Cinci...
Leontin începuse deodată să arate interes pentru box. Te sâcâia cu întrebări tâmpite, nu te slăbea o clipă. Ce? cum? de ce? pentru ce? Se învârtea prin jur, se repezea să-ţi smulgă paharele din mână, le ştergea el cu şervetul lui soios numai aşa, ca să aibă cât mai des ocazia să te bombardeze cu întrebări. Se aprindea şi ochii îi scăpărau ca de obicei — demenţă curată. Se interesa de exerciţiile de gimnastică, dar ele nu-l speriau. Era sigur că putea şi el să le facă la fel ca oricare altul. Dar aparatele? Inele, paralele, bară fixă? Antrenorul cerea şi aşa ceva? Îngheţa de spaimă. Halterele... cam cât cântăresc? Dar mingile medicinale? Nu cumva băieţii şi le-aruncă aşa, în duşmănie? Dar uite, să zicem că vine într-o zi în sală un băiat nou. Vrea să se înscrie în asociaţie, vrea să facă şi el box. Un tânăr de viitor, nu tocmai... arătos, să zicem. Ce-ar face antrenorul vostru în cazul ăsta? Cam ce întrebări crezi că i-ar pune? Ăilalţi nu s-ar uita chiorâş la el? Apropo, vă buşiţi de-adevăratelea acolo? Vreau să zic, chiar şi la antrenamente? *** *Capitolul 5 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit
Da, băieţaş, de-adevăratelea! Fără nicio milă! La sfârşitul antrenamentului toată sala e o baltă de sânge! Nu-i de şagă, ascultă-mă pe mine.
În ferestruica de la beci, Leontin rânjea, în timp ce Petre lansa blocuri de gheaţă pe jgheab în jos. Dezerta de la datorie. Blocurile ajungeau în beci la voia întâmplării. Stătea cu coatele rezemate de pervazul afumat, la doi paşi de roata camionului. Se lăsa prins în mrejele visării.
Boxul, da, o forţă, într-adevăr... Ce-ar face el dacă ar fi ştab la Trustul Alimentaţiei Publice... În primul rând s-ar gândi la restaurantul Mioriţa. L-ar transforma! Un pumn pictat, chiar la intrare, pe un panou uriaş rezemat de scară! Sau un boxer în poziţie de luptă. Fioros!... Ce clientelă s-ar câştiga! Ar da năvală tot oraşul! Ar muri de curiozitate!... Dar chelnerii! Boxeri şi ei, unul şi unul, aleşi pe sprânceană. I-aş pune să servească îmbrăcaţi ca pe ring, să li se vadă toţi muşchii! Cine nu crede n-are decât să pipăie cu mâna lui!... Aş face din restaurantul ăsta un fel de club al boxului! Mioriţa? Cacat! Ăsta nu-i nume de restaurant! Pumnul de fier! Ce părere ai, Linte? Sau... Campionul! ... Mâncăruri pipărate! Supraalimentaţie! Ca pentru boxeri! Bogate în calorii! Milioane de calorii!...
— Şi apoi, Linte, mai e ceva. Tare aş da de pământ c-un tip! Da’ ştii cum? Aşa, dintr-o bucată! Trăsnet, zbang, şi gata! Cu craci-n sus! Nici să nu mai sufle! Tipul cu care se regulează maică-mea. Un lungan scârbos de-ţi întoarce stomacul pe dos! O pacoste, Linte, o jigodie!... Maică-ta cu cine se regulează?... Un bloc de gheaţă trecu vâjâind prin jgheab chiar pe lângă nasul lui. Leontin nici nu-l auzi. Numai ochi şi urechi, aştepta răspunsul.
— N-avem, băieţaş. Articolu’ ăsta ne lipseşte din casă.
— Vai, nu spune! Orfan? Bietu’ băiat! Mi se rupe inima! Ar trebui să te-nfieze careva, zău! Nu te-ai gândit niciodată? Tocmai tu, cu calităţile tăle! O sută de cucoane grase şi înflăcărate s-ar bate pentru tine! Doar să ştie! Nu-ţi face griji, Linte, se rezolvă! Mă ocup eu personal!...
Bombănind, Petre împinse pe jgheab ultimul bloc de gheaţă. Lucrase aproape tot timpul singur, aşa că avea tot dreptul să bombăne. Leontin dispăru de la ferestruică. Se reîntâlniră sus în salon. Între timp îi venise o nouă idee.
— Până una-alta ce-ar fi s-o trimit pe maică-mea acasă la voi? O puneţi la treabă, mai răsuflă şi taică-tu uşurat. Şi cu ocazia asta poate le facem şi trampa!
— Nu, de ce? Las’ că mai bine îl trimit pe taică-meu la voi. Acasă la mine e prea mare înghesuială. Suntem şase.
— Şase, zici? Perfect. Curva de maică-mea o să muncească la voi de-o să iasă untu’ din ea. Îţi dai seama? Şase cămăşi, şase maieuri, şase perechi de chiloţi, şase perechi de ciorapi! Şase guri de hrănit, curăţenia, piaţa! Mamă doamne! Seara o să cadă ca o bleandă! Îţi dai seama? Nu numai că n-o să-i mai ardă de ibovnicu’ ei, da’ în două-trei săptămâni îi piere şi pofta de viaţă!...
Râdea ca un isteric şi îşi freca mâinile. Soarta care o aştepta pe maică-sa în casa Linte îi dădea fiori de plăcere. Se trezi deodată cu Poenaru drept în spatele lui. Prea târziu s-o mai şteargă. Se ivise o treabă urgentă pentru ajutorii de ospătari. Băieţi de nădejde, trup şi suflet pentru restaurant, nu-i aşa? Bunul renume, faima... Pe scurt, trebuiau să se descotorosească de castraveciorii stricaţi. Un butoi întreg, fir-ar să fie! Pagubă însemnată, dar ce putem face? Castraveciorii trebuiau aruncaţi la canal... Leontin sări ca ars. Nu era de acord, se oţărî mai tare ca oricând.
Risipă! Ce dacă sunt stricaţi? Îi punem la uscat. În bucătărie, aproape de plită, înşiraţi pe sfoară. După ce se usucă bine-bine, se pisează! Praf de castraveţi! Se poate păstra în borcane, la fel ca boiaua şi ca piperul! Pentru consum, se adaugă puţină apă cu sare, se amestecă bine şi se fac turtiţe în formă de castraveciori! Nici nu-i deosebeşti la gust de castraveciorii proaspăt muraţi! Pe viitor nici n-o să mai fie nevoie de butoaie! Praf de gogonele! Praf de varză acră! Praf de morcovi şi de dovlecei, praf de ceapă! Turtiţe! Pilule! Legumele viitorului! Trei pilule aruncate într-o farfurie cu apă clocotită şi gata supa! Chiar sub nasul clientului! Afară cu bucătăresele! Economie de personal!...
Poenaru nu ştia de glumă. Îl aţinti fioros prin lentilele groase ale ochelarilor. Ameninţător, să-l înghită!...
— Afară cu bucătăresele? Vezi să nu fii tu primu’ care zboară afară, băieţică! Ai grijă! Ce-mi îndrugi mie baliverne? Praf de castraveţi, auzi ce idee! N-ai decât să-i pui la uscat acasă la tine! Ţi-i fac cadou! Ia-i şi înşiră-i pe sfoară dacă ţii neapărat! Şi acuma gata cu vorba! La treabă! Butoiul afară în stradă! Şi nu vă opriţi chiar în uşa localului. Căutaţi o gură de canal ceva mai încolo. Lucraţi curat, să nu rămână nicio urmă. Şi încă ceva. Peste uniformă puneţi-vă hainele voastre de-acasă, ne-am înţeles? Să nu bage de seamă cineva că sunteţi de la restaurant! Ferească dumnezeu de vreo amendă de la Direcţia Sanitară!
Din curtea dosnică, rostogolind butoiul pe muche, ieşiră în gang şi de-acolo drept în forfota străzii. Unde dracu’ era gura de canal?... Tot mai departe de restaurant, de-a lungul rigolei, rostogolind butoiul îndărătnic... Butoiul ca un beţivan burduhănos pus pe şotii, hi-hi-hi! ha-ha-ha! sta să cadă şi ei se repezeau să-l sprijine, opintindu-se, cu înjurături şi râsete... Trecătorii se opreau să caşte gura. Se amuzau şi ei. Dar când se aplecau deasupra să vadă ce-i în butoi, pfu! le venea să vomite. O zeamă verde ca o baltă stătută. Nu cumva să-ţi sară de-acolo o broască râioasă drept în nas! O luau la sănătoasa aruncând priviri speriate în urmă. Leontin râdea să se prăpădească... Hai cu butoiul până la Direcţia Sanitară! Li-l lăsăm la uşă c-un bileţel... Cadou din partea restaurantului Mioriţa. Semnat: Badea!... P.S. Ne face plăcere să fiţi oaspeţii localului nostru. Mai avem şi alte asemenea delicatese!... Şi dă-i, şi râzi!... Găsiră în sfârşit o gură de canal tocmai la dracu-n praznic. Leontin ar mai fi stat la taclale, dar nu era nicio sfârâială să înduri gerul ăla de-afară. Se apucară să arunce castraveciorii fleşcăiţi. O treabă mai scârboasă nici că se putea închipui. Se adunau pe grătar, trebuia să-i îndeşi cu piciorul, să strecori terciul prin grilaj. Şi toate astea în văzul lumii, paştele ei de treabă! Oare chiar nu era de găsit o gură de canal în ditamai restaurantul? Şi oricât te-ai fi grăbit să scapi mai repede, nu puteai să stai prea multă vreme cu mâinile în zeama aia îngheţată şi împuţită. Aşa că după cinci minute Leontin fu de părere că n-ar strica o mică pauză. Cu mâinile roşii şi rebegite de frig, se apucă să se scotocească prin buzunarele de la pantaloni, pe sub poalele paltonului, în căutarea pachetului de ţigări. Zgribulit, ieşi în mijlocul trotuarului să aprindă de la un trecător. Se întoarse pufăind fericit şi pus iarăşi pe glumă.
— Aş pune vreo câţiva într-o lădiţă şi i-aş trimite lui şefu’ prin poştă!... Aruncase o vorbă... Se ambala însă din ce în ce. Sus într-un colţ al clădirii de pe partea ailaltă a străzii vedea tot ce avea să se întâmple după aia, ca pe ecran... De la poştă pân’ acasă, cu coletul în braţe, o să-şi stoarcă creierii să ghicească ce-i înăuntru! Parcă-l şi văd! Mii de gânduri o să-i treacă prin cap!... Să fie lucruri de îmbrăcat? Atârnă prea greu... Să fie mâncare? Poate. Dar ce? Mandarine? Nuci de cocos?... O să scuture coletul să vadă de nu zornăie ceva înăuntru! O să-l asculte cu urechea! Şi deodată o să-i vină ideea! Bibelouri! Asta e! O statuetă! O statuetă din alea cu ţâţele goale!... Leontin râdea de i se tăia răsuflarea. Trecătorii se holbau la el şi se cruceau... Doamne păzeşte... Dar el nu vedea pe nimenea... O să deschidă lădiţa! Mamă doamne, ţine-te! Să-l vezi ce spume o să facă la gură! N-aş vrea să fiu pe-aproape în clipa aia! Te pomeneşti c-o să-nceapă s-arunce cu castraveciori în ce-i pică sub ochi!... Turuia ca un apucat, în timp ce Petre stătea rezemat de butoi şi-l privea încruntat. Şi într-adevăr, începea să te calce pe nervi cu atâta vorbăraie, Leontin ăsta.
— Hai, moară stricată, ce mai stai! Dă fuga la restaurant şi caută o cutie. Cât nu i-am aruncat încă pe toţi!
Perplex, Leontin amuţi subit. La una ca asta nu se aşteptase. Holbându-se la Simion Linte, înghiţi în sec, paralizat. Nu s-ar fi clintit din loc o veşnicie. Unde să-l trimiţi, secătura, în halul în care era?... O lădiţă de scândură deci. Simion Linte o găsi în curtea din dos. Încăpeau în ea pe puţin cinci kile. Marfă calitatea întâi! Petre privi cu groază cum lădiţa se umple cu castraveciori. Bombăni tot timpul, îşi blestemă ghinionul că îi fusese dat să aibă de-a face cu doi trăsniţi ca ăştia, se căină că nu lucrase mai repede în lipsa lui Simion Linte, ca să nu mai rămână în butoi nimic de pus în lădiţe. Dar acuma era prea târziu. Lădiţa plină rămase în curte, ascunsă printre vechituri înnegrite de ploi. Tocmai bine, zeama avea să se scurgă toată până la sfârşitul turei... Leontin îi făcu rost de adresa şefului. I-o şuieră la ureche, în mare taină: Siretului 1 bis. Cu alte cuvinte asta era toată contribuţia lui. Simion Linte nu apucă să-i răspundă. Îl chemau la o masă. Îl tot chemau de vreo două zile încoace. Peste tot. Nici n-apuca să-şi tragă sufletul. Ce dracu’ aveau cu el? Ocupat până peste cap, nu mai prididea cu serviciile. Ghiceau oare ce se petrece în sufletul unui ajutor de ospătar nou-angajat? În atâţia ani de viaţă, şaişpe, hai să zicem şapteşpe sau pe-aproape, în atâţia ani de şcoală să nu te caute nimenea, să nu-ţi ceară nimenea nimic... Şi acuma, aşa deodată, toată lumea... Lovin se amuza. Nu mai întâlnise niciodată un piccolo aşa de solicitat de clienţi. Trebuie că începuse să i se ducă vestea în oraş. Un boxer nou la Mioriţa, o nouă speranţă a boxului românesc! Tânăr, prezentabil, bărbat bine. Categoric, Simion Linte avea dreptul la o cotă-parte din încasări!... O mână întinsă către tine, cu pumnul strâns, ochii unui tip care te îmbia: Vino încoace, băiete. Hai, hai! vino când îţi zic!... Şi cucoana care şedea la masă cu tipul ăla — aceiaşi ochi: Hai, vino, băieţaş... Amândoi îl priveau cu simpatie, mai ales ea. L-ar fi înfiat... deşi nu era nici grasă, nici înflăcărată. Cu dragoste l-ar fi ţinut la distanţă, privindu-l cu aceiaşi ochi iubitori... Dar oare ce era cu mâna aia întinsă? Nu cumva tipul se ţinea de şotii?... Un nasture? O marcă poştală? Un capac de la o sticlă de bere Azuga? Şi-o fi închipuind că toţi ajutorii de ospătar, puşti cum sunt, trebuie neapărat să colecţioneze câte ceva?... Tipul stăruia, dădea semne de nerăbdare.
— Ia-i mai repede, până nu mă răzgândesc!
Doi bănuţi de cinci lei în palmă. Sfinte Sisoe! aşa, nitam-nisam? Îţi venea să-l întrebi: Pentru ce? M-ai văzut vreodată la vreo gală? Ţi-a plăcut cum boxez? Sau eşti unchiul bogat din America?... Dar cum să-l repezi? Ce-ar fi zis cuconiţa? Ea care era tânără şi frumoasă, mai frumoasă ca Marta şi ca Mariana şi ca toate profesoarele de la şcoală la un loc... Nu o ţoapă, cum văzuse destule venind p-aicea. Nu, nici pe departe. Nu turuia ca o moară stricată şi nu hihăia, să-ţi spargă timpanele, să se-audă peste şapte mese, ca altele. Ştia să se facă auzită numai de cine trebuia, cu toată liniştea din salon. Chiar şi de la o masă alăturată, numai după mişcarea buzelor puteai să bagi de seamă că stă de vorbă cu tipul ei. Un cercel i se legăna la ureche. Cum să-i refuzi?... Primii bani câştigaţi în viaţă... încă înainte de primul salariu... Simion Linte lăsă cele două monede să lunece în buzunarul cel mic de la vestă, unde mâna nu-i încăpea. Tâmpit! Trebuie că avea o mutră de tâmpit în clipa aia. Tâmpit sadea! Fâstâcit? Tocmai el? Măcar să nu-i vadă mutra. Se aplecă iute să ia sticlele de la piciorul frapierei. Ceva i se sfâşie la spate c-un pârâit surd. Vesta! Cusătura de la spate... se dusese dracului. Cineva hohoti îndărătul său. Atâta aşteptau. Să te vadă în zdrenţe, sfâşiat de sus până jos, gol! Se hlizeau la el în timp ce trecea pe culoarul din mijloc, în mână cu singura sticlă pe care apucase s-o ia de la piciorul frapierei. Badea stătea în uşă, nemişcat, o acoperea pe de-a-ntregul. Încruntat, păzea uşa. Nimenea n-avea voie să iasă! Dacă încercai, te loveai de burta lui fermă.
— Linte! Am o vorbă să-ţi zic...
Ei, Simion Linte, ai fost atent în prima zi la restaurant? Ai păşit cu dreptul după sfatul lui Cotruş? Ori ţi s-au împleticit picioarele? Vesta descusută... O lovitură grea pentru restaurant, da. Toată încrederea onoratei clientele, câştigată cu trudă s-a dus dracului într-o singură clipă nefericită. Clienţii se ridică furioşi, trântesc scaune, cer nota de plată, îşi cer pălăriile de la garderoba care nu există, cer înapoi totul... Preparatele culinare la gunoi!... La porci grohăind satisfăcuţi!...
— Du mai întâi sticla, ţi-o fi greu cu ea! Şi întoarce-te imediat!
Loc întunecos la intrarea în salonul cel mic. Badea îl făcea încă şi mai întunecos. Dădu la o parte draperia c-o smucitură. Intră şi se aşeză pe-un scaun, picior peste picior. Obiceiul lui, să te privească ţintă. Şuncile de pe faţă îi îngustau ochii. Sufla greu, îşi pregătea discursul. Hipnotism curat, ce mai.
— Ascultă, Linte!... Eşti aicea numai de câteva zile... Da’ cu toate astea tre’ să fi băgat de seamă şi tu că meseria asta de ospătar are şi ea chichiţele ei... Faci box, foarte bine, te priveşte. Eu n-am nimica împotrivă... Numai că vezi tu, băieţaş, să nu încurcăm borcanele. E vremea să-ncepi să te gândeşti şi tu un pic. Una-i meseria, şi alta-i distracţia. Or fi frumoase amândouă, nu zic nu. Da’ vezi că una îţi aduce bani, pe câtă vreme ailaltă numai pumni... dacă nu eşti cu băgare de seamă! Am dreptate? Adică e o deosebire, asta vreau să zic. Şi încă una mare de tot. Cum te distrezi, asta nu-i treaba mea. Da’ cum îţi faci datoria la locul de muncă mă priveşte direct. Fiindcă eu răspund de local, Linte iubitule. Pentru mine nu-i destul că le duci clienţilor la masă tot ce-ţi cere ei. Pentru mine contează şi cum le duci toate astea, mă-nţelegi? Tu, băieţaş, poţi s-o iei cum vrei. Deocamdată îţi zic doar atâta: la clienţi le place să fie serviţi de ospătari. Nu de boxeri. Mă rog, nu zic că nu le face plăcere să ştie că-i serveşte un campion. Da’ dacă ospătaru’ ăla nu-i campion, apoi drăguţule, lucrurile se schimbă. Am dreptate? Aşa că vezi ce faci. Nu mai fi aşa băţos. Las-o mai moale cu ifosele. Aşteaptă mai întâi s-ajungi campion şi după aia mai stăm de vorbă... Aşa că asta e, Linte. Eu unul mi-am făcut datoria, te-am tras de mânecă. E rândul tău să rumegi un pic tot ce-ai auzit de la mine. La voi în box dacă încasezi un pumn când nici nu te-aştepţi, stai şi te gândeşti: Băi, fir-ar să fie! cu ce-am greşit? La fel şi-aicea. Nu că vreau să te-ameninţ. La pumni n-o s-ajungem, că doar suntem oameni civilizaţi. Da’ niciodată nu strică să fii ceva mai atent. Am dreptate?
Punct. Gata, Simion Linte, întrevederea a luat sfârşit. Într-o tăcere de gheaţă. Feţele de masă de damasc, albe ca laptele, apretate, călcate perfect, fără alte cute decât alea rămase de la împăturit, scrumierele de porţelan, paharele curate lună, fără nicio scamă, lucind stins în semiîntuneric... Auziseră multe şi ştiau multe dar tăceau mâlc. Întinzându-şi şerpuitor picioarele de cristal se gudurau pe lângă el, cerşindu-i o mângâiere... sau măcar o privire. Dar Badea rămânea neclintit, inimă de piatră, aşezat ca la el acasă, în splendoarea aia de salonaş...
Simion Linte ieşi smucind de draperie. Voci sparte în salonul plin de fum, din care nu desluşeai o iotă. Străbătu salonul şi nu se opri decât în holul de la intrare. Rămase să privească afară. Dincolo de geamul uşii masive de fier iarna se târa plictisită de-a lungul străzii cenuşii. Vântul fu cât pe-aci să smulgă şapca unui lucrător care tocmai îşi scotea capul pe gura rotundă a unui cămin de apă. Lângă capacul de fontă aruncat alături se zbătea în vânt pânza murdară, mânjită cu smoală a unui cort pe care stătea scris cu miniu de plumb HAI LOCOMOTIVA! De-a buşilea, lucrătorul intră în cort. La fereastra din colţ a dispensarului ambulatoriu de T.B.C. două infirmiere se hlizeau una la alta în timp ce tăiau cu foarfecele feşe de tifon şi din când în când îşi aruncau ochii în stradă... Dar iată-l şi pe Iordan în costumul lui alb de brutar, cu mâneci scurte. Şade pe balustrada scării de marmură, la nici zece paşi depărtare, c-un picior pe o treaptă mai de sus, se uită ţintă la Simion Linte şi zâmbeşte. Pe frunte i se rostogolesc de sub turban broboane de năduşeală. Cu dosul palmei îşi şterge fruntea şi clatină din cap râzând domol... Închipuie-ţi ce ghinion, băiatule... Tocmai aveam în cuptor un lot de pâini când au început să sune sirenele... Nu puteam să le las să se ardă, nu? I-am trimis pe băieţi în adăpost şi eu am rămas să scot pâinea. Ha! Şi tocmai atuncea a căzut bomba! Cine să-şi închipuie una ca asta? Şi de ce să mi se-ntâmple tocmai mie, poţi să-mi spui? Frumuseţe de brutărie, ţi-aduci aminte? Cu etaj, cu subsol... Îmi ţineam sacii cu făină acolo... Ei, dar nu vreau să te necăjesc, băiatul tatii. Eram bătrân, da, aveam o sută de ani. Îmi trăisem viaţa. Tu abia ai început-o... Hai, spune-mi, cum îţi merge la restaurant? Încă nu te-ai obişnuit, nu-i aşa? Nici nu mă mir. Eşti prea tânăr şi prea nestăpânit, ăsta-i păcatul tău. Te-am cunoscut când erai mic şi cred c-ai rămas la fel. Toţi sunteţi prea tineri şi prea grăbiţi. Lumea nu se schimbă cu una, cu două cum aţi vrea voi... Şi ştii ce mă gândeam?... Brutarul Iordan se scărpină după ureche amuzat... Poate că nu v-ar strica un chelner din vechea gardă. Unul care să fi ajuns bătrân fără să fi învăţat să se ploconească. Să audă tot ce trebuie s-audă şi să răspundă numai ce trebuie să răspundă. Niciun cuvânt în plus, niciun gest în plus. Curat şi îngrijit... Mai gândeşte-te, Simion băiatule... Mai gândeşte-te...
Pe stradă păşesc braţ la braţ fraţii Bunea, proprietarii garajului, în salopete albastre, fără grabă, pe lângă ambulatoriul T.B.C... Brutarul Iordan se ridică şi el. Cu un semn de rămas bun trece încet prin dreptul uşii peste palierul de sus, către balustrada care închide palierul pe partea aia, şi mai departe peste balustradă, în zbor către gang, la înălţimea ferestrelor...
Simion Linte se întoarse în salon.
Un ac şi aţă pentru vesta descusută. Petre i le oferi pe furiş aruncând priviri speriate în dreapta şi-n stânga. Grijuliu băiat, Petre ăsta. Du-te la vestiar. Repede. Şi vezi, nu-i mai ieşi în cale lu’ şefu’... În vestiar stăruia un miros ciudat — piele proaspăt tăbăcită, cremă de ghete sau ceva de felul ăsta. Lumină puţină. C-un ac cam gros, să te vedem cum te descurci cu prima cusătură din viaţa ta, Simion Linte. Îşi scoase vesta. Iată şi dezastrul, o despicătură lungă de-o palmă, pe margini cu zdrenţe de aţă roşie. Trebuiau smulse mai întâi zdrenţele. Şi apoi, să vedem cum o s-arate cusută cu aţă neagră. Mâinile îndemânatice ale unei femei ar fi putut să şteargă orice urmă. Ar fi putut să găsească şi aţă de culoare potrivită. Capătul umezit în gură, răsucit între degete, strecurat fără greş prin urechea acului; mişcările precise, degetele iuţi, acul străpungând pânza şi trăgând aţa după el... Aşezată pe capacul lăzii de scândură, o fată de la cantină. Halatul descheiat la un nasture de la poale. Genunchiul rotund şi alb. Linia coapsei, arcuită delicat, urcând către şold. Zâmbetul ei răsfăţat şi vinovat. Neruşinat, arătând că nu-i pasă de tot ce lasă să se vadă din trupul ei. Celălalt nasture, de la piept, descheiat şi el. Ca în vis, neîmpotrivindu-se ca o mână de bărbat să-i descheie pe toţi ăilalţi, unul câte unul, tărăgănat... Cu ochi râzători privind în ochii tăi, mirată şi fericită zicând da!... Cămăşuţa a mai rămas, rotunjită peste şolduri, răspândind un abur călduţ. Degetele lunecă atingând. Ce material mai e şi ăsta? Vai, Simion Linte, n-ai auzit niciodată de celofibră?... Pune mâna pe dantela de la poale, pipăie-o. Şi nu te opri aici. Se scoate peste cap la fel ca un maieu bărbătesc. Nicio deosebire. Uite, braţele ridicate, supuse, prin care cămăşuţa trece ca un norişor peste faţa soarelui. Orbitor. Vai, Simion Linte, tot ce-a mai rămas se ţine c-un singur elastic. Tot, tot!... Să fi avut oare dreptate maestrul Nicodim?... Acul trecu de câteva ori prin pânza roşie, smucind de aţă cu furie. Orbitor. Doi sori. Soarele şi luna. Două luni. Înălţându-se deasupra pădurii întunecate, deasupra marginii zdrenţuite a crengilor de sus. Munţii în depărtare, cu creste pleşuve, argintii în noapte. Carpaţii dintotdeauna. Două mii de ani... Lună, tu, crăiasa nopţii... La focul de la gura peşterii tineri războinici daci cosându-şi pieile de lup cu ace grosolane de os şlefuit. Vârfuri de lance din onix. La piciorul stâncilor, căutând printre frunze putrezite, bucăţi potrivite de cremene, desprinse din stâncă după gerurile năprasnice ale iernii... Dănţuind sub razele lunii, într-un luminiş din pădure, sub stindardul lor... Trup de balaur cu cap de lup.
Bum! bum! bum! în uşă. Simion Linte lăsă vesta alături pe ladă şi se duse să deschidă. Mutra mirată a lui Cotruş, zâmbind amuzat...
De ce te-ai încuiat, Simion Linte? Naiba să te ia, eşti un zăpăcit, băiete, cu capul în nori. Ai răsucit cheia în broască fără să-ţi dai seama, bag mâna-n foc. Dar e bine că te-am prins singur. Tot vroiam eu să stăm un pic de vorbă. Ştii, mai sunt câteva chestii... Nu ţi le-am spus încă pe toate. Nu tocmai plăcute, dar... aşa-i viaţa...
Se plimba pe dinaintea lui Simion Linte, îşi căuta cuvintele...
Ai avut o discuţie cu Badea, da, am băgat de seamă... Sunt sigur că n-ai înţeles nimica din tot ce ţi-a zis. La fel am păţit şi eu când m-am angajat. Mi-au explicat alţii... Uite, ca să-nţelegi mai bine... Ştii cât am câştigat luna trecută? Ţie pot să-ţi spun fiindcă mi-eşti prieten. Adică de obicei nu prea te lauzi cu chestii d-astea, înţelegi ce vreau să spun. Ei, ia zi, cât crezi c-am câştigat?
De unde naiba să ştii? Puteai doar s-arunci o cifră la-ntâmplare. Tre’ să fi fost o sumă uriaşă dacă ţi-o spunea pe tonul ăsta. Cât să zicem? Cinşpe mii?
Cotruş zâmbi din colţul gurii... Hm!
— Peste patruşde mii!
Sfinte Cristoase! Se ţinea de bancuri? Alţii munceau o jumate de an pentr-o sumă ca asta.
— Şi încă a fost o lună destul de proastă. Zău, Linte, n-am niciun interes să te mint. Să-i vezi în toiul verii cum dau năvală cu limba scoasă. N-ajunge o cisternă de bere! Apuci cu amândouă mâinile, nu mai pridideşti! Ai să vezi! Roagă-te lui dumnezeu să nu vină vreo inflaţie! Fiindcă atuncea n-o să-ţi mai ajungă buzunarele! Şi sacul o să cam bată la ochi! Când te-am chemat să vii la noi ştiam eu ce vorbesc! Încă un pic şi o să uiţi cum e când îţi chiorăie maţele. În doi-trei ani ajungi ospătar. Ascultă la mine, Linte, n-o să-ţi fie rău. Cică o să vină vremea când banul o să dispară! Căcat! N-o să dispară niciodată! S-o creadă ei! Toată chestia e să ştii ce să faci cu banul, în ce să-l investeşti, mă-nţelegi? Uită-te la inelul ăsta. Poate crezi că ce vezi aicea nu-i decât o bucată de sticlă? Nu, băiete. E diamant adevărat! A doua oară n-or să mai mă prindă ei cu numerar. N-au decât să facă stabilizare la fiecare doi ani. Pietrele nu se devalorizează! N-am niciun chef să ies în pagubă. Fiindcă eu nu fac speculă şi n-am făcut niciodată...
Comori ascunse. O rază de soare care la o oră anume cădea pe-un loc anume pe peretele de stâncă. Însemnări tainice. Copac înalt, grumazul „Ocheanului”, linia de direcţie N de la N.N.E. Insula scheletului E.S.E. pe la E. Zece picioare. Lingourile de argint... De acolo mergând mai departe, iaca se întâlneşte şi cu căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni, pe care a dat-o fetei ca mulţămită pentru că a căutat-o la boală...
Ai rămas nedumerit, Simion Linte? Nu pricepi ce legătură au toate astea cu şeful restaurantului Mioriţa? Stai să vezi! Cotruş încă n-a isprăvit. Ba chiar am putea spune că abia acuma începe. Tu vezi-ţi mai departe de cusut şi ascultă.
— Cum să-ţi spun?... Cotruş tuşi uşor ducându-şi mâna la gură... Ştii câţi ani are şefu’? Nu ştii? Cinzeşdoi. Şi cam de pe la vârsta ta se-nvârte prin localuri de tot soiul. Ba chiar de la o vârstă încă şi mai fragedă. A început cu ce-a fost mai greu, la fel ca şi tine. A fost piccolo. Şi nu numai piccolo. A spălat vase. Douăşpe ore pe zi! îţi dai seama ce-nseamnă asta? Douăşpe ore cu mâinile-n leşie! În apă clocotită! L-au bătut pentru fiecare farfurie spartă. Nu era ca astăzi, să-ţi treacă cu vederea. Plăteai tot ce stricai. Absolut tot. A fugit de la un local şi s-a angajat la altul. Un loc de muncă mai bun, credea el. N-a găsit nicăieri înţelegere. Exploatare la sânge peste tot. S-a ridicat împotriva patronului. L-au dat afară. A fost obligat să plece departe ca să i se şteargă urma, şi-a schimbat pentru un timp numele. Dar nu s-a lăsat. Nişte prieteni l-au ajutat să se angajeze iarăşi la un local. Acolo a găsit câţiva chelneri inimoşi. Împreună c-un bucătar care era de partea lor au hotărât să facă nişte meniuri potrivite pentru cei nevoiaşi, ieftine şi hrănitoare. Într-ascuns, bineînţeles, adică fără ştirea patronului. Curând sistemul s-a răspândit şi la alte localuri. Ca să nu dea de bănuit, chelnerii scriau lista de bucate cea nouă pe o foiţă şi o strecurau în mapa oficială cu meniul restaurantului. Mapa de carton gros, pictată şi înzorzonată, cum le plăcea îmbuibaţilor. Ani de zile totul a mers ca pe roate. Dar într-o bună zi l-au descoperit. Patronii aveau printre chelneri cozile lor de topor. A fost o trădare mârşavă. Din nou a trebuit Badea să plece departe, tocmai la capătul celălalt al ţării. Apoi a venit războiul. L-au trimis pe front. Nu puteai să te împotriveşti, ajungeai la Curtea Marţială şi de-acolo drept în faţa plutonului de execuţie. I-au dat în grijă o bucătărie de campanie, chiar în linia-ntâi. Nu s-a speriat. A activat şi acolo. A lucrat împreună c-un bucătar pe care l-a convins să micşoreze dozele de bromură din raţiile soldaţilor, ba chiar să le suprime de tot în unele zile. Ca urmare soldaţii, nemaifiind drogaţi, au putut şi ei să se bucure de viaţă. Atâta cât te poţi bucura de viaţă pe vreme de război... Cam asta e, foarte pe scurt, Simion Linte. Sigur, ar mai fi multe de spus. Dar n-aş vrea să lungim povestea. După război l-au numit şef. Pe merit. O muncă de răspundere. Şi o leafă de douăşpe mii pe lună. Atât şi nimic mai mult. De servit la mese, ai văzut şi tu, nu serveşte. Nu intră în atribuţiile lui. Aşa că să fii şef la un local ca ăsta e şi nu e un chilipir. Adică nu-i drept, asta vreau să zic, mă-nţelegi, băiete? De ce numai douăşpe mii? Fiindcă nu serveşte la mese? Dar organizarea? Dar bunul mers al localului? Dar grija pentru buna servire a consumatorului? Concepţie, mă-nţelegi? Toate astea pe degeaba?... Noi ospătarii servim la mese dar răspundere, mai nimic. Şi cu toate astea câştigăm de trei ori cât şefu’? Unde-i dreptatea?...
Aşa-i că începi să pricepi, Simion Linte?... Iată cutia chetei. Pentru Sindicate. Pe stradă, în mâinile unei cuconiţe spilcuite. Taior bleumarin, bluză albă cu gulerul întins peste revere, călcat şi apretat. O frumuseţe, în soarele de primăvară, pe străduţele ce dau în piaţă, în întâmpinarea puhoiului. Cuconiţa le taie trecătorilor calea c-o mişcare plină de graţie şi totodată fermă. Nu puteai să dai înapoi. Cartonaşe rotunde pe care stătea scris roşu pe alb: C.G.M. Trecătorii se opresc şi aşteaptă c-un zâmbet stânjenit. Reverul hainei se lasă greu străpuns de acul cu gămălie. Dar mâinile dibace insistă şi cartonaşul rămâne prins în piept. În cutia de carton cad strecuraţi prin tăietura de deasupra bănuţi de metal. Pentru fondurile sindicatului, cetăţeni... Şi pentru echilibristul Alexander, doamnelor şi domnilor. Tot o cutie a chetei — iat-o ici, iat-o colo — circulând printre sutele de spectatori adunaţi în piaţă într-o seară înmiresmată de mai. Lăsau gol locul de sub sârma întinsă între stâlpi de telegraf sus peste capetele lor, la o înălţime de vreo cinsprezece metri. În lumina reflectoarelor Alexander umbla pe sârmă ţinându-şi echilibrul cu o prăjină arcuită ca o cobiliţă uriaşă. Alerga, dansa, mergea pe-o motocicletă fără anvelope, iar la sfârşit aducea o masă şi un taburet, le aşeza la mijlocul sârmei, se aşeza şi mânca liniştit. Totul pe sârmă! Masa de seară, între pământ şi cer. Cutia de carton se umplea de bani. Nimeni nu te pândea să observe câţi bănuţi laşi să cadă înăuntru. Şi oricum, pe copii nu-i lua nimeni în seamă. Cutia chetei îi ocolea.
În bucătărie, la capătul mesei pe care se lăfăiau grămezi de ceapă curăţată de coajă, cartofi, rădăcini de ţelină, pătrunjel şi morcovi, Badea îi aştepta cu cutia de carton. De-a lungul barei nichelate a plitei ospătarii şi ajutorii de ospătar făceau coadă, în mână cu banii gata-pregătiţi, înghesuiţi unul într-altul. Hârtii multe la număr, pe măsura câştigului. Venindu-le rândul la cutie, le îndeasă înăuntru sub privirea atentă a lui Badea, care apreciază sumele c-un ochi de expert şi încuviinţează mulţumit.
Cam cât trebuia să fie?
— Ei, omule, eşti dat naibii! Prea vrei să ţi se spună toate pe şleau, ce dracu’! Doar nu-ţi închipui că s-au fixat tarife! Nu-ţi bagă nimenea mâna-n buzunar! Fiecare dă cât crede de cuviinţă. Cam un sfert din ce pică. Şi să-ţi mai spun ceva, băiete. Nu-i vorba numa’ de bani. Uite, de pildă săptămâna viitoare suntem în tura a doua. Ce facem cu antrenamentele? Le băgăm în mă-sa? Nici pomeneală! Schimb de tură, asta facem. Cu-nvoirea lu’ şefu’, bineînţeles. Aşa că lunea, miercurea şi vinerea rămânem aicea, în tura de dimineaţă, la datorie! Başca pregătirile pentru concursuri, scoaterea din producţie şi câte şi mai câte. Se aranjează toate, c-un pic de bunăvoinţă, asta să-ţi fie clar, Linte! Vreau să zic că merită să-ţi dai niţică osteneală, înţelegi ce vreau să spun...
Cu toţii înţeleseseră la vremea respectivă. Cu destulă uşurinţă înţeleseseră şi nimenea nu pusese la inimă de vreme ce acuma în salon trebăluiau şi flecăreau veseli.
Se apropia schimbarea de tură. Clienţii se răriseră. Pe rândul de la fereastră Leontin schimba feţele de masă. Dar cum? Sfinte Sisoe, ce-i asta? Paharele rămâneau pe loc, neatinse de mână omenească, iar faţa de masă, sub ele, dispărea. Pur şi simplu. Smulsă de Leontin. O apuca de margine cu ambele mâini, se concentra... se concentra... Şi hop! Încă una! Un moment! Nu plecaţi stimaţi spectatori! Mai adăugăm şi o farfurie... Aşa... Hop! Neclintite, rămâneau toate la locul lor! Plus încă una! Hop!... Iar acuma trei pahare goale plus unul plin. Priviţi, scurgem vinul rămas într-unul din pahare... Atenţie... Hop! Faţa de masă smulsă! Din pahar nu s-a vărsat nicio picătură, doamnelor şi domnilor! Verificaţi singuri. Nicio picătură!... Lovin şi Vitan se aplecau şi verificau. Într-adevăr nicio picătură pe masa goală. Îşi ridicau spre Leontin privirile pline de admiraţie. Câţiva paşi mai încolo Pescaru zâmbea sceptic. Petre încremenise, c-un pahar într-o mână şi cu şervetul în ailaltă... Pe Leontin nu-l mai putea opri nimenea... Plus o solniţă! Plus un suport cu cele patru borcănaşe — ulei, oţet, sare şi piper! Plus înc-o farfurie! Masa era ticsită. Hop! Ridica faţa de masă smulsă de sub toate alea şi se înclina în faţa publicului. Aplauze. Culegea aplauze. Se înclina pentru a doua oară, în culmea fericirii. Clienţii uitaseră de consumaţie. Leontin nu ştia ce să mai născocească. Isprăvise mesele de pe rândul ăla. Trecu la rândul alăturat... Plus scrumiera! Hop! Faţa de masă unduită, într-o piruetă... Toreador! Un nor de scrum se aşeza peste farfurii şi în pahare. Chiştoace se rostogoleau pe masa rămasă goală şi de acolo cădeau pe jos... Cu ochii închişi, concentrat... Hop! Înclinându-se, mulţumea pentru aplauze... Cu o singură mână acuma. Şi cu ochii închişi!... Duruit de tobe... Concentrare... O smucitură nefastă. Şi toate erau pe jos. Zob. Ţăndări. Mai puţin o farfurie şi două pahare care se rostogoleau încet pe masă. Scamatorul, nicăieri. Îl înghiţise pământul. Poenaru venea cu paşi mari, tunând şi fulgerând. Clienţii râdeau să se prăpădească. Puzderie de cioburi la piciorul mesei. Locul gol. Doar Petre mai stătea şi acuma încremenit, cu şervetul în mână, cu gura căscată.
— Cine a făcut porcăria asta? Futu-i paştele şi dumnezeii mă-sii! Petre! Ce stai şi te holbezi ca un tont? Erai de faţă! Spune! Cine-a spart toate astea? Linte! Nici tu n-ai văzut nimica? Ia uite ce mizerie! Scrum, chiştoace pe jos! Cocină! Ăsta-i sabotaj! Am să vă bag pe gât toate cioburile astea! Bunurile poporului! Vă bateţi joc!... Bandă de huligani! Cine-a mai fost p-aicea? Vitan! Velicu! Pescaru! Petre, du-te şi cheamă-i pe toţi! Asta n-a fost neglijenţă! Prăpăd! Jaf! Vă-nvăţ eu minte să mai distrugeţi bunurile poporului! Dacă şeful localului e plecat, înseamnă să vă faceţi de cap?... Ochilă, Setilă şi Păsărilă, veneau toţi trei împingându-se unul pe altul înainte. Îşi făceau curaj. Priveau consternaţi urmările dezastrului de parcă atuncea l-ar fi văzut pentru prima oară. Cum, la noi să se-ntâmple una ca asta? Nu se poate! Tocmai la noi! Ruşine!... Mai încape vorbă? sigur că fuseseră de faţă! Văzuseră tot, da! Leontin! El era autorul. Cu o nepăsare criminală!... Făcuse de râs bunul renume al localului! Cereau să fie sancţionat cu asprime! Să fie exemplu şi să nu se mai repete!
Şeful de sală făcea spume la gură. I se aburiseră ochelarii.
— Unde e măgarul? Să mi-l aduceţi numaidecât! Îl învăţ eu minte!... Îl vroia viu. Iscoade se răspândeau în tot restaurantul. Pescaru, Velicu, Vitan, Cotruş, Lovin, ditamai vlăjganii, scotoceau peste tot. În magazie, pe după saci, în salonul cel mic, la bufet, în bucătărie, jos în beci, la centrala termică, la closetele pentru personalul restaurantului, la alea pentru clienţi, afară pe după stivele de lăzi. Nu era de găsit nicăieri, afurisitul. Dispărut fără urmă. Se întorceau rând pe rând ridicând din umeri, spăsiţi. Descurajaţi. Îmbătrâniţi, cu genunchii tremurând, gâfâind, scârbiţi de căutare şi de viaţă, în timp ce Leontin, pramatia, rămânea nevătămat, veşnic tânăr în ascunzătoarea lui. Rânjind, le dădea cu tifla. Lui Poenaru furia începuse să-i treacă. Nu mai avea resurse. Cu o ultimă răbufnire îi trimise pe Petre şi pe Simion Linte după mătură şi făraş. Începuseră să apară cei din tura a doua. Manole, Sismani, Cosma, Mitroi... Georgeta nici nu apucase să se schimbe. I se făcu milă de băieţi. Îşi aruncă paltonul pe speteaza unui scaun. Amuzată, mai zăbovi câteva clipe să-i privească, minunându-se... Bieţii de voi, ce-aţi ajuns! Nu, nu pot să vă văd în halul ăsta! Daţi la mine! Asta nu-i treabă de bărbaţi! Lua mătura, făraşul... Urmele dezastrului dispăreau. Dar ea tot nu ştia ce se-ntâmplase de fapt... A fost scandal mare? Cine s-a bătut?... Leontin făcea semne disperate din uşă, ascuns pe jumătate. Pst! pst! Vânăt la faţă şi clănţănind din dinţi, stătuse vreo douăzeci de minute în răcitor, călcase pe blocurile de gheaţă. Şi pe deasupra venise ocolind prin curtea din dos. Le cerea băieţilor să-i aducă hainele din vestiar. Îi era frică să intre în salon, la căldură, ca să nu se prefacă într-o băltoacă de apă... Să mă soarbă dintr-o înghiţitură căpcăunul de Poenaru? Nu-i fac eu plăcerea asta!... Îşi zdrăngăni cheile de la dulap şi i le aruncă lui Simion Linte. Cheile făcură un zbor lung şi boltit peste câteva mese. Până ce avea să se potolească de tot furtuna avea să stea ascuns într-o ascunzătoare mai sigură. Departe, la o adresă necunoscută din oraş...
Gata pe ziua de azi, Simion Linte.
Nu ţi-a mai rămas decât să expediezi cutia cu castraveciori. Badea o merită din plin. O atenţie din partea personalului de la Mioriţa. Funcţionara de la poştă îşi aruncă plictisită ochii pe cântar. Lădiţa cântărea şase kilograme şi patru sute de grame. Scria cu o mână sigură pe buletinul de expediţie. Ora şaisprezece patruzeci şi cinci. Colet poştal. Lua lădiţa de pe cântar şi o arunca peste celelalte colete. Numai de n-ar începe să pută.
Simion Linte băgă recipisa în buzunarul de la palton şi ieşi.
