La alimentara din colţ penele de curent aruncau tot mai des întregul magazin în beznă. Şi nici lumina care venea prin vitrine de pe stradă nu mai putea salva situaţia: se cufundau în beznă nu doar magazinele ci şi străzi întregi. Obrăznicia vânzătorilor întrecuse orice limită: se întâmplase o dată să închidă un magazin în timpul unei asemenea avarii, împiedicându-i pe clienţi să iasă din magazin până la reaprinderea luminii ca să fie siguri că nu ies din magazin cu produse furate de pe rafturi. Până la urmă, dacă avaria se prelungea, aprindeau lumânări iar casele de marcat treceau pe regim manual. Casieriţele, deja obişnuite, se porneau să imprime bonurile dând cu sârg la manivele, ca la maşinile mecanice de socotit de pe vremuri, iar zgomotul era de-a dreptul sâcâitor.
Situaţia nu era nici acasă cu nimic mai roză. Când, la ora întoarcerii de la serviciu, se începeau să se audă dincolo de uşă paşi în număr mare tropăind pe scară în sus, era semn că liftul s-a înţepenit din nou între etaje din cauza unei pene de curent. Dar mai era şi lumina din casă, care ajunsese să se stingă de câteva ori pe zi, cu întreruperi mai lungi de o oră unele din ele; alimentarea cu gaz metan se oprea şi ea la fel de des. Se pare că statul avea de plătit datorii mari, ajungându-se astfel un regim de austeritate greu de suportat.
Când Andrei intră în lift, înainte să lase uşa să se închidă, o femeie tânără cu înfăţişare plăcută se ivi grăbită pe hol, venind de pe stradă.
— Aşteptaţi-mă şi pe mine, vă rog, i se adresă din mers. Şi Andrei observă cu plăcere zâmbetul ei jenat pe când făcea ultimii paşi spre lift, aproape alergând, în timp ce el, cu mâna stângă, împiedica uşa să se închidă. — Mulţumesc! spuse ea îmbujorată, cu respiraţia doar o idee înteţită, trecând pragul.
Andrei lăsă uşa să se închidă şi întrebă: — La ce etaj? Femeia îi răspunse încă îmbujorată de la efortul de a prinde liftul, pe buze cu ultima rămăşiţă a zâmbetului de mai înainte: — Apăsaţi pentru dumneavoastră. De unde el deduse că ea fie îl cunoştea şi deci ştia la ce etaj coboară, fie urca la ultimul etaj şi deci orice alegere a lui îi era şi ei convenabilă.
De ce doi oameni aflaţi într-un spaţiu strâmt evită să se privească unul pe celălalt, preferând să se prefacă interesaţi de tot felul de detalii ridicole de prin jur? Andrei întâlnise această întrebare într-o carte de sociologie citită recent. Răspunsul se pare că era: pentru că nimeni nu vrea să fie suspectat că ar avea intenţii sexuale în legătură cu cealaltă persoană din respectivul spaţiu. Posibil. În orice comportamentul persoanelor dintr-un lift, atunci când nu se cunoşteau, ăsta era într-adevăr. Lui Andrei tânăra femeie cu care urca acum în lift nu-i era cunoscută. Dacă ar mai fi întâlnit-o, cu siguranţă n-ar fi uitat o figură atât de agreabilă, cu o purtare atât de firească judecând-o chiar şi după măruntele gesturi pe care le observase la ea în timp ce intrase după el în cabină. Un cap mic şi drăgălaş, părul strâns sub o pălărie gri cu boruri înguste, înaltă aproape cât el, sobră şi elegantă — cam asta era ceea ce îi rămăsese în minte, acum când, comportându-se întocmai cum observase acel sociolog, Andrei privea prosteşte undeva pe alături. Cine să fi fost? O locatară pe care el să n-o fi observat totuşi de atâţia ani de când locuia în bloc? O simţea degajând o anume siguranţă în chip de indiciu că nu venea aici în vizită la cineva. Era calea ei de fiecare zi. Stăruia pe faţa ei — iarăşi atât cât putuse să observe în puţinele secunde cât tânăra femeie străbătuse holul de la parter iar el îi ţinuse uşa deschisă —, acea uşoară nerăbdare de a ajunge acasă după o zi obositoare de lucru. Nerăbdarea care îngloba în ea uşurarea de a te vedea în sfârşit acasă la tine.
Deodată liftul se opri între etaje şi în cabină se făcu întuneric, rămânând doar o geană de lumină spălăcită care venea de pe casa scării trecând prin geamul mat al uşii liftului. De bună seamă că nu era o surpriză dar lui Andrei i se păru nepermis să nu reacţioneze.
— Ah, iarăşi! exclamă revoltat. Şi în aceeaşi clipă fu conştient că revolta lui putea să treacă drept una de conjunctură, o minusculă farsă pusă în scenă pentru uzul tinerei şi necunoscutei sale însoţitoare.
— Deja ne-am obişnuit, spuse ea şi, în întuneric, Andrei simţi zâmbetul resemnat din vocea ei. Resemnat să fi fost oare? În definitiv, sociologia persoanelor aflate în spaţii strâmte trebuie să fi fost valabilă şi pentru ea: nu putea să treacă cu vederea faptul că se afla în acelaşi spaţiu strâmt împreună cu un bărbat necunoscut, nu cu mult mai în vârstă decât ea.
— Ce facem? vorbi Andrei, ca un adevărat om de acţiune. Încercăm să ieşim?
— Nu ştiu, spuse femeia. Dumneavoastră ce propuneţi?
Ei drăcie! Era plăcut că se aflau împreună, într-un acelaşi impas. Andrei simţea îl el voinţa şi ştia că deţine şi cheia rezolvării situaţiei. Oricât de efemer, el şi tânăra femeie era totuşi un cuplu.
Deschise cele două uşi ale cabinei şi se trezi faţă în faţă cu betonul gros şi vechi al planşeului dintre etaje.
— Asta ni se-ntâmplă de ani de zile! bombăni el în timp ce se pornea să facă ceea ce deja experimentase de nenumărate ori de când cu întreruperile de curent: se întindea cu mâna spre rola cu pivot din colţul din dreapta-sus al cabinei, care, apăsată, permitea uşii de metal să se deschidă.
Cabina se oprise cam la jumătatea distanţei dintre etaje: deschiderile către etajul de jos şi către cel de sus erau aproape egale: aveai de ales între a urca pe palierul de deasupra, şi a coborî pe palierul de dedesubt. Andrei luă o hotărâre pentru ei amândoi: să iasă pe palierul de dedesubt.
Coborî deci, sprijinindu-se cu mâna de podeaua murdară a cabinei şi continuă să bombăne:
— Ei asta s-au obişnuit să facă, iar noi ne-am obişnuit să tăcem şi să-nghiţim!
Ajuns pe palier, întinse, galant, spre tânăra femeie o mână sigură de care ea să se sprijine pentru a coborî, gest firesc, pe care sociologia spaţiilor (aproape) deschise nu numai că îl îngăduia ci îl şi recomanda. Şi ea la rândul ei făcu gestul firesc de a-i accepta mâna şi de a se sprijini de ea pentru a coborî din cabina încremenită între etaje. Coborî graţioasă şi zveltă, îşi retrase deloc ostentativ mâna şi porni să urce treptele alături de el.
— Măcar atâta lucru ar putea să facă, vorbi Andrei, revoltat în continuare, să renunţe la nenorocitele astea de întreruperi o oră sau două, cât se-ntoarce lumea de la serviciu! Nu mai mult! Ce-i aşa de greu? Dar toate mizeriile astea ni se-ntâmplă fiindcă nimeni nu protestează!
— Da, spuse femeia, într-adevăr nimeni nu protestează. Dar credeţi că s-ar schimba ceva dacă am protesta?
Urcau alături unul de celălalt, fără niciun efort.
— Nu ştiu, spuse Andrei oţărât. Ar trebui să protestăm! Cât de cât!
Spunând asta se simţi plin de o vitalitate masculină care îl făcu să se simtă mai puternic şi mai liber ca niciodată. Chiar că ar fi protestat dacă în loc să urce scara, ar fi coborât-o, ar fi ieşit în stradă şi s-ar fi dus apoi, împreună cu alţi revoltaţi, la Întreprinderea Regională de Electricitate. Ar fi fost un drum lung de făcut alături de necunoscuta lui colocatară, înaltă aproape cât el, graţioasă, cu paltonul ei croit pe talie şi, fără nicio îndoială, cu pasul uşor şi la fel de graţios ca ea toată.
Dar ajunse la uşa apartamentului său, mai bombăni încă ceva pentru ultima oară în timp ce îşi scotocea buzunarul în căutarea cheilor, iar tânăra femeie continuă să urce şi se pierdu undeva pe la unul din etajele de sus. Rămânea senzaţia minunată a atingerii mâinii ei moi dar nu lipsite de o anume fermitate. Şi călduţe, în ciuda frigului de afară.
*** *Din volumul de povestiri Visul Văduvei
