De ce n-ar dori să se întoarcă acasă la sfârşit de săptămână cineva care, călătorind în interes de serviciu într-un oraş îndepărtat, s-a cazat pentru câteva zile lucrătoare la un hotel confortabil? Asta, desigur, în condiţiile în care săptămâna următoare are în continuare treburi de rezolvat la aceeaşi firmă. Motivele ar putea fi diverse. Poate că la hotel se simte mai bine decât acasă. Sau poate că întoarcerea acasă pentru cele două zile libere i se pare prea costisitoare. Sau prea obositoare. Sau acasă nu-l aşteaptă nimeni. Şi să nu excludem nici lenea dintre motivele întemeiate... Sau poate că oraşul, aşa cum i se înfăţişează de la fereastra camerei de hotel, la etajul trei (sau patru, sau cinci), i se pare atrăgător şi plin de farmec. În definitiv de ce n-am admite că ar putea exista şi asemenea motive sentimentale? Pentru toţi aceşti angajaţi rămaşi peste weekend în delegaţie, cazaţi la hoteluri de bună calitate, ar putea exista motive sentimentale sau, mă rog, romantice, să le spunem, în măsura în care contemplarea unui oraş străin, aflat departe de oraşul tău de reşedinţă, ar putea fi considerată un gest romantic.
Să ni-i închipuim deci pe aceşti oameni nedezlipiţi de fereastră, în după-amiaza de vineri, captivaţi de strada care se goleşte pe măsură ce orele trec? Ar fi cu totul posibil. Dar la fel de posibil este ca în sufletul lor să apară tentaţia de a coborî în stradă. Pentru ce? Păi, să zicem pentru o simplă plimbare, sau ca să intre într-un bar, sau într-un restaurant, unde să stea singuri la o masă, să bea o bere sau să ducă, în răstimpuri, la gură o ceşcuţă de cafea, urmărind cu o curiozitate adormită lumea necunoscută din jur. Ar fi o îndeletnicire plăcută şi odihnitoare, nu?
Să rămânem însă la contemplarea străzii de la fereastra hotelului şi să observăm pe latura cealaltă a străzii bancomatul încastrat în zidul solid din vecinătatea portalului impresionant al unei instituţii bancare găzduită de o clădire în stil neoclasic. Pentru angajatul nostru, fereastra devine astfel, pentru o vreme, un adevărat post de observaţie. Fiindcă despre rarele persoane necunoscute din acel oraş încă necunoscut (în ciuda zilelor de delegaţie petrecute în el), care vin să scoată bani de la bancomat, se pot face tot felul de presupuneri interesante cu privire la destinaţia banilor extraşi. Începând de la o simplă cheltuială banală la mini-marketul din colţ, până la achitarea unei datorii importante care a ajuns la scadenţă. Sfârşitul de săptămână este, se pare, un termen predilect pentru achitarea datoriilor. Iată o doamnă cu o figură preocupată, îmbrăcată elegant, care vine, extrage meticulos şi pleacă cu ţintă precisă. Strada rămâne goală. Vine apoi un tinerel grăbit şi neglijent, care aruncă priviri rapide într-o parte şi într-alta; deşi pare puţin probabil să fie un infractor urmărit de poliţie... După care poate fi văzut un bărbat experimentat, cu mişcări sigure. E familist? s-ar putea întreba privitorul. E celibatar convins, cu aventuri planificate, în care femeile nu-l prind niciodată pe picior greşit? A extras banii şi, calm, cu mişcări sigure îi strecoară în portofel... Privitorul n-are nicio idee ce sumă au în cont cei care se opresc la pupitrul de manevră al bancomatului, şi nici cât le rămâne în cont după extragere. Dar nici că-l interesează. Fără doar şi poate e o chestiune strict personală a deţinătorilor de conturi bancare. Deşi pe ce anume urmează să fie cheltuiţi banii extraşi este totuşi, s-o recunoaştem, o întrebare interesantă...
Dar ei, angajaţii cazaţi la hotel peste weekend, nu doar se uită cum alţii scot bani din bancomat ci de multe ori este nevoie să scoată ei înşişi. Căci altfel de unde bani ca le dea mâna să se aşeze, pe înserat, la o masă de la restaurant, sau să se urce pe taburetul cu picioare înalte din bar, pentru a cere — şi a bea apoi —, cu falca rezemată în palmă, o bere sau un păhărel de tărie?
Soarele care asfinţeşte se reflectă, roşiatic, în şinele de tramvai şi, arămiu, în ferestrele birourilor de pe partea cealaltă a străzii. Iată şi tramvaiul apropiindu-se c-un fâşâit silenţios în timp ce ia curba şi dispare printre clădirile înalte.
Şi dacă tot a rămas în oraşul străin şi, în cele două zile şi jumătate de weekend, firma rămâne închisă, hai să coborâm în stradă. Nu înainte însă de a face o haltă în holul de la parter, unde iată că şi astăzi, la sfârşit de săptămână, oamenii vin să se cazeze. În timp ce alţii părăsesc hotelul. Check-in, check-out... Au ei, angajaţii rămaşi peste weekend, vreo grabă să iasă în stradă? Nu, niciuna. A! ba nu, au o treabă: să scoată bani de la bancomat. Dar, în acest hotel, sau în oricare altul, ar putea să zăbovească ore întregi, fără nicio obligaţie faţă de cineva, în holul cufundat în penumbră, aşezaţi confortabil într-un fotoliu cu vedere spre masa recepţiei, urmărindu-i cu privirea pe ceilalţi clienţi. Familiari cu recepţionerii, sau distanţi, sau distraţi, se lasă în coate peste tăblie, zâmbesc, completează fişa de cazare, semnează, schimbă câteva cuvinte cu cei de la recepţie, capătă cheia de la cameră, apoi se apleacă să-şi ia bagajul, se îndreaptă către ascensor — şi dispar. E clar, cei ce vin să se cazeze la sfârşit de săptămână sunt altfel. Ai putea pune pariu că nu vor zăbovi prea mult sus în camera repartizată. Într-o oră sau cel mult două, persoane cu aere de artişti, rezidente în oraş, vor sosi la hotel să-i preia şi să le ofere, pe durata serii, conform unei înţelegeri anterioare, un program distractiv. La cabaret? La cazino? Undeva în zona aia...
Alene, ei se ridică în cele din urmă din fotoliu şi ies în stradă, cu o oboseală plăcută în picioare. A fost totuşi o zi lucrătoare, chiar dacă ceva mai scurtă.
Încă un tramvai trece în viteză, fâşâind silenţios pe şine, cu luminile din interior deja aprinse şi doar câţiva pasageri, localnici cărora oraşul le e ultra-familiar, şezând pe scaune, fiecare cu gândurile lui. Şi te întrebi dacă n-a fost ultimul tramvai. Ultimul pe ziua de azi? Ultimul din acest weekend? Sau ultimul tramvai din civilizaţia modernă?
Iată, văzut de jos, bancomatul contemplat mai înainte de sus de la fereastră, acum în umbra vineţie a înserării cu efluvii de răcoare... Apoi un alt bancomat, ceva mai încolo, la intrarea unei alte bănci. Fel de fel de oameni, ocupaţi şi activi, trebuie că au trecut pragul acelei bănci cât a fost ziua de lungă. Şi totuşi niciodată nu sunt deschise, băncile astea, destul de multe ore pe zi, pentru a-i mulţumi pe toţi clienţii. Mereu se găseşte câte unul care întârzie — câte o doamnă dezorientată, cel mai probabil din alt oraş şi ea, contrariată de uşa încuiată a băncii. Nu că femeile ar fi mai dezorientate decât bărbaţii. Dar, trebuie s-o recunoaştem, ele excelează în materie de dezorientare, şi ar fi în zadar ca bărbaţii să-ncerce să le concureze în această materie. Iat-o pe respectiva doamnă cum studiază, cu nelinişte în ochi, orarul lipit pe uşă. Şi, cu toate că acolo scrie foarte clar că ora de închidere este — a fost — 18, ea parcă tot mai speră să-i deschidă cineva. Sau, dacă nu să-i deschidă, măcar s-o lămurească cineva ce-i cu orarul ăsta: e chiar ora 18? E ultimul lor cuvânt şi nimic nu se mai poate face? Nicio derogare, nimic? Şi atunci, dacă banca e închisă până luni dimineaţă, oare ar putea ea să-şi plătească rata cu ajutorul bancomatului, folosindu-se de card? Doamna e în stare să bage mâna în poşetă şi să arate oricui (de fapt nu oricui ci oricărei persoane care i se pare de încredere) ce fel de card foloseşte şi să se intereseze dacă interlocutorul ei întâmplător crede că acel card e bun pentru plata ratelor. Fiindcă termenul ei de plată a ratei este astăzi, vineri, la miezul nopţii. Şi dacă n-o plăteşte astăzi, va fi nevoită să suporte majorări... Dar sunt atâtea feluri de carduri pe lumea asta că nu e nimeni capabil să se priceapă la toate...
Deasupra bancomatului, la etajele superioare, nimeni nu s-a ivit la vreuna din ferestre. Nimeni nu-i curios să vadă ce se-ntâmplă jos în stradă. Şi, între noi fie vorba, chiar nu se întâmplă mai nimic. Faptul că nu se găseşte nimeni s-o ajute pe doamna încă tânără (într-un fel) a cărei scadenţă de plată a ratei expiră la miezul nopţii nu-i un eveniment observabil de la distanţă.
Fumul răcoros al înserării se întinde leneş de-a lungul străzii.
Ei se întreabă, poate, la ce folosesc atâtea bancomate. Dar pe de altă parte trebuie să admită că într-un oraş atât de mare oamenii, activi sau nu, au foarte multe plăţi de făcut şi mai ales, acum, la sfârşit de săptămână, au foarte mulţi bani de extras. Şi apoi de cheltuit, fireşte. Fiindcă acolo unde pleacă în weekend, la ţară sau la pensiunile montane, bancomate sunt puţine şi bine-ar fi, poate, să nu fie chiar deloc, decât să-i tenteze să cheltuiască pe fel de fel de nimicuri. Şi, judecând după cât de mult s-a golit oraşul, e clar că lumea a şi plecat. Ceea ce nu înseamnă totuşi că nu sunt şi în acest oraş, la fel ca peste tot, localnici care preferă să nu se despartă nici la sfârşit de săptămână de locuinţa lor dragă. Nici nu ştiu ei, localnicii, câtă... nu, hai să nu-i spunem invidie: câtă melancolie stârnesc, cu locuinţele lor dichisite, în sufletul angajaţilor rămaşi peste weekend la hotel, ieşiţi să bată străzile pe înserat, la întâmplare, nu numai fără nicio hartă a oraşului în buzunar, dar şi fără nicio hartă în minte. Nu că n-ar avea şi ei locuinţe ca lumea în oraşele de reşedinţă, undeva departe. Dar una e o locuinţă — a ta — pe care s-o cunoşti până la cele mai mici amănunte, şi alta e să încerci să-ţi imaeginezi cum arată o locuinţă aici, într-un oraş străin, făcând efortul de a o reconstitui în minte după un colţ întrezărit, de pe stradă, pe fereastra luminată — un colţ de perete, un colţ de tavan, o muchie de perete. Invidios (sau melancolic), eşti înclinat să vezi peste tot îndestulare, mărci necunoscute de produse (dar fără nicio îndoială de calitate superioară) în casă, curăţenie, şi armonie în familie. Rude comunicative şi exuberante, care n-ar strica în ruptul capului periodicitatea vizitelor, pe care, la sfârşit de săptămână le auzi cu bucurie sunând la uşă şi te grăbeşti să le ieşi în întâmpinare în holul de la intrare. Case solide, pe care nu le ameninţă incendiile sau cutremurele, cu asigurarea plătită la zi. Capi de familie cu slujbe sigure pe la numeroasele bănci din oraş, care dimineaţa îşi pun o cămaşă albă, iar seara o aruncă la coşul cu rufe murdare, după o singură zi, fără să se uite la guler şi fără să-i miroasă subsuorile. Asta da, viaţă.
Şi nici chiar aici, ajunşi atât de departe, ei nu regretă că au preferat să rămână peste sfârşitul de săptămână la hotel, departe de casa şi de familia lor — cine o are. În fond, a fost ca o lecţie învăţată (după multă vreme scursă de la despărţirea de şcoală): ferestrele luminate de la locuinţele localnicilor, ferestrele întunecate de la clădirile masive de birouri, neoclasicismul predominant al oraşului; tramvaiele luminate care se retrag; holurile hotelurilor, cu lumea atât de diferită a clienţilor de weekend. Şi mai ales bancomatele, unde poţi plăti rata scadentă la miezul nopţii. Sau nu? *** *Din volumul de povestiri Visul văduvei
