Cum ai ajuns tu şi familia ta aici în Muntenia la sfârşitul războiului, asta să ne explici! îmi cereau activiştii de la raion cu ocazia confirmării mele ca nou UTM-ist ce aspiram a fi, desemnat deocamdată doar la nivel de organizaţie şcolară. Şedeau înşiraţi, o întreagă comisie, la o masă aşternută cu faţă de masă roşie, ca la prezidiu. Iar eu, în faţa lor, timorat (şi totuşi nu cine ştie ce), trebuia să le răspund... Te-ai născut la Chişinău — ziceau. Da? De ce-aţi plecat de-acolo? Puteaţi să rămâneţi în Uniunea Sovietică. Nu vă convenea regimul sovietic? Asta să ne explici... Vă explic, le răspundeam... Mă aşteptam oricând la asemenea întrebări — eram pregătit. Şi, deşi nu discutasem acasă toate lucrurile astea în detaliu, concepusem o argumentaţie pentru caz de nevoie. Îmi amintesc de acea comisie care mă chestiona şi voia probabil să se convingă în ce măsură eram o persoană de încredere, un viitor UTM-ist devotat, care acceptă şi sprijină regimul comunist. Pe perete, întâmplător, era atârnată o hartă a României, pe care am înţeles s-o folosesc ca material ilustrativ pentru argumentaţia mea dinainte pregătită. Le-am arătat pe hartă Basarabia, care acum se afla dincolo de graniţa estică a României. Spre răsărit se putea vedea Nistrul. Uitaţi-vă, le-am spus celor din comisie, familia mea n-a fugit de regimul sovietic — familia mea a fugit de front. Când frontul s-a deplasat dinspre apus spre răsărit, părinţii mei n-au avut încotro să fugă, fiindcă locuiam în apropiere de graniţă. Iată, le-am arătat membrilor comisiei, aici este Nistrul, aici era, înainte de război, România. Ei n-aveau unde să se refugieze către est fiindcă dincolo de Nistru nu mai era România. N-aveau cum să treacă graniţa... Noroc că membrii comisiei — mi-am zis câţiva ani mai târziu — erau îndeajuns de inculţi pentru a nu sesiza că în realitate nu existase niciun front care să se fi apropiat de Chişinău venind dinspre vest. Asta ca să nu mai spun că în realitate noi ne aflam atunci, în iunie 1941, la Chişinău, în Basarabia ocupată, graniţa se mutase pe Prut, iar la răsărit de noi, pe Nistru, nu se afla, pentru moment, nicio graniţă. Aşa că ai mei ar fi avut la dispoziţie, spre a fugi de linia frontului, tot estul Europei, până la Urali, şi dincolo de Urali, întreaga Siberie. (Era în capul meu o uriaşă confuzie: scăpam din vedere faptul că, „oficial”, noi trebuia să fim în acea perioadă refugiaţi la Bucureşti...) Aşa că, mi-am continuat eu explicaţia, iată, a trebuit să rămânem acasă la noi. În timp ce alta era situaţia la sfârşitul războiului. Atunci când frontul s-a apropiat deplasându-se dinspre est — şi arătam pe hartă cu gesturi de strateg militar adolescent —, ne-am putut refugia în România... Comisia m-a ascultat în tăcere şi nimeni n-a comentat nimic...
Cu alte ocazii, pe acelaşi subiect, explicaţia pe care am înţeles s-o dau a fost: N-am fugit de regimul sovietic. Nu, nici vorbă! Atunci când Basarabia a fost evacuată, către sfârşitul războiului, tata a fost transferat cu serviciul la Craiova. Ar fi putut să refuze? Fără serviciul lui, n-am fi avut din ce trăi.
Astfel de explicaţii trebuia să dea un adolescent din România începutului anilor ’50 spre a se disculpa în faţa autorităţilor, pentru a înlătura bănuiala că nu agreează regimul sovietic şi, implicit, regimul comunist...
Desigur, după dispariţia lui Stalin şi întorsătura pe care o luase politica oficială, devenită, din internaţionalistă, naţionalistă, fuga de regimul sovietic a încetat să mai fie un blam. Din potenţiali adversari ai regimului sovietic, ne-am trezit la un moment dat, prin obârşia noastră, suspecţi de a fi fost prosovietici. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
