Întotdeauna am evitat să-mi notez impresiile de călătorie, poate pentru că am intuit că într-un fel vezi locurile şi întâmplările în timpul excursiei, şi altfel îţi aminteşti de ele peste ani. Impresii, nu?... Astăzi îmi pare de-a dreptul amuzant că au fost momente, în timp ce mă aflam pe traseu, cum s-ar zice, când mi-am zis, exasperat, că ar fi fost parcă mai plăcut să văd toate acele locuri la televizor decât să-mi fac nervi într-un grup improvizat, în genul unul hăis şi altul cea, şi c-un ghid ignorant, delăsător şi totodată autoritar... Sau, mă rog, cu pretenţia de a fi autoritar.
Dar dacă mă uit astăzi în carnetul meu dedicat excursiilor, cu supracopertă albastră de vinilin, c-un semn de carte ataşat de copertă, moale şi puţin cam lipicios, care mă ajută, în principiu, să găsesc numaidecât ultima însemnare (dorită), îmi dau seama că notaţiile mele sumare, referitoare aproape în totalitate la lucruri concrete, îmi redeşteaptă cu destulă promptitudine şi fidelitate impresiile rămase nenotate. Şi dacă am omis ceva, cu atât mai bine — rămâne un mister.
Ziua I: Văleni — Cheia (scurt popas) — Pasul Bratocea — Sighişoara (dejun restaurant Sighişoara, Cetatea, Turnul cu ceas, monumentul arhitectonic din Deal, sec. XIV) — Tg.–Mureş, cazare şi cină — hotel, rest. cat. I... Fie vorba între noi, «monumentul arhitectonic din Deal» era de fapt Biserica din Deal. Dar, mă rog, aşa figura în programul excursiei... Sau: Suceviţa. Capsulă cu o şuviţă din părul Doamnei Elisabeta Movilă, 1616. Dusă în captivitate la turci. Argint aurit.
Dar la întoarcere, în timp ce străbăteam Valea Prahovei şi anume orăşelul Buşteni, în suflet cu acea binevenită destindere proprie încheierii oricărui tur, fie el neted sau presărat cu mizerii mărunte, să fi fost oare adevărat că ghidul nostru Dan Elisei ne povestea cum în cursul turului său anterior, cam prin acelaşi loc, şoseaua era împânzită de băieţi costumaţi în turişti austrieci, cu pantaloni scurţi bavarezi cu bretele şi de gât cu aparate de fotografiat şi binocluri profesioniste? Asta aproape că nu-mi vine să cred, astăzi, după ce au trecut atâţia ani. Însemnările concrete nu-mi evocă întâmplarea. În carnet nu scrie decât: Mic dejun la Piatra–Neamţ — Bicaz — Cheile — Lacul Roşu (popas la Chei şi la Lacul Roşu) — Miercurea–Ciuc, Tuşnad (dejun) — Braşov — Valea Prahovei — Bucureşti (aprox. ora 20). Poate că mă înşală memoria. El le zicea băieţi, nu securişti, dar toată lumea ştia despre ce era vorba. În autocar se aflau, ca întotdeauna, cam patruzeci de turişti de toate vârstele, pe care începea să-i lege, la spartul târgului, o brumă de solidaritate, sau poate mai degrabă un pic de nostalgie a despărţirii apropiate, peste numai câteva ore... Dan Elisei, în dreapta şoferului, cu microfonul la gură părea să nu aibă nici cea mai mică reţinere în timp ce povestea toate acelea despre turiştii bavarezi cu binocluri de gât...
Adormeam obosit, cu gândul că poate nu fusese rău, până urmă, că mă încumetasem să risc mizeriile mărunte ale unei excursii decât să stau închis în casă şi să mă uit la televizor. Când n-ai nimic — sau mai nimic — să-ţi reproşezi, somnul vine uşor...
Mă aflu sus pe buza unui crater uriaş — sau poate pe ultimul graden al unui stadion pustiu — şi contemplu priveliştea terifiantă şi în acelaşi timp atrăgătoare ce se deschide sub mine. Un stadion sau un crater uriaş? Se aseamănă cele două — desigur numai ca formă. Iată, pe toată întinderea peretelui interior, povârnit şi curbat, al craterului — sau poate al stadionului — observ, de la mare distanţă, aşezate ordonat, sumedenie de cubuleţe care au, toate, culoarea (şi poate şi consistenţa) piritei, dar despre care ni se explică de către o persoană bine informată, aflată în preajmă, dar pe care n-o văd ci doar îi aud vocea în timp ce dă explicaţii, că sunt rezultatul unui experiment la o scară fără precedent: cubuleţele de culoarea piritei, aşezate ordonat, sunt ceea ce a rezultat din prelucrarea rămăşiţelor tuturor ţigărilor care au fost fumate vreodată pe faţa pământului. Tot ce ni se arată este menit a dovedi cât a fost fumatul de dăunător pentru umanitate de-a lungul secolelor. Prin aspectul lor cubuleţele nu sugerează pericolul, dar numărul lor imens (ele stau, se presupune, în locul oamenilor, absenţi sau dispăruţi), ca şi alinierea, ca şi culoarea, ele arată cât de impresionant este totul. Şi cât ar trebui să fie de macabru dacă ne-ar impresiona cu adevărat. Un pericol de proporţii continentale. Deasupra, fâşii de nori albi se întind pe un cer albastru, ca într-o poză trucată. Deşi stau nemişcat, îmi dau seama de alinierea perfectă a cubuleţelor de culoarea piritei, întocmai ca atunci când, privind o livadă pe fereastra unui tren în mers, observi ordonarea pomilor: mai întâi alinierea în profunzime — în lungul laturii mici a dreptunghiului, cum s-ar zice —, apoi alinierea pe diagonală şi în sfârşit alinierea în lungul laturii mari, după ce livada a rămas în urmă şi calea ferată a cotit uşor înlesnindu-ţi perspectiva.
Nimeni din grup nu comentează, dar chiar şi aşa, fără nicio vorbă, se simte că toată lumea e adânc impresionată dar, într-un fel, nu de cele văzute. Altul pare a fi motivul emoţiei — un motiv obscur. Ne cunoaştem vag între noi. Dar când ne retragem şi ajungem în cu totul alte locuri, mă nimeresc alături de un bărbat tânăr, cu o înfăţişare plăcută, tuns scurt, care îmi acordă o atenţie specială. De altfel, se pare că ne cunoaştem de mai multă vreme, lucru de care el pare să fie mai conştient decât mine. Lipit de mine, mă sărută pe obraz, ceea ce începe să mă scandalizeze abia după ce se repetă de mai multe ori. Îmi spune:
— Ai putea să mă găzduieşti la noapte, nu crezi?
Nu-mi aduc aminte să fi discutat mai înainte despre o posibilă cazare la mine acasă, dar, de vreme el îmi sugerează asta, mi se pare de la sine înţeles că orice cazare la hotel este exclusă.
Nu trece mult şi îmi mărturiseşte fără nicio reţinere că are anumite înclinaţii... Iar de ce nu are nicio reţinere, asta mi se pare de asemenea clar: pentru că în ziua de azi ei şi-au căpătat drepturile până mai deunăzi refuzate. Dacă el s-a adaptat vremurilor, pot eu să fac altfel? Aşa că nu-mi vine să-i refuz autoinvitaţia la mine acasă. Atât doar că mă deranjează foarte tare. Nu ştiu cum se va sfârşi totul. Şi nici nu aflu...
Français — zice Henric al V-lea, la Chambord, pe 5 iulie 1871 — Je suis au millieu de vous. Vous m’avez ouvert les portes de la France et je n’ai pu me refuser le bonheur de revoir ma Patrie...
Călătoream deja în autocar de la Chambors la Chenonceau şi fiindcă trecuse destul timp de la începutul excursiei, ghidul încerca un fel de bilanţ curtenitor străbătând legănat intervalul între scaune, sprijinidu-se de speteze mai mult sau mai puţin răsturnate pe spate, se apleca ici şi colo către excursionişti cărora, priviţi din spate, nu le vedeai decât câte o şuviţă de păr la margine de obraz, câte un colţ de frunte ridicată obosit-binevoitor către ghid.
— V-aţi fi dorit un alt traseu, doamnă? Oricum, de un lucru să fiţi sigură: toate castelele nu pot fi văzute, vă rog să mă credeţi. Şi apoi, oricât de fermecătoare şi de diferite ar fi unul de altul, intervine la un moment dat senzaţia de saţietate...
Mai făcea un pas către spatele autocarului şi se apleca zâmbitor în partea cealaltă a intervalului.
— Vorbeam cu colega dumneavoastră de castele dar era cât pe ce să zic mânăstiri! Obişnuit cu traseele din ţară înainte de ’89, ce să-i faci! Niciun traseu nu ocolea Nordul Moldovei... Alte vremuri, alte moravuri!
Se adresa din când în când şi domnilor numai ca să nu se spună că acordă atenţie exclusiv doamnelor. Le verre galant... Deşi era încă destul de tânăr, mai ales faţă de unele doamne din grup. Pe lângă doamne stăruia cu o vizibilă încântare. La următoarea pereche de scaune trebuia să se aplece şi mai mult peste scaunul neocupat dinspre interval fiindcă lângă doamna trecută de patruzeci, cea care avea o adevărată manie a fotografiatului, nu şedea nimeni.
— Tot singură?
— Toujours seule, îi răspundea ea moale — şi, urmărind scena din spate, puteai să ghiceşti că în timp ce-i răspundea ghidului rămânea cu umărul şi cu capul sprijinite leneş de geam.
— Ce-aş putea să spun? Trebuia să fiţi şi dumneavoastră mai activă!... Ghidul se apleca şi mai mult spre ea, cu o familiaritate insinuantă, încercând, pe un ton scăzut, să stabilească o legătură conspirativă. — Deşi, sincer să fiu, n-aţi prea fi avut câmp de desfăşurare în grupul ăsta, ca să zic aşa. Poate că un turist ar trebui chiar de la înscriere să poată opta între un grup şi altul în funcţie de companie, nu? Am să încerc să fac o propunere în sensul ăsta la agenţie!
— Vă rog să nu vă obosiţi. Data viitoare am să-mi dau silinţa să fiu mai insistentă.
Şi doamna cea toujours seule rămânea, pasivă, să se consoleze în continuare cu arta ei fotografică.
Şedeai pe scaun, răsturnat pe spate şi, c-un mic efort de imaginaţie, erai singur în autocar, ba chiar singur de tot, fără autocar, cufundat în fotoliu, în mijlocul şoselei nemişcate, privind cu ochi somnoros–încântat–întredeschişi cum pereţii verzi ai pădurii, de o parte şi de alta, lunecă în goană îndărăt... Relativitatea mişcării, nu?... Loara... Blois... Chaumont... Faţadele căsuţelor din Amboise, colorate şi familiare, de o parte şi de alta a străzii, lunecă îndărăt... Hotelul Côte à Côte din Tours. Puteai să scapi acolo, în sfârşit, contra unei taxe suplimentare de single, şi de doamna dedicată artei fotografice, şi de ghidul cel libidinos, şi de restul excursioniştilor snobi care îşi etalau fără jenă cunoştinţele de geografie turistică dobândite înainte de ’89. Dar nu reuşeai să scapi de mizeriile şi de mitocănia de fiecare zi de acasă, pătrunse până în adâncul sufletului. Omniprezente şi difuze — nu puteam să le însemn în carnetul meu cu supracopertă albastră de vinilin... Şi în Franţa se vorbea de inechităţi sociale şi de lupta de clasă — oho! şi încă cu ce patimă... Dar cel puţin pe stradă nu se vedea nimic. Treceau patinatori pe rotile fâşâind lin pe asfalt, aplecaţi elegant din mijloc, cu mişcări largi şi degajate în lungul trotuarelor sau chiar pe carosabil, fără să deranjeze pe nimeni... Intrai, ziua, la Auchan şi la Carrefour, în timp ce autocarul rămânea în parcare, şi totul era okey... Dar noaptea, singur la Côte à Côte...
Nu mai era de trăit în apartamentul meu de bloc, în plină mitocănie — de asta eram conştient zi şi noapte; deci trebuia să fac ceva. Şi iată că deodată am părăsit vechea locuinţă. Dar cum? Prin mijlocirea agenţiei imobiliare? Imobiliară oare? Iată-mă ajuns într-un apartament deja ocupat, mare, ce-i drept, dar unde există, se pare, şi camere neocupate. Nu ştiu unde anume se află acele camere neocupate şi îmi zic că într-un fel sau altul nu se poate să nu reuşesc să le izolez spre a-mi asigura un minim de intimitate. Până una alta însă mă aflu în zona ocupată a apartamentului, unde urmează să locuiesc, şi mă însoţeşte tăcută proprietăreasa, sau poate chiriaşa — asta n-am de unde s-o ştiu — camerelor ocupate. Camerele nu sunt chiar ticsite de mobilă dar, oricum, mobilă este din belşug. Şi iată că principala mea grijă este nu că acele camere pe care le vizitez sunt deja ocupate ci că nu văd unde aş putea să-mi instalez propria mobilă. Şi nu la toată mobila mea mă gândesc ci îndeosebi la bibliotecă. Impresia mea este că am şi adus-o, dar acum ea nu se află la vedere. Inspectez, însoţit de proprietăreasă — o femeie slabă, cu o faţă poate nu chiar ostilă, dar oricum dezaprobatoare — posibilele locuri unde aş putea să-mi instalez biblioteca. Nu se întrevede nicio posibilitate — mobilierul ei ocupă în chip vădit tot spaţiul de la pereţi. Şi totuşi, după câteva clipe de neatenţie, observ că altcineva îşi instalează o bibliotecă în camera pe care o crezusem în întregime ocupată. E vorba de trei bărbaţi între două vârste, slabi şi ei la fel ca şi proprietăreasa, îmbrăcaţi toţi trei în haine uşoare, albastre, identice între ele. Ai zice că sunt salopete dacă n-ar avea totuşi croială de costum. Nu le văd feţele dar le simt ostilitatea — o ostilitate oarecum proletară, dacă nu de-a dreptul muncitorească, manifestată mai ales prin faptul că mă ignoră cu desăvârşire. Pentru ei, eu nu exist. Îşi văd de treabă, adică aşază pe rafturile goale ale bibliotecii, în poziţie orizontală, nişte broşuri — toate de aceeaşi grosime, adică subţiri, şi toate de culoare portocalie. N-am discutat nimic despre acele broşuri — de altfel, orice discuţie cu cei trei bărbaţi este din capul locului imposibilă — dar ştiu că sunt nişte broşuri proletare, poate sindicale. Cu acele broşuri cei trei bărbaţi abia dacă reuşesc să umple două din rafturile bibliotecii, şi chiar şi acelea doar pe o înălţime mai mică de o palmă. Dar nu-mi trece prin cap să protestez că pentru o brumă de cărţulii au ocupat locul destinat bibliotecii mele — ditamai biblioteca — fiindcă ştiu că ostilitatea lor mocnită, de clasă, s-ar putea oricând transforma în violenţă...
J’ai le moyen — spunea Leonardo da Vinci prezentându-i lui Lodovico Maurul un C.V. avant la lettre, în 1482 — de construire des ponts très légers, solides, robustes et d’un transport facile, pour poursuivre, et au besoin mettre en déroute l’ennemi, et d’autres plus solides qui résistent au feu et à l’assaut, aisés et faciles à enlever et à poser. Et de moyens de brûler et de détruire ceux de l’ennemi.
Conturul cetăţii de pe creasta colinei pe care Leonardo o vedea pe fereastra casei sale din Rue du Clos Lucé, Amboise, aşa cum poate fi văzut într-un crochiu fugitiv, este şi astăzi la fel, neschimbat după cinci secole...
***
Publicat în Luceafărul, sept. 2003
