Din vreme, încă din primăvara anului 1953 regimul comunist din România a început să-şi îndrepte toate resursele pentru aprovizionarea şi poleirea Capitalei, unde urma să se desfăşoare, în august, un eveniment grandios — Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor. N-aş fi ştiut asta dacă nu s-ar fi ivit semne clare, dacă eforturile regimului n-ar fi fost resimţite pretutindeni în ţară, inclusiv la Câmpina... Pe Strada Principală, încă I.V. Stalin, au fost întinse lozinci de-a curmezişul străzii, între stâlpi. Pentru prima dată le vedeam scrise cu alb pe fond bleu: Bine aţi venit, Добро пожаловать, Soyez les bienvenues, Wilkommen, Welcome. Şi asta pentru că, probabil, unii dintre participanţi urmau să sosească la Bucureşti venind dinspre nord, pe şosea, adică trecând prin Câmpina. Le priveam cu încântare, mândru că oraşul meu avea să le dea bineţe, şi mă delectam cu muzica veselă şi tare transmisă la toate difuzoarele din centru, într-o atmosferă de aşteptare plină de speranţă, ca de vară căldicică venită după ploi căzute la timp.
La piaţă însă, şi la magazine, alergătura bezmetică după alimente se înteţise. Înrăutăţirea aprovizionării era vizibilă la tot pasul: resursele nu mai ajungeau pentru restul ţării. Nu se mai vindea pâinea pe care o cunoştea toată lumea, pâinea noastră cea de toate zilele, rotundă şi neagră, ci o pâine specială, de criză, coaptă în forme, plină de tărâţe şi cleioasă înăuntru, şi chiar şi la aceea trebuia să faci cozi de zeci de metri.
Îmi amintesc de o astfel de coadă la pâinea în forme, vândută direct de la furgonul care o aducea de la brutărie. Trăseseră furgonul la o rampă, într-o margine de piaţă, iar mulţimea se înşira sus pe rampă după ce urca un plan înclinat încropit din panouri de scândură. Coada se întindea pe o lungime de vreo treizeci de metri şi, ce-i drept, mergea destul de repede pentru că fiecare căpăta o singură pâine. M-am aşezat la coadă şi în circa o jumătate de oră am ajuns să cumpăr pâinea la care aveam dreptul. Nu era însă de-ajuns pentru casă, aşa că m-am aşezat să fac coada încă o dată, de la capăt. Toată lumea făcea la fel — stătea la coadă de două ori, ba chiar şi de trei. Te-a recunoscut? Nu m-a recunoscut! Pe tine te-a recunoscut? Nici pe mine nu m-a recunoscut! Rânjeau cu toţii de plăcere — jubilau că reuşiseră să păcălească regimul...
Două pâini — mai aveam câţiva inşi înaintea mea şi triumful apropiat îmi făcea inima să-mi bată mai tare. Bravo! avea să-mi spună mama. Bun băiat! Frumos din partea ta că te gândeşti la hrana casei!... Încă o singură persoană înaintea mea, întind banii, vânzătoarea ridică ochii spre mine cu o privire rea:
— Tu ai mai fost o dată! Hai şterge-o.
Te-a recunoscut?...
De pe rampă, cu sufletul cernit, am simţit cum lunec pe toboganul umilinţei direct în abisul disperării şi al revoltei, în acea primăvară premergătoare Festivalului Internaţional al Tineretului şi Studenţilor.
Wilkommen... Soyez les bienvenues...
Sufletul mi se umple şi astăzi de revoltă. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
