de arme al lui C.S., pistolul acestuia este nefolosit. Refuză, şi a doua zi nu mai este ministru al sănătăţii. (Pare-se, strict autentic)

● Zdreanţă de cauciuc. După „manifestaţia” de la 23 august, într-o curte din mahalaua Tunari a căzut o zdreanţă de cauciuc, c-un carton agăţat de ea, pe care stătea scris CEAUŞESCU–PACE!

● Lozincă lungită. Pe o tribună secundară trebuia agăţată o lozincă: EPOCA CEAUŞESCU — EPOCĂ DE GLORIE A ROMÂNIEI. Dar lungimea tribunei s-a dovedit a fi mai mare decât lozinca. Iar lozinca trebuia să acopere întreaga lungime a tribunei. Ce-i de făcut? Câţi metri are tribuna? 23! Lozinca? 16! Să mai adăugăm: DE GLORIE ŞI MĂREŢIE! Asta face + 3 metri. Mai trebuie încă 4 metri!... Atunci: ROMÂNIEI SOCIALISTE!... E perfect! În total, 23 de metri!

● Care-i mai tare? Două coloane de maşini oficiale, a Lui şi a Ei, fiecare cu altă destinaţie, urmând să se intersecteze la un moment dat într-un punct din Bucureşti. Circulaţia, oprită. Dispută între miliţienii celor două coloane. Ea trece prima, iar El aşteaptă la întretăiere. Ea trece c-un rânjet de satisfacţie.

● Fotoreporter vinovat de înclinare. Fotografie înfăţişându-l pe Ceauşescu dând mâna cu Leonid Brejnev. Cam prea aplecat din mijloc marele C. Să fi fost cu intenţie din partea reporterului? Sau a redactorului? Aş! În realitate atât s-a aplecat marele C dând mâna cu Brejnev. Ceauşescu în persoană a cerut să vadă fotografiile. La fel ca şi Mussolini. Şi n-a găsit niciuna în care să apară „mai vertical”. În schimb, a cerut să fie pedepsiţi fotoreporterii, că doar se ştie, un om nu se-apleacă aşa dintr-o dată, ci treptat — pornind de la verticală se înclină tot mai mult. Şi de ce nu s-au priceput fotoreporterii să-l prindă în poză mai pe la-nceputul aplecării?

Grotesca. Crochiuri de dinainte de ’89, III

● Porcii lui Potemkin. Vizită în judeţul Dâmboviţa. La Titu, în vitrinele măcelăriilor (închise) — jumătăţi de porc atârnând, apetisante. După vizită, în aceeaşi după-amiază, lumea dând năvală să cumpere. Dar jumătăţile de porc au dispărut. Probabil mutate, din oraş în oraş, expuse în vitrine, pe tot traseul vizitei. Porcii lui Potemkin. (Se pare, strict autentic)

● Vise de mărire. Mutarea capitalei la Târgovişte. Domnitorul-tovarăş care a mutat capitala din nou la Târgovişte... după două sute de ani. Seara, înainte de adormi, Ceauşescu se „vede” în chip de împărat roman — bătrân decrepit în togă imperială... Dac, asemenea lui Decebal, cu căciulă pe cap, printre războinicii cu scuturi rotunde şi săbii încovoiate.

● Moartea şi învierea lui Moş Gerilă. Conform ordinelor primite de la Ea, Moş Gerilă era cât pe-aci să dispară din folclorul românesc de iarnă. Dispărut de la TV, dispărut din costumaţia vânzătorilor de loz în plic, din librării etc. Poate că a făcut cerere de emigrare?... Dar nu, iată-l deodată pe Moş Gerilă întors! Poate din nou să vină la serbările copiilor... N-a fost o revocare a ordinului. Cum ar fi putut să fie? A fost doar o neînţelegere a dispoziţiei! Sau poate exces de zel din partea „căţeilor”?...

● Din nou, vânzarea copiilor. Dispăruţi la naştere. O mamă este înştiinţată că a născut un copil mort. Mama cere trupul neînsufleţit. I se răspunde că nu se poate. (Eventual, i se dau explicaţii.) O soră de la spital o avertizează să nu conteze pe mărturia ei la tribunal — nu vrea să-şi piardă pâinea. (Se pare, strict autentic)

● Fotografie prezidenţială retuşată. În România liberă, mai multe fotografii. El şi Ea, în vizită în Birmania. El, Ea şi... din nou El, abia vizibil îndărătul unui personaj localnic oarecare. Şi, în sfârşit, El, foarte vizibil, dar... Ia stai! E ceva ciudat cu această fotografie!

Ce s-a întâmplat? Datorită poziţiei dezavantajoase pentru o persoană atât de importantă, fotografia a fost „un pic” modificată, „un pic” falsificată prin lipirea importantului personaj într-o poziţie perfect vizibilă, aproape în prim-plan. Atât doar că — neglijenţa „responsabilului” cu colajele — El apare în alt costum, deschis la culoare, spre deosebire de costumul de culoare închisă din celelalte fotografii. Pe unde mai sunteţi, retuşori de fotografii prezidenţiale? Mi-e dor de voi. (Strict autentic)

● Zonă liberă de hârtie igienică. Balcanii — o zonă fără arme nucleare şi chimice, fără insecticide şi fără detergenţi! Fără hârtie igienică!

● Nu se acceptă plângeri. Încălcându-se legea, s-a dat „indicaţia” să li se reţină salariaţilor, pe statele de plată, sumele „datorate” conform Legii 1 din 198... Aflând de „indicaţie”, contabilul-şef se interesează ce se va întâmpla dacă cineva va da în judecată instituţia. I se dau asigurări că n-are motive să se neliniştească: judecătoriile au primit dispoziţie să nu accepte plângeri în legătură cu Legea 1. (Strict autentic)

● Politică demografică. Se discută, la nivel înalt, toate posibilităţile de redresare demografică: retragerea de pe piaţă a tuturor mijloacelor anticoncepţionale, proiectarea la TV a unor filme cât mai erotice ş.a.m.d. Erotice, dar în limita moralei socialiste.

● Ocaua mare. Politica de combatere a consumului de alimente în exces. Se vor instala pe străzi cât mai multe cântare automate, astfel ca lumea să vadă cât e de grasă şi să se sperie.

— Dar ce se-ntâmplă dacă se sperie că sunt prea slabi?

— Ei bine, să se aranjeze cântarele să arate în plus.

● Tatuaj cu număr de ordine. La coadă la carne, cu numărul 168, scris pe mână cu creion chimic (Kiev, mai 1988, din Literaturnaia gazeta). (Strict autentic)

● Ceauşescu, student la Oxford. În Scânteia, o fotografie înfăţişându-l pe El , la primirea titlului de doctor honoris causa al Universităţii..., costumat ca în Stan şi Bran, studenţi la Oxford. Pe la ora nouă sau zece apare o altă ediţie a ziarului, fără acea fotografie. (Strict autentic)

● Subvenţii pentru opere complete. Cineva trebuie să cumpere de la librării „operele” lui Ceauşescu, nu-i aşa? Ei bine, vor fi selectate anumite persoane şi li se vor asigura fondurile necesare.

● Un milion metrul. C inspectează noua Casă a „Poporului”. Urcă în balcon şi zăreşte în depărtare coşul de 240 de metri al CET Progresu. Coşul strică panorama Centrului Civic. C dispune: Să fie tăiat la jumătate! Să nu se mai vadă!... Şi se taie. Nu-l interesează costurile. Un milion de lei pentru fiecare metru construit, un milion de lei pentru fiecare metru demolat. Coşul ajunge la 120 de metri. (După decembrie ’89 avea să fie reconstruit la înălţimea iniţială.) (Strict autentic)

● Vată în urechi de securist. Un comandant de la Securitate îi inspectează pe „băieţii” de pe Calea Victoriei. Descoperă că unul dintre aceştia are dopuri de vată în urechi. Îi scoate dopurile de vată dojenindu-l că în felul acesta nu poate auzi toate clevetirile împotriva regimului democrat-popular.

● Obsesia chioşcurilor... periculoase. Ordin să dispară de peste tot. De ce? Ceauşescu a văzut un film în care un terorist a fost ascuns într-un astfel de chioşc (de ziare). Şi a tras, nemernicul!

● Gară fără lacăte cu cifru. Dispariţia casetelor pentru bagaje, prevăzute cu lacăte cu cifru, din Gara de Nord. Oare puteau fi utilizate pentru contrabandă? Pentru colete subversive? (Strict autentică dispariţia casetelor)

● Parteneriat la furt. Furt organizat de stat al aurului de la persoanele întoarse din străinătate după o şedere ceva mai lungă. Cooperare între hoţi şi miliţie, cu profituri personale pentru angajaţii acesteia. Şi, desigur, pentru hoţi. (Nu-i exclus să fie strict autentic)

● Hitler, creaţia lui Stalin? 20 aug. 1989. Trei zile înainte de comemorarea a 50 de ani de la Pactul Ribbentrop-Molotov. Se dau în vileag fapte — BBC în limba rusă. Se emite părerea că Stalin a fost geniul politic cel mai mare al tuturor timpurilor. Stalin dorea supremaţia asupra Europei (a Lumii). O ipoteză: într-o primă etapă să-l lase pe Hitler să cucerească Europa, iar apoi să-l bată. De aceea îi invita pe muncitorii din Anglia şi din Franţa să saboteze industria de război din ţările lor, pentru a le slăbi. Are apoi loc împărţirea Poloniei — a patra — prin Pact. La o săptămână după semnare, Hitler îşi ia „partea”. Stalin rămâne în „neutralitate”, pretextând că nu este pregătit din punct de vedere militar. (Se pretinde că există telegrame germane în acest sens; nu şi sovietice.) Dar atunci se pune întrebarea: de ce nu s-a stabilit prin acord să se purceadă la împărţire nu la 1 octombrie, ci la 1 noiembrie, sau la 1 decembrie?... Răspunsul unui istoric: pentru că ştia că Germania, oricât de dotată cu tehnică de luptă şi cu geniul militar al unor generali, nu avea fizic capacitatea de a face faţă la două fronturi, unul în Apus, ce avea să fie cu siguranţă deschis de puterile occidentale, ca ripostă la atacul împotriva Poloniei, şi al doilea în Răsărit, pe care avea să-l deschidă Stalin...

Privitor la intenţia lui Stalin de a cuceri lumea, se mai remarcă următorul fapt. În ’41, când URSS acaparase deja ţările baltice, Basarabia şi Bucovina, se bate o nouă monedă. Dar pe ea se face referire la 11 republici, atâtea câte erau înainte de recentele anexiuni, şi nu la 16 câte ajunseseră după acestea. De ce? O eroare birocratică? Exclus! Stalin consideră că n-are nici un rost să bată o monedă nouă, intermediară, când în scurt timp avea să bată monedă cu 30 de republici! Sau cu 50!...

Se vorbeşte chiar de Hitler ca fiind o creaţie a lui Stalin.

În aprilie ’40 Hitler împlinea 51 de ani. Stalin se gândeşte să-i facă un cadou. Aduce în Letonia proaspăt ocupată un număr de 51 de comunişti germani, care trecuseră frontiera în URSS pe vremea când relaţiile dintre ei nu fuseseră atât de prieteneşti şi, în prezenţa unor ofiţeri SS, îi execută.

Se vorbeşte de „schimb de experienţă” între NKVD şi SS în Polonia.

După război, la prima paradă militară, se pune problema cine va primi trupele victorioase. Stalin îl întreabă pe Jukov. Acesta, care trecea drept un om neînfricat, îi răspunde: În calitatea dumneavoastră de comandant suprem, aveţi nu numai dreptul ci şi obligaţia de a primi parada militară. Stalin îi răspunde: „Nu, tovarăşe Jukov, n-am s-o primesc eu”. Comentatorul BBC deduce din asta: Stalin pierduse războiul. El se încheia cu un rezultat foarte depărtat de ambiţiile sale — doar câteva mici ţări din Răsăritul Europei, ocupate.

Nu războiul de apărare a patriei, ci primul război „socialist”. Între naţional-socialismul german şi inter-naţional-socialismul sovietic.

Se afirmă că, dacă la sfârşitul Primului Război Mondial, încercarea de incendiere a Europei de către Lenin a eşuat, Al Doilea Război Mondial a fost o continuare a operei începute atunci, o a doua încercare de cucerire a lumii, opera, de asemenea eşuată, a lui Stalin.

● Apartament la bloc pentru preşedinte. Marele Conducător hotărăşte să ducă o viaţă cât se poate de democratică... (E cu putinţă ca Tito să dispună de o insulă întreagă în Marea Adriatică pentru folosul lui personal! Conducătorul unui stat socialist? Nu! Uite, începând de mâine eu am să locuiesc, ca oricare cetăţean de rând, într-un apartament de bloc!) Şi i se procură apartamentul; în care de altfel nici n-avea să-şi facă vreodată apariţia... Încep miraculoase transformări: colocatarii sunt mutaţi unul după altul, iar în apartamentele eliberate se mută securişti/sau rămân goale; fel de fel de utilităţi i se adaugă blocului. Blocurile alăturate sunt demolate pentru a se crea un spaţiu de securitate; se ridică un gard înalt de piatră (explicaţia: edilii oraşului plănuiseră aici un parc; proiectul se pune acum în aplicare); se sapă tuneluri — drumuri subterane de comunicaţie cu sediile marelui C... ş.a.m.d.

● Decenţă pentru defilare. 23 august 1989. Anunţ important. Tovarăşii din tabelul de mai jos, care participă la manifestaţia consacrată zilei de 23 august, vor fi prezenţi la ora 5,45 în faţa hotelului Nord, la stâlpul staţiei de taxi. Băieţii vor fi îmbrăcaţi în pantaloni şi cămaşă uni, nu blugi. Fetele vor purta rochii decente, nedecoltate şi neînflorate. Nu se admite nici un fel de obiect asupra participanţilor. (Strict autentic)

● Tronson periculos. La defilare, „băieţii” au luat parte într-un mod inedit: pe fiecare rând câte doi, la cele două capete, mărşăluind în pas cu „manifestanţii” pe tronsonul cel mai „periculos”, din faţa tribunei oficiale. Nefiind însă „băieţi” în număr suficient, la capătul tronsonului cu pricina trebuiau să se întoarcă în fugă la „start” şi să ia în primire alte rânduri. Alergând, în arşiţa lui august fierbinte. (Strict autentic)

● Perfuzie cu benzină în faza terminală. Criza de benzină a ajuns la apogeu (citeşte: demenţă). Desigur, doar în România. O Dacie se deplasează încet pe stradă. Toată lumea din jur poate vedea (cu ochii holbaţi de uimire) cum „însoţitorul de bord” al şoferului stă cu un braţ scos afară pe geam, ridicat cât mai sus, şi în mână ţine o sticlă de plastic cu gura în jos, cu un rest de benzină în ea, iar sticla e racordată la motor printr un furtun transparent care se strecoară pe sub capacul întredeschis al motorului. Să fie oare în acea sticlă prea puţină benzină pentru ca, turnată în rezervor, să mai ajungă să pună motorul în mişcare? Să fie oare defectă pompa de benzină? Nimeni nu poate şti. Cert este că Dacia se deplasează pe stradă, muribundă, precum un pacient întins pe targă, împins de brancardieri pe coridorul spitalului, cu perfuzia înfiptă în braţ. (Strict autentic)

● „Vânător” pentru popor. Duminică — vizita lui Ceauşescu în pieţe şi în magazine ale Capitalei. C îşi aminteşte de magazinul „Vânătorul”, transformat cu mai mulţi ani în urmă în magazin (f)alimentar de mezeluri — jumătatea din stânga — şi dulciuri-patiserie în jumătatea din dreapta. Luaţi pe nepregătite într-o zi de duminică, şefii aprovizionării Capitalei transformă peste noapte magazinul cu pricina, reînfiinţând „Vânătorul”. Capete de mistreţi şi de cerbi pe pereţi, ştergare româneşti etc. În jumătatea din stânga — restaurant cu autoservire, în partea din dreapta — raion de preparate vânătoreşti; de fapt, pentru moment (poate!), doar salam de urs, cu 12 lei suta de grame. O zi nefastă pentru urşi, duminică 8 octombrie 1989.

După ora prânzului, în urma şedinţei unde au fost chemaţi ministrul sănătăţii, ministrul comerţului interior, ministrul agriculturii şi ministrul de interne, fabrica de mezeluri reîncepe să funcţioneze, după ani de încremenire. Un buton apăsat pune în mişcare instalaţii prăfuite şi acoperite de pânze de păianjen... Şi vânători pornind-o pe coclauri la vânătoare de urşi, pentru salamul ordonat de Ceauşescu. Împuşcături răsunând în adâncul pădurii, vânători cu puşca în bandulieră printre copaci, pe povârniş în jos... În timp ce, în toiul nopţii, macarale descarcă din camioane bufetele cu becuri cu radiaţii infraroşii, iar înăuntru zeci de muncitori schimbă faţa magazinului. (Strict autentic pentru „Vânătorul”)

● Al XIV-lea asediu. 19 nov. 1989. Oraşul în stare de asediu în ajunul congresului XIV. Legitimaţii controlate la intrarea în instituţii, vizitatorii însoţiţi de la poartă până la „locul de interes”. Reinstalarea luminilor pe alei, desfiinţate anterior din economie de electricitate. Pe străzi, panouri cu portretul lui Ceauşescu şi steaguri păzite de miliţia înarmată. Maşinile de scris ale instituţiilor, depozitate — toate —, pentru o săptămână, într-o singură cameră, sigilată la fel ca şi armele gărzilor patriotice. Delegaţilor din provincie li se refuză cazarea la hoteluri. Stare de asediu.

● „Vânător”, la loc comanda! 4 dec. 1989. La câteva zile după congres, la magazinul „Vânătorul” de pe bulevardul Magheru din Bucureşti au dispărut capul de mistreţ, capra neagră şi bradul de la intrare. Partea de restaurant cu autoservire, cu bufete cu mâncăruri calde sub becuri cu raze infraroşii, s-a transformat într-o banală sală cu sandvişuri... reci. Scaunele au dispărut şi ele. Au fost aduse mese cu picioare înalte, pentru rezemarea cotului în timp ce stai în picioare, cu privirea în gol, mâncându-ţi sandvişul. Să urmărim mai departe evoluţia. (Strict autentic)

● Bune intenţii postdatate. După: Un redactor de la Televiziune declară că a făcut tot ce i-a stat în putinţă să propună spre difuzare piese de teatru care să incite la revoltă. „Le-am dat mură în gură, domnilor! În piesa «În aşteptarea lui Lefty» era vorba de organizarea unei greve. Punct cu punct! Am fost sigur că o să-i inspire! Şi cu alte piese am avut aceeaşi intenţie”...

Un alt redactor declară că a programat din ce în ce mai multe emisiuni despre tiran ca să stârnească repulsie în rândul publicului. Ăsta da, spirit civic!