Tata îi era devotat Întreprinderii Comunale Câmpina, unde lucra şi unde niciodată nu s-a limitat la bucăţica lui de contabilitate sau de casierie. Dacă n-ar fi fost atât de blând, atât de rezervat şi de modest, sunt sigur că ar fi putut să fie un bun director. Pentru că avea o viziune de ansamblu, fiind preocupat deopotrivă, e drept, de o manieră oarecum idealistă, de alimentarea cu apă, de curăţenia oraşului şi de evacuarea gunoiului. Dacă întreprinderea ar fi fost nu în oraşul Câmpina ci într-o aşezare din înaltul norilor, el ar fi gospodărit-o cu blândeţea unui înger chibzuit şi împăciuitor...
Când ne duceam la scaldă în râul Doftana, undeva la poalele piscului Ciobu, ne opream de fiecare dată la izvorul de apă sulfuroasă de la marginea cartierului Păcuri. În locul acela se termina Câmpina şi începea valea Doftanei. Tata cobora ceremonios, având întotdeauna gata-pregătit un păhărel de sticlă groasă, în adâncitura unde se ridica un mic monument, văruit cu alb, pe care stătea scris cu negru: PRIMĂRIA ORAŞULUI CÂMPINA, 1929. Primăria oraşului era una, iar Întreprinderea Comunală, alta, deşi, între noi fie vorba, cele două erau înrudite. Dar tata se mândrea deopotrivă cu ambele... Îl vedeam de sus cum se apleacă la ţevuşca pe unde curgea izvorul, umplea păhărelul şi săvârşea ritualul degustării: se îndrepta de mijloc, luând o poziţie aproape marţială, închidea ochii, în transă, şi ducea păhărelul la buze, nu înainte însă ca mâna să i se oprească în dreptul nasului, la fel ca a degustătorilor de vinuri, şi aspira duhoarea aceea sulfuroasă de parcă ar fi fost mireasmă de fân proaspăt cosit. Era mândru chiar şi de calităţile acelei ape, deşi era dar de la Dumnezeu, şi Întreprinderea Comunală n-avea niciun merit.
Dar nu mult diferit obişnuia să deguste chiar şi apa de la cişmeaua noastră din curte. După ce sorbea din cană, rostea cu mândrie:
— Marfă calitatea-ntâi!
Asta da, era meritul Întreprinderii Comunale, dar şi al lui personal, chiar dacă contribuţia lui se limita la contabilizarea costurilor şi la încasarea sumelor datorate de clienţi. Şi se mândrea în aceeaşi măsură şi cu măturătorii de pe stradă, cu care se cunoştea şi cărora le răspundea binevoitor la salut. Dar avea, nu ştiu de ce, o simpatie deosebită pentru gunoieri, care pe vremea aceea veneau cu căruţa să ridice gunoiul de la casele oamenilor. Îmi amintesc de acele căruţe, mari, cu loitre înalte de scândură compactă, pe care cai voinici şi ascultători le trăgeau de la o casă la alta, iar gunoierii de la Întreprinderea Comunală deşertau în ele lăzile lăsate de fiecare în faţa porţii. După care, la sfârşit de zi, se întorceau la grajdul de pe strada Plevnei. Tata m-a dus de câteva ori, duminica, la acel grajd, aflat, ca prin minune, într-o zonă selectă a oraşului, la doi paşi de vila doctorului Opriş. Cele patru sau cinci căruţe cu loitre înalte stăteau depozitate într-un şopron, cu hulubele proptite în pământ, în timp ce caii aşteptau cuminţi alături, în grajd, fiecare în despărţitura lui, iar grăjdarul se hlizea la mine, reţinut şi politicos, dincolo de condiţia sa de om simplu, ca la fiul colegului său de întreprindere, lucrător cu creionul în mână şi eventual cu mintea...
Scurtă vreme după aceea căruţele au fost înlocuite cu două camioane. Şi de atunci n-am mai intrat în curtea fostului grajd, devenit garaj. N-am aflat niciodată dacă Întreprinderea Comunală a vândut caii sau i-a trimis să fie sacrificaţi. Sper din tot sufletul să-i fi lăsat să moară de bătrâneţe după munca lor neobosită de ani de zile. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
