♥
Se vorbea de o planetă identică, o dublură a Pământului, că ar putea exista undeva în Univers. Nimeni nu o descoperise încă, dar toată lumea era încântată de idee. De fapt, dacă Universul era infinit, aşa cum se afirma, o asemenea dublură nici nu se putea să nu existe — despre asta discutasem şi cu tata şi cu doctorul Uzum. Numai că niciunul din ei, fără a nega posibilitatea în sine, nu o trata cu seriozitate. De mama nici nu mai vorbesc: planeta-dublură ei îi era perfect indiferentă, ea avea alte preocupări. Iar pentru tata şi pentru doctorul Uzum era un simplu exerciţiu de imaginaţie. În timp ce mie mi se părea că e o chestiune vitală. Mă înfiora să privesc în jur şi să mă gândesc că tot ce vedeam şi simţeam, altcineva vedea şi simţea identic, chiar în acel moment, într-un alt loc, depărtat, neştiut, din Universul nemărginit, pe acel Pământ Secund: cineva asemenea mie, aidoma mie, de fapt un alt eu, un alt Alexandru. Şi fiecare era liber să se gândească la propria-i dublură de pe o planetă, undeva în Univers, ca despre un lucru cert. Mi se părea absolut tulburător. Ce sentimente aveam pentru acel al doilea Alexandru? Era o fiinţă distinctă? Totuşi nu putea fi diferit de mine de vreme ce totul pe acea planetă era copia celor existente pe Pământ. Nu era ca propria-mi imagine într-o oglindă pentru că despre aceea ştiam că era o făptură virtuală, că nu putea manifesta iniţiativă, că nu putea gândi şi simţi independent de mine. Pe când celălalt era o făptură reală, independentă, cu voinţă proprie, înzestrată cu capacitatea de a lua decizii proprii. Iar dacă nu o făcea, era doar fiindcă se supunea destinului nostru comun, al meu şi al lui. Acelaşi destin? Da şi nu. Însufleţit de speranţă, pe el îl vedeam cruţat de tot ce mi se părea eşuat la mine. Şi în primul rând sănătatea. Nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc la un Alexandru care gândea, simţea şi se comporta aidoma mie, doar că reuşise, vorba doctorului Uzum, să-şi schimbe identitatea. Ceea ce pentru mine rămânea doar ca o perspectivă. Îşi schimbase identitatea nu mult, atât cât să-l ajute să se simtă un pic mai liber şi un pic mai puternic. Fiind aproximativ identici el şi cu mine, contau mai puţin deficienţele fiecăruia din noi. Luaţi împreună, eram o fiinţă aproape completă. Una singură. Şi ne puteam bucura unul de existenţa celuilalt.
M-am surprins însă la un moment dat că începusem, fără voie, să mă supraveghez. La fiecare gând care îmi venea în minte şi la fiecare gest pe care îl făceam, mă întrebam dacă celălalt avea acelaşi gând şi dacă făcea aceeaşi mişcare, mă întrebam totodată cât de totală putea fi simultaneitatea dintre lumile noastre. Dacă aceasta nu era deplină, puteam să mă întreb cine pe cine imită, şi asta deşi nu aveam nicio posibilitate de a verifica. Dar nu avea importanţă: întrebări nu te poate opri nimeni să-ţi pui în orice clipă, e doar amuzant, atât şi nimic mai mult. Ca să nu apar în propriii mei ochi un simplu imitator, eram înclinat să fac gesturi neaşteptate, nefireşti, cu singurul scop ca, prin însuşi nefirescul lor, să evit pierderea întâietăţii faţă de celălalt. Dar în clipa următoare îmi spuneam că dacă lumile noastre sunt identice, la fel şi făpturile noastre, cel mai probabil era ca şi el să fie tentat, exact în aceeaşi clipă, să-şi dorească întâietatea gestului şi a gândului. În definitiv, poate că era ca şi cum aş fi avut un frate geamăn, mai mult decât geamăn, o dublură a mea. Nici nu era firesc, şi nici cuviincios, să mă refer în gând la el numindu-l pur şi simplu el, sau celălalt. Dacă era identic, cu siguranţă se numea tot Alexandru şi îmi era greu să îl desemnez ca fiind al doilea, nu de alta, dar el, la rândul său, dacă se gândea la mine, poate că mă desemna tot ca al doilea. Aşa că, într-un fel, identitatea nu mai exista... Mă descurcam în chestiuni de duplicare mai greu decât îmi imaginasem atunci când existenţa Pământului Secund începuse să mă preocupe. El, al doilea, pentru a-mi bucura sufletul, trebuia să nu îşi ducă viaţa pe un scaun cu rotile, ca mine. Identitatea dintre noi trebuia să fie — putea să fie — doar parţială pentru a nu îmi strica satisfacţia unor perspective mai bune pentru propriul meu viitor.
Mama îmi capta privirea aţintită asupra ei afişându-şi jumătatea de interes rămasă disponibilă după ce ochii îi părăsiseră masa acoperită cu velur verde şi cărţile de joc răsfirate în ordinea numai de ea ştiută. Şi totuşi interesul pe care îl vedeam în ochii ei pentru persoana mea creştea până către sută la sută:
— Ce te uiţi aşa la mine?
Mă îndoiam că o interesa să afle că tocmai mă întrebam dacă dublura ei de pe Pământul Secund se întrerupea în clipa aceea din pasienţă — poate o secundă mai devreme, poate o secundă mai târziu — ca să-l întrebe pe fiul ei de ce o privea fix; sau poate că avea parte, cea de pe Pământul Secund, de un fiu care şedea pe un scaun normal, cu picioare rigide, de pe care se putea ridica oricând şi umbla după pofta inimii pe acel Pământ identic cu al nostru... Şi dacă nu îi răspundeam mamei, ea se întorcea în tăcere la pasienţa ei şi orice curiozitate se stingea în casa noastră. În afară de curiozitatea mea. Aş fi făcut cu dragă inimă o incursiune pe Pământul Secund, prin Bucureştii lor, unde puteam să mă aştept să-mi întâlnesc toţi colegii, şi pe doctorul Uzum, care mi-ar fi dat negreşit acelaşi sfat ca şi aici pe Pământ, să nu îmi pierd speranţa şi să-mi găsesc o nouă identitate, şi totodată s-ar fi bucurat să constate cât eram de aproape de ea. Dar nu era exclus să găsesc un oarecare decalaj între cele două Lumi — în favoarea noastră, sau în favoarea lor. Puteam, bunăoară, să-i găsesc pe ei înaintea noastră cu un număr de ani, ceea ce ar fi echivalat cu o călătorie în timp, şi să aflu ce avea să se întâmple cu mine în viitor. Ceea ce nu îmi surâdea în niciun fel căci, la fel ca mulţi alţii din cei pe care îi cunoşteam, nu că n-aş fi fost încrezător în viitor atâta vreme cât era vorba de unul îndepărtat, dar îmi era teamă de viitorul apropiat, de ziua următoare, sau de anul următor... Sau, dimpotrivă, decalajul dintre Lumile noastre putând fi în favoarea noastră, l-aş fi găsit acolo pe alter ego-ul meu Alexandru trăind în trecutul nostru comun şi aş fi avut astfel prilejul să-mi cunosc strămoşii, pe care aici pe Pământ nu avusesem şansa să-i cunosc fiindcă muriseră înainte să lase vreun semn despre cum trăiseră, iar părinţii mei fuseseră destul de indolenţi sau destul de neinteresaţi pentru a le cere amănunte despre viaţa lor înainte să părăsească această lume.
Curiozitatea mamei, curiozitatea ei cu toane, revenea, şi era rândul ei să mă fixeze cu o privire scrutătoare şi să mă întrebe:
— La ce te gândeşti, Alexandru? Îmi pari îngrijorat. Ar trebui să ai preocupări mai concrete.
Ea vorbea! Pasienţele ei erau preocupări concrete!
— Ar trebui să mai faci un joc, să-ţi exersezi mâna, spunea. Un joc de marocco. Să-ţi mai exersezi mâna şi perspicacitatea. Nu-i bine să stai tot timpul cu ochii pe pereţi.
Spunând asta, ducea la gură ceşcuţa de cafea, cu o mişcare visătoare, şi lua o mică sorbitură. Pe un colţ al mesei stătea ibricul de aramă, din care ea îşi adăuga din când în când în ceşcuţă. Eram deja la vârsta când puteam fi întrebat dacă nu doresc o cafea. Măcar în dimineaţa următoare.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
