Despre colegii de şcoală*

În clasa întâi, Abagiu era primul în catalog... Dar nu, n-am să încep în ordine alfabetică...
   Ciudat este că îmi amintesc cu exactitate de prima zi de şcoală şi chiar de prima oră de şcoală. După ce a fost stabilit în ce bancă avea să stea fiecare, doamna a trebuit să lipsească din clasă câteva minute, aşa că ne-a spus: Să staţi cuminţi în bancă, cu mâinile la spate şi nu vă mişcaţi până nu mă-ntorc eu, ne-am înţeles? Şi a plecat. Îmi amintesc că am rămas aşezat în bancă — prima bancă de pe rândul dinspre ferestre —, am dus mâinile la spate şi am încremenit astfel, cu spinarea dreaptă şi ţeapănă, şi cu privirea aţintită drept înainte, atât de fixă că nu vedeam nimic înaintea ochilor. Pe colegul meu de bancă, în încremenirea mea disciplinată, nici nu pot să spun că îl vedeam la marginea câmpului vizual, mai degrabă îi doar simţeam prezenţa. Întoarcerea doamnei în clasă întârzia, aşa după câteva minute am simţit în jurul meu o uşoară foială. Colegul de bancă m-a întrebat:
   — Nu te-ai plictisit?
   Am scuturat energic din cap, negând cu hotărâre orice suspiciune că aş fi fost dispus să mă lepăd atât de uşor de rigorile disciplinei, şi abia dacă am îndrăznit să întorc spre el capul, pentru câteva secunde. Avea faţa rotundă, ochii înguşti ca două liniuţe, îl chema Apostol, locuia pe aceeaşi stradă cu mine şi alerga foarte repede, cel mai repede din clasă. Avea s-ajungă fotbalist în divizia B, la Poiana Câmpina.
   Ferestrele dădeau spre părculeţul din spatele primăriei, iar în colţul clădirii, într-o grădiniţă minusculă se afla, pe un soclu înalt, înconjurat de un lanţ greu de fier, bustul lui Nicolae Grigorescu — tot ce a mai rămas astăzi din Şcoala Elementară de Băieţi nr. 1 şi din tot ce o înconjura în toamna însorită a anului 1945... Îmi amintesc cât de ţanţoş răspundea Furtună Emil, cu sprâncenele lui groase şi unite între ele, la întrebarea pusă de Doamna, „Unde locuieşti?” „Pe strada Pictor Grigorescu!” Rostea cuvântul „pictor” cu atâta mândrie de parcă simplul fapt de a fi locuit pe o stradă numită Pictor Grigorescu îl situa mai presus de cei ce locuiau pe străzi purtând numele unor oameni ce practicaseră meserii mult mai puţin nobile sau nici măcar nu se ştia ce meserii practicaseră: cazul meu, spre exemplu, care locuiam pe strada I.C. Brătianu, despre care habar n-aveam ce fusese şi ce făcuse în viaţă...

   Asemenea lui Furtună, Topor Oprea rostea cu emfază numele străzii lui, Doctor Istrati, care nu era de fapt decât o nesfârşită scară, cu nenumărate paliere, ce cobora de la bulevard până aproape de Prahova. Când spunea doctor, în vocea lui desluşeai o undă de emoţie şi de mândrie, iar pe faţă i se aşternea subit morga solemnă a soldatului care prezintă onorul. Într-o zi ne aflam câţiva elevi, rămaşi după lecţii, repetând într-un mic cor dirijat de Doamna, într-un colţ al clasei. Topor Oprea stătea alături de mine. Deodată l-am văzut desprinzându-se de lângă mine şi căzând ca o scândură cu faţa în pământ. N-a fost decât un inexplicabil leşin, care nu s-a mai repetat niciodată. Foarte mulţi ani după acel incident Topor a fost unul din oamenii cei mai sănătoşi pe care i-am cunoscut. În ultima clasă de liceu avea să se distreze prinzând câte un muscoi, legându-i de picior o bucată de aţă şi lăsându-l să zboare astfel prin clasă în timp ce el râdea să plesnească, lovindu-se cu fruntea de pupitru. Avea să ajungă şi el doctor, stomatolog, un zdrahon de doctor, înalt de un metru 85 şi greu de 125 de kilograme. Avea să petreacă vreo doi ani la puşcărie pentru dispariţia dintr-un seif din cabinetul său, cu vinovăţia lui sau nu, a câteva grame de aur.

   Petru Gherman avea ochi luminoşi şi sprâncenele ridicate spre coada ochilor uşor migdalaţi, cu deschidere largă spre tâmple, semn de mândrie — o recunoştea chiar el. Şi chiar avea un motiv de mândrie, pe care nu-l ascundea: se născuse la Berna, unde părinţii lui adăstaseră într-un voiaj prin Europa. Şi încă un motiv de mândrie: numele de Petru, cu „u” la urmă, nicidecum „e”, să fie foarte clar! Foarte sigur pe el, mi-l amintesc suit pe o estradă ridicată în holul mare al şcolii, recitând în faţa mulţimii de copii şi de doamne învăţătoare, cu intonaţie şi cu gesturi dezinvolte, „Călin (file din poveste)”. „Un bondar rotund în pântec”, recita Petru Gherman trăind intens Povestea lui Călin şi, îndoindu-se un pic pe spate, creiona cu mâna prin aer linia rotundă a pântecului bondarului care, „somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec”. Avea să devină arhitect şi să realizeze coperta primei mele cărţi, „Un pahar de cinzano”, o copertă superbă, în tonalităţi de grena, degajând un aer sărbătoresc (coperta lui, nu şi textul meu, din păcate), pe care buza unui pahar (de cinzano) arunca o sclipire vizibilă, în timp ce conturul său se putea desluşi cu discreţie abia pornind de la acea sclipire.

   Pe Dioma Virgil Doamna obişnuia să-l cheme la catedră când se întâmpla să primească în clasă vizita vreunei prietene care n-avea nicio legătură cu lecţia sau cu şcoala, şi să-l pună să zică „zece”. Dioma pronunţa ”jece” şi ambele doamne hohoteau de râs, şi toată clasa împreună cu ele. Era descendentul unuia din marinarii de pe crucişătorul „Potiomkin”, care, în urma bine cunoscutei revolte din timpul revoluţiei ruse din 1905, se refugiaseră în portul Constanţa iar statul român acceptase să ofere oblăduire marinarilor revoltaţi. Dioma avea să devină pasionat de înot, fără însă să ajungă la vreo performanţă, iar mai târziu medic veterinar cu prea puţină vocaţie, la fel ca mulţi alţii în România.

   Aveam în clasă un coleg pe care îl chema Sicora, un tip înalt, slăbuţ, destul de distant şi mai degrabă şters. Singura lui calitate era numele care suna bine, suna exotic. Peste mulţi ani, aveam să aud acest nume pronunţat de un bărbat cam de vârsta mea, pe care îl vedeam din spate, aplecat la un ghişeu de la CEC, cu coatele sprijinite de pervaz, un bărbat în aparenţă prezentabil deşi îmbrăcat modest. Trebuie să fi fost el, nu putea exista în zonă altcineva cu un nume atât de exotic. I-am povestit după aceea unui prieten întâmplarea de la CEC, adăugând că ceva mă reţinuse să mă apropii şi să intru în vorbă cu el.
   — Bine ai făcut, mi-a spus prietenul, e un tip mizerabil, proxenetul propriilor sale fiice.

   Mai aveam în clasă un nume exotic, Lezza. Un băiat vesel şi simpatic, cu ochii veşnic mijiţi de râs, destul de oacheş, despre care toată lumea ştia că e italian, probabil — adaug astăzi — dintr-o familie de comunişti italieni cărora autorităţile Republicii Populare Române, în anii aceia de puternică ascensiune a stângii italiene, le oferea cu generozitate refugiu şi protecţie. Pe-atunci însă, nimic din detaliile vieţii de familie nu conta pentru noi, elevii de clasa întâi de la Şcoala Primară de Băieţi numărul 1. Avea să se repatrieze în scurtă vreme... Nu era singurul străin din şcoală. Îmi amintesc de alţi doi băieţi, Michel şi Alain, francezi, care nu-mi erau însă colegi de clasă, Michel fiind mai mare decât mine, iar Alain mai mic. Erau drăguţi amândoi şi atât de spălăţei încât, prin comparaţie, noi ceilalţi arătam cu toţii ca nişte sărăntoci (şi poate chiar eram), iar tatăl lor era un adevărat domn, mereu la costum, cu cravată şi cămaşă albă, şi mai ales c-un zâmbet binevoitor, un pic superior — mi se părea mie —, nu însă şi condamnabil fiindcă venea, şi în scurtă vreme avea să se şi întoarcă într-o lume fabuloasă, de dincolo de Cortina de Fier. Nu că am fi avut noi habar, la vremea aceea, de vreo cortină de fier, dar distanţa şi mai ales prăpastia care despărţea cele două lumi le simţeam cu toţii. Michel şi Alain veneau la şcoală cărând fiecare servieta sa nou-nouţă, de piele, doldora de cărţi şi de caiete, cu numele lor scris mare şi clar, cu creionul chimic, în interior, pe spatele clapei cu încuietoare. Spre deosebire de Lezza, nu prea vorbeau româneşte şi nici n-aveau s-apuce să înveţe căci aveau să plece curând în Franţa lor natală, de unde la noi nu venea decât, o dată pe an, la sfârşitul anului şcolar, vacanţa cu trenul din Franţa.

   Despre Dan Teodorescu am povestit deja — cel cu ciocnirea locomotivelor. Vorbea foarte tare graseiat, drept care, în clasa întâi, după Dioma Virgil, doamna l-a chemat şi pe el la catedră, în prezenţa prietenei sale care n-avea nicio legătură cu lecţia, nici cu şcoala, şi l-a pus să zică „rar”. Dan a pronunţat, candid, „rharh”, iar cele două doamne au avut un nou prilej să se prăpădească de râs. A fost, până la absolvirea liceului, printre cei mai buni din clasă la matematică, dacă nu chiar cel mai bun, şi cu toate acestea a preferat să studieze medicina, n-am nicio îndoială că din vocaţie. Caz rar, ca medic generalist, a fost devotat meseriei şi pacienţilor săi din circumscripţia sanitară Poiana Câmpina, unde pacienţii — am avut ocazia să mă conving singur — îl venerau ca pe un sfânt. Le-am văzut feţele, în timp ce-l însoţeam pe stradă, luminându-se la vederea lui, mulţi dintre ei dându-i bineţe cu o plecăciune adâncă. N-a fost el însă chiar sfânt (dar cine este?), printre altele pentru că s-a acomodat indecent de bine cu regimul comunist. S-a înscris în Partidul Comunist foarte de tânăr. Într-o zi, la ştrandul Astra, a ţinut să-mi arate carnetul de partid şi mi-a declarat că o făcuse din convingere, lucru pe care alţii, în situaţia lui, aşteptându-se să fie dezaprobaţi, îl treceau sub tăcere multă vreme după comiterea aderării, uneori chiar timp de ani de zile. Am avut cu Dan numeroase dispute pe tema mizeriilor regimului, căruia el îi vedea destule părţi bune. În ultima perioadă a dictaturii, când degradarea vieţii cotidiene ajunsese la apogeu, magazinele erau goale şi procurarea alimentelor de bază devenise o luptă epuizantă, i-am spus într-o zi:
   — Tu nu vezi că e foamete în ţară?
   Iar el mi-a replicat:
   — Ai văzut tu pe cinema murind de foame?
   Am încercat să-l înţeleg (pentru alţii n-am făcut un asemenea efort). Pentru el, ca medic de circumscripţie, existenţa cotidiană — şi chiar mai mult decât existenţa cotidiană, chiar mult mai mult decât strictul necesar — era asigurată prin recompensele primite de la pacienţi. Să nu fi văzut ce se-ntâmplă peste tot în jurul său era imposibil. Probabil însă că nu simţea nevoia să-şi exprime dezacordul (sau să şi-l reprime), având în compensaţie pentru frustrările altora, mulţumirea de sine pentru binele pe care putea să-l facă semenilor. Mi-a spus într-o zi că speranţa de viaţă a medicilor este mai mică decât a celor ce practică alte profesiuni. Medicul, mi-a spus el, vine zi de zi în contact cu suferinţa umană, preia de la fiecare bolnav o părticică din durerile lui, răul lor se transferă în el şi, tot acumulându-se, îl macină într-ascuns. În cazul lui, lucrurile s-au adeverit. A făcut infarct şi a murit în ultima zi a penultimului an al regimului comunist. La înmormântarea lui la cimitirul de pe strada Bobâlna, o grupă de soldaţi a tras în aer şapte salve de puşcă în onoarea sa... Cu ceva timp în urmă, vorbind cu el la telefon, îl tachinasem pe tema graseierii, spunându-i: — Sunt sigur că există un medicament pe care tu eviţi să-l prescrii. — Care? m-a întrebat Dan. — Propranololul, i-am spus. — Oho! a replicat el. Să fii tu sănătos — e unul din medicamentele pe care le prescriu foarte des!... Peste o lună după acel nefast 31 decembrie urma să împlinească cinzeci de ani. Pesemne însă că prea mult din răul bolnavilor trataţi de el se acumulase în trupul lui în aparenţă voinic şi sănătos...

   Radu Dimitriu era prin clasa a şaptea unul dintre cei mai înalţi şi mai vânjoşi elevi din clasă. La fel ca şi Virgil Dioma, era pasionat de înot. Şi deşi nici performanţele lui n-au depăşit faima locală (ceea ce nu era totuşi chiar neglijabil într-un orăşel cu trei ştranduri publice de toată frumuseţea la 16 mii de locuitori în primii ani de după război), se poate spune că avea stil. Îmi amintesc de o probă de 100 de metri bras, la ştrandul Astra, unde Radu Dimitriu a concurat, printre alţii, alături de Dan Teodorescu. Acesta din urmă, ambiţios din cale-afară, aproape că se zbătea înotând pe culoarul lui, dându-se de ceasul morţii să câştige, în timp ce mişcările lui Radu Dimitriu erau de trei ori mai lente dar tot de-atâtea ori mai eficace decât ale adversarului său. Nu mai ştiu cine a câştigat proba, cert e că diferenţa de timp dintre cei doi la sosire a fost nesemnificativă... Ei bine, în ciuda staturii sale impresionante în clasa a şaptea, la absolvirea liceului Radu Dimitriu rămăsese printre colegii mai degrabă scunzi, deşi, fireşte, îşi păstrase în bună parte alura atletică...
   Se întâmpla ceva straniu. Mă simţeam reconfortat să-i privesc pe ăştia, foştii mici giganţi asemenea lui Radu Dimitriu, de la aceeaşi înălţime a ochilor. Sentimentul de inferioritate dispărea, dar nu prin vreun merit al meu ci pentru că ei cedau, cumva benevol, ascendentul de odinioară, dobândind odată cu egalizarea înălţimilor experienţa celui ce ştie să piardă (deşi putea foarte bine să fie o simplă aparenţă).

   Numele de familie era Corniţă; pe cel de botez l-am uitat. Nu-mi aduc aminte să fi dat vreodată vreun semn că îl preocupă şi cartea; dar vioara era în mod cert vocaţia sa; deşi probabil că n-avea s-ajungă niciodată mai mult decât un lăutar singuratic, precum Mărgărit, sau instrumentist într-un taraf. Era ţigan şi locuia pe strada principală, nu departe de calea ferată Câmpina–Telega, într-o curte sordidă, unde nu ţi-ar fi trecut prin minte să intri vreodată, cu o cocioabă iţindu-se undeva prin fund, printre acareturi scunde şi aplecate într-o rână. Era un băiat slăbuţ, pipernicit şi care încă de la vârsta aceea fragedă umbla un pic cocârjat, nu din pricina vreunei metehne ci fiindcă, de bună seamă, aşa îi era felul. Uneori venea chiar şi la şcoală cu vioara după el, ţinută într-un toc jerpelit, nu ca să cânte pentru colegi (sau printre colegi) ci fiindcă îndată după şcoală urma să se ducă, probabil, să ia lecţii acasă la vreun maestru de-al lor. Nu-mi aduc aminte să se fi luat vreodată la harţă cu cineva. Şi totuşi trebuie că bruscase pe vreunul din cei mici, căci o dată, într-o recreaţie, petrecută ca de obicei în holul cel mare al şcolii, într-o hărmălaie tolerată de corpul didactic, am văzut un domn spilcuit plângându-i-se directorului de purtarea colegului Corniţă faţă de odrasla sa. Pe director îl chema Răvoianu (sau poate Revoianu) şi avea o figură de intelectual rasat, cu încheieturi fine şi trăsături fine, cu gesturi de o nervozitate reţinută, însoţite de un zâmbet afabil şi un pic forţat; aducea puţin — aş zice astăzi — cu David Niven; dar nu, e doar o iluzie... Ei bine, la plângerea acelui domn, directorul Răvoianu a reacţionat prompt: l-a chemat pe Corniţă, a răcnit la el şi, de faţă cu toată mulţimea aceea de elevi, i-a repezit cu toată puterea un picior la spate, aruncându-l cât colo. Îmi aduc aminte de piciorul lui mult ridicat în timp ce-i aplica lovitura, îndoit din genunchi, lăsând să i se vadă pantoful, cu ciorapul dezvelit sub manşeta pantalonului, ca şi de grimasa de silă pe care i-o provoca atingerea de Corniţă, chiar şi doar prin pantoful lui elegant, la fel de fin şi de îngust ca şi încheieturile sale.
   Era naţional-ţărănist directorul Răvoianu. La ceva vreme după incidentul cu Corniţă s-a zvonit în tot oraşul că fost arestat şi închis. Nu prea aveam eu habar la vremea aceea, în şcoala primară, ce înseamnă naţional-ţărănist, sau liberal, sau social-democrat. (Auzisem doar de comunişti.) Ceea ce am simţit însă la auzul ştirii privind arestarea directorului Răvoianu a fost că şi-a meritat soarta.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat