♠
Ceva îl atrase acolo şi Iovan se opri la afişierele de la intrarea în teatrul Garamond. Primul afiş pe care îi căzură ochii fu unul ce anunţa o piesă cu titlul Servieta cu documente secrete, de Matheus Myconelli: vineri, 28 aprilie...
Vineri, 28 aprilie?...
Aşadar piesa rămăsese nejucată. Pe veci. Iovan nu auzise de acest titlu, nici de autor. Afişul înfăţişa doi bărbaţi în statură întreagă, atletici, îmbrăcaţi în costume de culoare închisă, cu dunguliţe, şi pantofi bine lustruiţi, după moda anilor când Mafia siciliană domina lumea americană, ambii cu ochelari de soare care le accentuau feţele impenetrabile şi trăsăturile dure. Ambii ţineau strâns de mâner o aceeaşi servietă dar pe care nu se putea şti dacă şi-o disputau sau erau pe punctul să şi-o paseze unul altuia într-o operaţiune conspirativă. Probabil că asta şi era miza piesei: ce fel de tranzacţie urma să aibă loc pe scenă? cu cine, în ce scop şi cu ce urmări?... Îl duru că nu avea să afle niciodată niciun amănunt despre ea. Putea să vadă, dacă ţinea neapărat, destule filme, păstrate în memoriile calculatoarelor — cel puţin deocamdată, atâta vreme cât încă se mai producea electricitate în virtutea inerţiei —, dar niciodată nu avea să mai vadă vreo piesă de teatru, cu actori vii şi cu public în sală... Îşi mută privirea la următorul afiş, care anunţa o altă piesă de care Iovan nu auzise, Creierul lui Gauss, de Helmuth Krinner. Pe un fundal în degradeu roşu spre negru se putea vedea o formă craniană mare, văzută de sus, în raccourci, al cărei interior era constituit de un labirint complicat dar cu o geometrie bine organizată, având două intrări, prin cei doi ochi, fiecare ochi cu câte o lacrimă în colţ, prelinsă peste obrazul care se pierdea în roşu-negrul fundalului. Mai erau expuse şi alte afişe acolo şi niciunul încă nu apucase să se îngălbenească sub sticlă sau ploaia strecurată pe după capac să-i vălurească vreo margine în toate acele zile care se scurseseră de la ziua Perdelelor de Lumină. Iovan trecu pe lângă afişe, împinse uşa de fier şi intră în holul vast şi încremenit, cumva sepulcral, fără niciun bec aprins, unde lumina zilei murea târându-se până către draperiile din fund. Draperiile încadrau uşile care dădeau în sala de spectacol. Într-o latură zări garderoba goală şi totuşi nu chiar: o geantă cu curea lungă, una singură, atârna, uitată, într-unul din cârlige.
Iovan încercă să aprindă lumina în foaier dar la apăsarea clapetei întrerupătorului nu se întâmplă nimic.
Gata, începuse oare scufundarea în întuneric?
Nu. Se pare că nu încă: în sală ardeau luminile slabe de pe stâlpii ce despărţeau lojile. Tot interiorul era înveşmântat într-un aer de catifea stătută, lăsând penumbra să se înalţe până în tavan. Era ca şi cum plasatoarea teatrului s-ar fi făcut vinovată de a fi uitat acele lumini aprinse inutil... atunci, în ultima zi. Plasatoarele, şi programele pe care ele le ţineau teanc în mână când te însoţeau până la locul rezervat, şi garderobiera vioaie despre care el unul nu ştiuse niciodată dacă era sau nu la curent cu spectacolul sau dacă manifesta vreun interes pentru el, toate acestea îi erau — îi fuseseră — cât se poate de familiare.
Iovan adulmecă plin de nostalgie aerul sălii. Un aer pe care îl găsise mereu deschis către inovaţie dar păstrând totuşi o anume clasicitate...
El şi cu Mara fuseseră la mai toate spectacolele de teatru din Bucureşti, la cele ce se jucau în săli unde exista acces pentru persoanele cu dizabilităţi...
Teatrul... Lui Iovan i se înfăţişa ca una din îndeletnicirile cele mai încântătoare de care avusese parte omenirea... Cu care s-ar putea spune că omenirea fusese răsplătită pentru nu se ştie care merite... Aproape că nu mai conta să-i fi rămas în amintire vreo piesă anume. Toate împreună întregeau o lume încântătoare, pe care o simţea, poate abia acum, mai plină de substanţă decât i se păruse vreodată în toţi acei ani ai primei lui tinereţi. Mirosul inconfundabil al pluşului uşor învechit al scaunelor, contopit cu mirosul hainelor felurite purtate de spectatorii care veniseră în atingere cu acel pluş — da, toate se păstrau, da. Se mai păstrau încă... Uneori acestea se amestecau cu mirosul lacului din când în când reîmprospătat al lemnăriei şi al balustradelor de la loji şi balcoane cu ocazia renovărilor pe care le sufereau sălile de teatru... Toate acele mirosuri — amintirea lor — îl izbi acum în sala goală a teatrului Garamond, trezindu-i nostalgii. Spaţiul însuşi, aici înăuntru, avea mirosul lui aparte...
Primul lucru pe care îl făceau de fiecare dată când intrau într-un teatru era să cumpere programe. Acestea o pasionau mai mult pe Mara. Ocupând întotdeauna un loc de la capăt de rând, se adâncea conştiincioasă în lectură, în timp ce el, şezând alături în scaunul său, în afara rândului, prefera să se delecteze studiind la întâmplare figuri din sală şi încercând să găsească răspunsuri la felurite întrebări pe care şi le punea în legătură cu acele persoane: ce motiv avusese oare cutare spectator să aleagă tocmai această piesă? Dar celălalt din apropiere, oare ce profesiune avea? Ce alte pasiuni avea oare cealaltă, vecina sa foarte tânără? şi câte şi mai câte. Alteori o fixa pe Mara însăşi în secret şi zâmbea în sinea sa, amuzat la gândul că ea îşi vedea de lectura programului fără a bănui că e studiată. Erau deja de mulţi ani împreună, aproape că li se termina tinereţea.
Nimic pe faţa ei şi în aerul ei nu prevestea sfârşitul care o aştepta...
Iovan stătea acum în picioare, la un capăt de rând şi îl încerca un sentiment asemănător cu cel de altădată, când examina senin feţele spectatorilor din sală: o incitantă identificare cu mulţimea îi bucura sufletul — acea mulţime din interiorul căreia se ridica acea rumoare egală şi molcomă de dinainte de spectacol. Doar că acum nu mai era senin, iar spectatorii trăiau numai în imaginaţia sa... Dacă publicul ar fi umplut sala, Iovan simţea că n-ar fi fost acum cu nimic mai puţin important decât actorii, cei care captau întreaga sa atenţie până în urmă cu câteva zile... sau poate, deja, săptămâni?...
Iovan îşi încordă auzul în aerul saturat de linişte al sălii; sala se detaşa, cumva izolată, de restul lumii — o izolare care, da, o recunoştea, fusese prezentă şi atunci. Dar altfel. Avu intuiţia că s-ar fi putut auzi până şi cel mai slab fâşâit de şerveţel, venit dintr-o lojă îndepărtată, sau.... poate că îi era dat să audă, răzbătând de dincolo de pereţi, aşa, ca o binecuvântare, zgomotul unui sfredel, oricât de slab şi de îndepărtat, semn al unei activităţi care, măcar aici, în incinta teatrului, să nu fi încetat; un semn de la meşterii care lucrau recuzita şi decorurile... Meşteri pe care Ziua Deşertului să-i fi surprins ascunşi în încăperi etanşe şi să fi supravieţuit astfel Perdelelor de Lumină, fără a şti ei înşişi că a trecut pe lângă ei o primejdie de moarte... şi să fi continuat să lucreze pentru un spectacol despre care să nu fi avut habar că nu va mai apuca să se joace vreodată...
Pe scăriţa de la rampă urcă îngândurat pe scenă.
Scena era goală, fără niciun decor, semn că niciun spectacol nu se afla în pregătire când survenise activarea carbonului. Cortina era, nu se ştie de ce, ridicată. Un obiect se afla totuşi pe scenă, unul singur, chiar în mijloc: un scaun — un scaun simplu şi vechi, fără luciu... Iovan nu îşi amintea să fi fost vreodată în situaţia de a se adresa unei mulţimi şi nici să-şi fi dorit asta. Deşi i se păruse uneori că, da, ar fi putut să intre în comunicare cu oamenii şi că nu s-ar fi jenat să le vorbească... bunăoară despre el şi despre suferinţele sale. Era sigur de altfel că nimeni nu l-ar fi privit cu milă ci dimpotrivă, cu înţelegere şi chiar cu interes dacă el s-ar fi priceput să găsească tonul potrivit şi exprimarea adecvată şi ar fi ştiut cum să-şi arate dragostea pentru cuvinte. Căci cuvintele erau importante.
Iovan făcu paşi pe avanscenă, de-a lungul rampei, către capătul celălalt. Apăsă clapa unui întrerupător din margine şi lumina căzu vie pe podeaua scenei...
Se îndoi în privinţa sunetului vocii sale, nici nu îşi mai aducea aminte de când nu se mai folosise de ea. Ba nu!... Ruşine, Iovan — asta îşi aminti că rostise deunăzi cu voce tare, nu mai ştia cu ce ocazie... A, da! fiindcă fără voia sa se lăsase cuprins de bucurie atunci când o frântură de cântec îi răsunase în minte; şi era indecent să te bucuri acum... Şi mai fusese numele acelui manechin pe care îl scosese din magazin şi îl lăsase în stradă: Rita! Şi pe el îl rostise cu voce tare acolo, în plină Cale a Victoriei.
Dar altceva?
Una e să fii chit cu ceilalţi, şi alta e să fii chit cu Dumnezeu — asta îi veni să spună, repetând cuvintele tatălui său, rostite cândva, într-o vreme de mult uitată. Le memorase fiindcă îi păruseră neobişnuite în gura tatălui său, care doar rareori obişnuia să filozofeze şi încă şi mai rar pomenea de Dumnezeu... Rosti acele cuvinte, stând pe avanscenă, cu faţa către sala goală şi întunecată ca o hrubă cu doar câteva lumânări aprinse. Iar tatăl său continuase explicând sumar, în felul său rezervat, şi de ce credea ceea ce spusese: În primul caz e mult mai dificil, printre altele fiindcă pe acei alţii niciodată nu-i cunoşti, nu le cunoşti aspiraţiile, convingerile şi disponibilitatea. Cuvinte pe care lui Iovan nu-i mai veni să le rostească aici pe scenă cu voce tare. Deşi îi făcu plăcere să mediteze la ele.
Dacă simţise cândva că iubeşte cuvintele, acum se gândi că de fapt cuvintele aveau, poate, o existenţă de sine stătătoare... Sigur aveau!... Nicio catastrofă cosmică nu le putea face să dispară pentru totdeauna... Dacă se născuseră cândva, cuvintele dăinuiau — erau veşnice şi indestructibile...
— Unele au fost atât de frumoase... Şi atât de mult s-a ostenit omenirea să le găsească şi să le cizeleze, că... simt uneori că mi se rupe sufletul la gândul că nu-i mai sunt nimănui de folos... E păcat, mare păcat că încă o dată vor trebui s-o ia de la capăt... cei ce or să vină... cândva... Şi chiar şi-aşa, cine ştie dacă vor nimeri peste aceleaşi. Probabil că nu. Or să inventeze altele... Aşa că multe cuvinte sunt pierdute pentru totdeauna...
Iovan se apropie de scaunul din centrul scenei şi se aşeză. Nu avu însă stare să rămână mult timp aşezat acolo. Mută scaunul pe avanscenă şi se aşeză iarăşi, cu faţa spre sală. Nici acolo nu îşi găsi locul, aşa că până la urmă se ridică din nou în picioare.
— Se vorbea de o zonă numită Talbot XQ, undeva în spaţiu, pe traiectoria Pământului... care ar fi provocat dezastrul... aşa-zisa activare a carbonului — rosti Iovan spre sala goală. Sunt sigur că planeta Pământ poate să treacă oricând printr-o altă zonă... binefăcătoare de astă dată... prin vecinătatea unui alt corp ceresc... Iovan îşi simţi lacrimile în gât, dar nu se ruşină, nu avea niciun motiv să se ruşineze. Cuvintele îi ieşiră din gură în chip firesc, aproape de la sine, fără niciun efort. Se bucură de ele şi de astă dată nu se mai condamnă pentru acel firicel de bucurie ivit în sufletul său... Un alt corp ceresc — continuă el — ar putea să dezactiveze ceea ce a stricat Zona prin activare... Toate să redevină cum au fost... În Univers trebuie să existe un echilibru în toate... Mă gândesc că da, într-adevăr, trebuie să existe un echilibru! Totul este să se întâmple... Să se întâmple ca acel corp ceresc providenţial să treacă pe lângă Pământ. Noi acum, cu toţii, avem timp... Putem aştepta oricât. Nu ne mai grăbeşte nimic. Unii spun — au spus cândva — că în Univers dacă ceva poate să se întâmple, se întâmplă... Şi atâta s-a temut omenirea de forţele oarbe care ne asaltează în virtutea întâmplării, încât s-a grăbit să-l inventeze pe Dumnezeu... Asta n-ar fi fost chiar aşa de rău... cred... dacă n-ar fi început să se organizeze ca să-l slujească cât mai bine de Dumnezeu...
Iovan păşi încet spre scăriţa de dincolo de rampă.
— Părinţii mei au murit într-un atac terorist cu bombă... săvârşit în numele unui dumnezeu... Şi Mara era împreună cu ei... Mara, soţia mea... Ar fi trebuit să fiu şi eu acolo... dar n-am fost... din întâmplare... S-a nimerit să nu fiu... Şi mă întreb acuma: cine ar putea să mi-o ierte că n-am fost?... La primele două atacuri teroriste am scăpat vii toţi patru... Atunci am fost cu toţii împreună dar am supravieţuit... Întâmplarea... iarăşi întâmplarea... Nu ne-a fost de niciun folos să-l născocim pe Dumnezeu... dacă suntem — am fost până mai ieri — la voia întâmplării...
În fundul sălii, pe uşa rămasă întredeschisă, pătrundea, străbătând tot foaierul, lumina zilei bătând în argintiu.
— Dar dincolo de toate astea — reluă Iovan — mă tot gândesc că poate într-o zi, dând colţul, am să mă pomenesc într-o piaţă largă, cu o mare mulţime de oameni, mai degrabă tăcuţi... O adunare populară, de care să nu fi avut habar... deoarece comportamentul oamenilor s-a schimbat fără ca eu să bag de seamă... Şi cineva din mulţime se va apropia de mine şi mă va întreba: Chiar ţi-ai făcut griji în privinţa noastră? Ştii bine că nu era cazul. Cineva ne-a chemat aici şi încet, încet, pornind în tăcere de la casele noastre, ne-am adunat, după cum vezi... Cu ce scop? voi întreba eu... Mi se va întoarce o faţă zâmbitoare şi voi fi apostrofat cu blândeţe: Ei, şi tu! De lucrurile astea nu se întreabă.
♣
Lumina zilei intra deja pe fereastră şi Iovan se trezi într-o cameră de hotel, cu senzaţia că ceva trebuie să se întâmple. Se dădu jos din pat şi, cuprins de nelinişte, se duse la fereastră. Ceea ce văzu jos era o stradă cu aspect elegant, cu un aer un pic demodat, care se curba uşor în dreptul locului de unde el privea, şi un bloc pe partea cealaltă, învăluit într-o distinsă umbră interbelică. Blocul se curba şi el uşor urmând curbura străzii. Era Calea Victoriei, aşa cum o lăsase, încremenită în nemişcare. Cădea ploaia peste manechinele din mijlocul străzii şi era luna... mai? sau iunie?... Rita nu se clintise din locul de pe trotuar din faţa intrării magazinului de confecţii, iar Cora părea să nu se sinchisească de poziţia ei bizară, acolo, în mijlocul străzii, cu faţa îndreptată spre strada Ion Câmpineanu. Câţiva paşi mai încolo îl recunoscu pe Robert. Lui Iovan ploaia îi scăpase din vedere: hainele se pleoştiseră pe manechine, dar nici aşa ude nu arătau rău. Celelalte trei se aflau şi ele jos în stradă şi rămăseseră fără nume.
Un cerşetor ieşi din galeria Kretzulescu şi o luă şontâcăind pe Calea Victoriei, către strada Ion Câmpineanu. Iovan îşi simţi inima bătând să-i spargă pieptul. Cerşetorul arăta aproximativ la fel ca şi cel ce încerca să vândă o minge de tenis pe vremea secetei. — Hei! strigă Iovan. Hei! Îşi dădu seama că se apucase să strige înainte de a deschide fereastra şi cel de jos nu îl putea auzi. Cocârjat, abia târându-şi picioarele, cerşetorul ducea în spate un sac soios, burduşit cu obiecte colţuroase. Tocmai trecea pe lângă Rita, fără să dea nicio atenţie manechinului, ca şi cum acesta nici n-ar fi existat.
— Hei! răcni din nou Iovan din toate puterile. Fereastra era acum deschisă şi strigătul răsună în tot spaţiul cuprins între blocuri, dar cerşetorul îşi vedea de drum de parcă nimic nu i-ar fi ajuns la ureche. — Hei! Aşteaptă!... Iovan lăsă fereastra deschisă şi se repezi la uşă. Liftul nu mai funcţiona de mult şi el se avântă într-un suflet pe scară în jos, fără să-şi aducă aminte prea bine la ce etaj îşi alesese în ajun camera.
Când fu jos în stradă cerşetorul nu se mai vedea nicăieri. Alergă după el până la intersecţia cu strada Ion Câmpineanu, aşteptându-se să-l zărească în timp ce se îndepărtează pe stradă în jos, către Sala Palatului; dar cerşetorul nu era în locul acela. Nu se vedea nici pe partea cealaltă a intersecţiei, unde s-ar fi putut îndrepta către portalul hotelului Novotel, care reproducea intrarea în fostul Teatru Naţional... Suflând greu, Iovan se rezemă de un pilastru de la intrarea într-un magazin de optică medicală. Privi spre construcţia retro ce reproducea faţada Teatrului Naţional, acum parte din hotelul Novotel. O dubiţă albă rămăsese încremenită pe peronul din interiorul portalului de la intrare. O mulţime de maşini erau parcate de-a lungul străzii dincoace de stâlpişorii care împiedicau parcarea pe trotuar. Bătrânul cerşetor parcă intrase în pământ. Prin rigolă ploaia se scurgea de-a lungul străzii în pantă ducând cu ea hârtii pleoştite. Clipocitul pârâiaşului era tot ce mai rămăsese din vechile sunete ale oraşului, contopindu-se cu susurul şi fâşâitul ploii ce continua să cadă.
Rămase întins în pat, cu privirea aţintită în tavan, în lumina lăptoasă a zilei, ascultând picuratul apei în baie. Se gândi la teatrul Garamond şi îl înfioră rumoarea molcomă de peste capetele spectatorilor înainte de spectacol.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
