De bună seamă, la cursele de motociclete se găseau în oraş destui concurenţi să participe. Eu însă nu i-am reţinut decât pe doi dintre ei: Leonard şi Lupu. Ei doi erau campionii care îşi disputau mereu locul întâi şi îl cucereau când unul, când celălalt. Leonard avea o motocicletă Puch de culoare neagră şi se alinia la start echipat ca un dandy motociclist, cu un costum pretenţios, chiar dacă nu prea nou, de piele (dar pielea, fie ea şi niţel învechită, păstrează, nu-i aşa? un aer aristocratic), de la caschetă până la cizme. Lupu avea o Victoria roşie — o marcă de care poate mai puţini dintre puştii de vârsta mea auziseră. Pe el însă îl simpatizam fiindcă, deşi păstra faţă de toţi o anumită distanţă (dar nobleţea înseamnă şi distanţă, nu?), ne trata pe toţi ca şi cum am fi fost egalii lui. „Domnule Lupu! Hei, domnule Lupu, participaţi mâine la cursă?” Întorcea spre tine respectul său reţinut, fără zâmbet (fără zâmbet ipocrit!), şi răspundea: „Da, particip.” Şi se prezenta la start echipat cu o salopetă, nu chiar muncitorească dar, oricum, mult mai modestă decât costumul de piele al rivalului său. Nici nu-i nevoie să mai adaug că nu era încălţat cu cizme fiţoase ci cu o pereche de ghete populare — ei, poate nu chiar populare, dar, oricum, ghete... Şi apoi, Lupu locuia chiar peste drum de casa mea. Era din cartier, cum aş fi putut să nu ţin cu el? Nu mai vorbesc de stilul său de a conduce, riscant şi elegant, spre deosebire de Leonard, care conducea cu maximă prudenţă în curbe şi în slalom şi accelera ca nebunul pe loc drept, cu motorul său zgomotos şi oarecum nervos, acolo unde nu mai era niciun pericol. Cum aş fi putut ţine cu cineva care învingea prin prudenţă, în detrimentul unuia care înţelegea să rişte ca un cavaler, pentru care frumuseţea victoriei preţuia negreşit mai mult decât trofeul în sine. Nici figura nu-l avantaja pe Leonard în ochii mei: avea mereu un zâmbet trufaş pe buze (zic eu acum, dar poate că nu era trufaş), purta mustaţă şi, de n-ar fi fost motocicleta şi cursele, l-ai fi putut confunda oricând cu un chelner sau cu un frizer.
Pe tata, neştiindu-l preocupat de cursele de motociclete, nu l-am întrebat niciodată ce crede despre motociclistul nostru.
„Da, am auzit de el. Nu intră în vorbă cu nimeni din proprie iniţiativă, nu l-am văzut niciodată râzând, nu înşeală pe nimeni, nu cleveteşte, astăzi când toată lumea cleveteşte, nu supără pe nimeni, n-am auzit să alunge copiii când vin şi stau ciorchine în jurul lui în timp ce el meştereşte la motocicletă, nu-şi înşeală nevasta, ceea ce e mare lucru astăzi când toţi îşi înşeală nevestele, nu face negoţ la negru, astăzi când toată lumea face negoţ la negru, nu linguşeşte pe nimeni, astăzi când toată lumea linguşeşte, nu spune nimic şi deci nu minte, astăzi când toată lumea minte. Ştiu, cu toate că n-am dat niciodată mâna cu el, că mâna îi e murdară de unsoare şi nu umedă. Dar oricând i-aş întinde mâna.”
Mi-ar fi plăcut să-l aud pe tata rostind asemenea cuvinte. Dar nu mi-a fost dat să le aud. Aşa că a rămas pe seama mea plăcuta povară a admiraţiei nemărturisite pentru motociclistul Lupu, dublată de amărăciunea că celor mai mulţi de prin jur el le era aproape indiferent.
Mai târziu şi-a pierdut vederea, dar nu dintr-odată. L-am observat mereu din curte de la mine — vederea îi slăbea de la un an la altul. Era însă prea pasionat de Victoria lui cea roşie ca s-o abandoneze cu una cu două. A continuat să meşterească încă o bună bucată de vreme la motor, mai întâi cu ochelari cu lentile groase, apoi aproape pe dibuite, chiar şi după ce a devenit limpede (pentru alţii — nu şi pentru el) că nu va mai putea scoate niciodată motocicleta în stradă. Şi cu atât mai puţin s-o încalece. Dar probabil că doar zgomotul motorului pus în funcţiune cu multă zbatere era pentru el cea mai mare mulţumire...
Nevastă-sa poate chiar era cu mult mai tânără decât el, cel puţin aşa părea, dar după o vreme, când amărăciunea tuturor acelor ani de privaţiuni şi de umilinţe s-a adunat în el, ea a început să arate, în comparaţie cu el, tot mai tânără şi mai înfloritoare. Încât lumea de prin jur a început să clevetească. Nimănui nu i se părea cu putinţă ca o femeie atât de plină de nuri şi de fâşneaţă să-şi îngroape tinereţea într-o căsnicie alături de un soţ nevăzător. Şi care, în plus, avea o mare pasiune pentru motocicletă şi nu se ştie câtă îi mai rămăsese pentru femeia sa. Totuşi nu-mi aduc aminte să fi ieşit la iveală vreo dovadă clară a zburdălniciei ei feminine. Au rămas doar clevetirile...
Apoi Lupu, resemnat, a început să iasă pe stradă cu ochelari negri acoperindu-i complet ochii — ochelari de motociclist, cu rame de metal cu multe perforaţii în acele rame, dar negri — şi în mână cu bastonul alb cu care pipăia dezorientat bordurile, piciorul gardurilor şi trunchiurile copacilor. Dar chiar şi acele ieşiri pe stradă au fost tot mai rare, până când nu l-a mai văzut nimeni ieşind din casă.
Nimeni însă nu-mi va putea lua vreodată bucuria pe care mi-o aduseseră în suflet victoriile lui de până atunci. Pe vremea aceea nu ştiam şi nici nu mă interesa cine organiza cursele de motociclete. Dacă stau să mă gândesc, probabil că Rafinăria o făcea, căci linia de sosire era în dreptul porţii mari a Rafinăriei. La câteva zeci de metri de locul acela erau garajele, unde zilnic spălau maşinile cu furtunul, iar uneori îl vedeam şi pe Leonard învârtindu-se pe-acolo, veşnic zâmbăreţ, cu Puch-ul lui negru, căruia mecanicii de la garaje îi făceau revizii peste revizii şi se tot băteau pe umăr unul pe celălalt. Aşa că nu-i de mirare că Leonard câştiga destule curse, poate mai multe decât Lupu.
N-am ştiut niciodată în detaliu traseul curselor. Se zvonea că circuitul ar fi trecut pe lângă Uzina Electrică, jos în vale, pe malul Prahovei, şi nu-i deloc exclus să fi fost aşa fiindcă serpentinele care urcau de la Uzină până în capul bulevardului Ştefan Gheorghiu erau foarte grele, numai bune de pus la încercare iscusinţa concurenţilor. Iar acolo unde bulevardul se intersecta cu strada Griviţei se instalau pe timpul curselor două podeţe de scândură menite să umple curbura străzii şi s-o netezească în zona rigolelor... Dar slalomul, proba cea mai spectaculoasă dintre toate, avea loc pe strada Filimon Sârbu, adică strada mea, chiar înainte de linia de sosire. Ieşeai din slalom primul şi erai câştigător! Lumea îi aştepta pe motociclişti masată de-a lungul străzii şi în dreptul garajelor, unde locul era mai larg. Acolo mă aflam şi eu la fiecare cursă, aşteptând cu sufletul la gură să văd intrarea în slalom a lui Lupu. Oamenii de ordine aveau mereu de furcă cu mulţimea, care avea de fiecare dată tendinţa să se apropie cât mai mult de mijlocul străzii, cel puţin până la ivirea primului concurent. Căci dacă te plasai foarte aproape de linia jaloanelor puteai să-ţi desfeţi privirea cu pendularea elegantă a motocicletelor trecând printre jaloane, care păreau, privite din acel unghi, doar să se legene stând pe loc — iar uneori admirai pendularea lor în contratimp dacă doi sau mai mulţi concurenţi intrau în acelaşi timp în slalom.
La ultima cursă de care îmi aduc aminte câştigător a ieşit Leonard. A trebuit să îndur cu stoicism ghimpele înfrângerii care mi-a săgetat inima în clipa când l-am zărit intrând primul în slalom, cu mult înaintea tuturor celorlalţi, atacând jaloanele cu prudenţa-i cunoscută, acum că n-avea niciun concurent de care să se mai teamă şi îi ghiceam zâmbetul trufaş îndărătul ochelarilor de motociclist. Deşi în slalom n-aveai cum să-ţi întreci adversarul, iar linia de după slalom nu măsura mai mult o sută de metri, am sperat, absurd, până în ultima clipă, să se ivească — din Ceruri — providenţialul meu campion şi să-l lase pe Leonard, cu mustaţa zburlită, îndărătul liniei de sosire. Dar Lupu n-a sosit nici al doilea, nici al treilea, nici al patrulea... Lupu n-a sosit deloc...
Am rămas să-l aştept, cu sufletul pustiit, şi odată cu mine cred că l-au aşteptat şi alţii. Cu toţii priveam în lungul străzii, aşteptând, dar cât era strada de lungă nu se vedea nimic... S-a ivit şi el într-un târziu, când toată lumea deja se pregătea să plece acasă. Avea stropi mari de noroi pe toată salopeta, chiar şi pe faţă, chiar şi pe ochelari, şi toată mulţimea s-a întrebat de unde noroi, când vremea era perfect uscată de multe zile. A făcut slalomul cu aceeaşi eleganţă ca-ntotdeauna, fără a accelera însă prea tare, acum când pentru el cursa nu mai avea nicio miză. „A căzut — s-a vorbit în mulţime. A avut un accident. Jos în vale, lângă Uzina Electrică. Acolo a căzut.” Toţi cei de faţă au ştiut, au fost siguri că avusese un accident şi totodată, judecând după volutele lui elegante printre jaloane, au fost convinşi că ar fi putut oricând să câştige cursa dacă n-ar fi avut ghinion. El era campionul. *** * Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
