Divorţ fericit! (21)*

Capitolul 13

Din nou se auzea prin uşa închisă duşul susurând în baie. A treia seară, şi acelaşi joc al absurdului. Nimeni din grup nu l-ar fi crezut dacă Vadim i-ar fi spus că în primele două nopţi, deşi locuind în aceeaşi cameră, între el şi Elvira nu se întâmplase nimic. Deja Cecilia se amuzase în timp ce stăteau la masă, făcându-i aluzii răutăcioase la presupusele delicii ale primelor lui două nopţi la hotel. În răstimpul cât se aflaseră doar între ei doi la masă, comesenii lor fiind plecaţi pe ringul de dans, Elvira îi făcuse o promisiune: În noaptea asta, gata, îţi promit, o să ai parte de plăcerea pe care o aştepţi. Şi o meriţi. Parcă asta îi spusese Elvira... O merita! Ca să vezi!... Totuşi, promisiunea ei, într-un chip nedesluşit, nu-i mai stârnise emoţia pe care o simţise altădată, de atâtea ori, în situaţii asemănătoare. Nici în ochii ei Vadim nu surprinsese lucirea provocatoare a femeii care a decis să meargă până la capăt. Şi nu văzu în ochii Elvirei nici pofta de viaţă pe care o remarcase ceva mai devreme în ochii Ramonei Onofrei când îl sorbea din ochi pe Bruno al ei în timp ce dansa cu el şi îşi lăsa capul într-o parte, languros — desfrâul satisfăcut din ochii ei căprui, pe care, slavă Domnului, avea cine din grupul lor să-l aprecieze. Nu, promisiunea Elvirei venea mai degrabă, aşa, ca un fel de recompensă pentru toate inconvenientele pe care i le provocase lui Vadim în acele ultime zile. O recompensă calculată. Dată în faţa notarului.
   Câteva nopţi până la echinocţiul de primăvară...
   Vadim îşi aminti de apariţia lui Vintilă Ştreza pe estradă. O apariţie pe care el o găsise strălucită. Ascultase cu o vie plăcere elogiul femeii şi al iubirii mereu noi, pe care îl rostise companionul lor. Fusese întru totul de acord cu el. Părul lucind în lumina străzii, asta îşi dorea Ştreza să vadă, printre altele, la femeia iubită. Şi cine nu şi-ar fi dorit-o împreună cu el?... Mirosul de proaspăt al obrazului rece al femeii într-o seară de februarie... Cum îşi alesese, de dragul elocinţei, luna din an care ascunde în ea, poate, promisiunile cele mai pline de savoare!... Iubirea mea să fie veşnic proaspătă şi vie! — parcă aşa spusese Ştreza că şi-ar dori. Mănuşile femeia iubită să şi le tragă peste mâinile puternice şi elastice... Corpul întreg al Elvirei, în ciuda anilor ei ceva mai mulţi la număr decât ai lui, Vadim îl ghicea puternic şi elastic. Încă nu îl atinsese, doar îl zărise fugitiv în prima seară când ea se întorsese de la baie şi îşi lăsase halatul pe un scaun înainte să se strecoare goală în aşternutul ei. Goală şi singură, într-un pat din aceeaşi cameră, dar la ceva distanţă de al lui. Într-un fel, putea spune că începuseră să fie apropiaţi între ei. Chiar şi întrebările pe care şi le punea şi pentru care nu avea încă răspuns se putea spune că fac parte din viaţa lor comună. Fiindcă întrebările se refereau în primul rând la ea. Vânătăile ascunse sub ochelarii ei fumurii, cele care astăzi iată că dispăruseră ca prin minune; scrumiera din maşină, plină ochi cu chiştoace care sugerau o stare de nervozitate ce se consumase în absenţa lui, în acea primă după-amiază, când, în faţa panoului publicitar de la marginea şoselei, ea îi întredeschisese portiera invitându-l să urce în maşină; conversaţia cu ea, echilibristică încântătoare între flecăreală, aluzii şi accente grave; toate acestea ar fi trebuit să alcătuiască un preludiu al desfătărilor aşteptate cu sufletul la gură, care vin... dacă nu în lumea asta, atunci când?
   Pe fereastra care dădea spre parcare pătrundea aceeaşi lumină roşiatică a primei nopţi de după ninsoare. Se auzi un motor pornit, acolo jos, apoi aceeaşi maşină, sau poate alta, deplasându-se în parcare dintr-un loc într-altul, nu se ştie dacă sosind sau plecând. Vadim nu mai avu curiozitatea să se dea jos din pat şi să vadă ce se întâmplă.
   Ştreza — îşi aminti el — apăruse pentru toată lumea într-o cu totul altă lumină după ce femeia aceea care pretindea că îi era soţie se ivise în salon şi urcase pe estradă ca să facă acele dezvăluiri şocante. Pentru Vadim însă, prima impresie lăsată de Ştreza rămânea de neşters. Adevărul, fie că era vorba de relaţiile dintre sexe, fie era vorba de alte aspecte ale vieţii, nu putea fi ascuns în spatele unor convenţii. Şi era meritul acelora care îşi luau riscul să spună adevărul, fără ocolişuri. Păcat că lumea îşi făcuse din ipocrizie un mod de existenţă. În fond, nu puţini erau aceia care considerau că menirea omului pe pământ este să fie fericit. Iar dacă fericirea unora însemna nefericirea altora... E-adevărat, avem cu toţii asigurat un loc sub soare. Dar nu suntem egali şi nu ne putem bucura cu toţii de acelaşi noroc. De altfel, Ştreza însuşi vorbise de responsabilitate. Şi Vadim nu avea niciun motiv să se îndoiască de sinceritatea sa. Accidente? Da, accidente se petrec în fiecare zi, în fiecare minut. Unele iată că au consecinţe neprevăzute. Nu puteai să fii atotştiutor. Vadim încercă să-şi şteargă din minte imaginea lui Ştreza părăsind salonul fără o vorbă.
   După fiecare din primele două seri, Vadim se întorsese în cameră cu senzaţia stranie că, parcă fără să aibă vreun merit în asta, reuşise să se abţină de la excesele cinei. Se simţise, trupeşte cel puţin, uşor şi relaxat. Acum însă, în cea de-a treia seară, în pragul miezului nopţii, parcă se simţea greu şi moleşit; deşi nu îşi amintea să fi întrecut măsura, nici cu mâncarea, nici cu băutura. Senzaţia de greaţă care îl cuprinsese între timp, pe nesimţite, îl făcu să i se strecoare în suflet teama că ceva nu era în ordine cu el.
   Şi iată că uşa de la baie se deschise şi Elvira intră în cameră. Nu se mai îndreptă spre patul ei ci o luă drept spre patul lui. Îşi scoase halatul cu o mişcare abilă — i se păru lui Vadim — şi îl aruncă pe speteaza unui scaun, la fel ca în prima noapte. Lumina din tavan fiind stinsă, îi văzu trupul de aproape, luminat dintr-o parte de lumina roşiatică ce venea de afară; iar din cealaltă parte de lumina care venea din baie, unde ea, ieşind, lăsase uşa deschisă. Aşa goală cum era, se aşeză pe marginea patului. Şezând, se răsuci un pic din mijloc, spre el, privindu-l în tăcere, cu un soi de înţelegere matură, din miezul căreia răzbătea o curiozitate stinsă.
   I se părea oare ciudat că nu sare pe ea, s-o tragă într-o clipă spre el, în aşternut?

   Hotelul Ţărmul Armoniei nu avea camere la parter. Se aflau acolo restaurantul, incluzând bineînţeles bucătăria, un bar, o sală de conferinţe, o sală de forţă şi un bazin de înot. Plus alte câteva dependinţe. Niciuna nu era încuiată, semn că administraţia avea deplină încredere în clienţii hotelului. Şi în principiu oricare dintre acele încăperi l-ar fi putut interesa pe Bruno, fire iscoditoare şi neastâmpărată, acum în drum spre Ferrari-ul său din parcare. Dând să treacă prin faţa nişei recepţiei, un recepţioner îl strigă dintr-o parte:
   — Domnule Roşca! Bună dimineaţa. Vă pot ajuta cu ceva?
   Aproape un puştan, aşa arăta recepţionerul.
   — A, deci mă cunoşti! exclamă Bruno vesel, exagerându-şi un pic mirarea.
   — Cine nu vă cunoaşte, domnule! îl flată tânărul recepţioner. Dintre toţii invitaţii Doamnei Zenobia, unul singur are un Ferrari roşu! Şi îi zâmbi arătându-şi dinţii albi. — Mă gândeam că, fiind atât de târziu, poate vă pot ajuta totuşi.
   — Târziu? îl apostrofă Bruno, mucalit. Greşit! Devreme, poate vrei să spui!
   — Aveţi dreptate, domnule, devreme, se grăbi să se corecteze puştiul.
   — Nu cred că vrei să mă ajuţi, îl tachină Bruno.
   — Ba, cum să nu! Vă ajut cu cea mai mare plăcere.
   — Îmi aduci ceva din maşină?
   Recepţionerul făcu o strâmbătură, afişând o faţă neconsolată.
   — Îmi pare rău, domnule. În momentul ăsta n-am voie să părăsesc recepţia. Chiar n-am voie. Altceva, dacă doriţi.
   — Aveam nevoie de nişte prezervative, îi dădu Bruno puştiului o explicaţie pe care acesta nu i-o ceruse. Am o cutie plină în torpedo.
   — Înţeleg. Aţi avut o activitate bogată.
   — Foarte bogată, într-adevăr! fu Bruno încântat să recunoască. Din fericire, ţin întotdeauna în torpedo o rezervă pentru cazuri de urgenţă.
   — Şi acuma e urgenţă?
   — Tu ce crezi?
   — Presupun că e urgenţă, domnule.
   — Ei, dar văd că te pricepi!
   — Mă străduiesc, domnule. Iar în privinţa „activităţii bogate”, puteţi să fiţi liniştit, nu mai durează mult.
   Bruno se închiondoră la el:
   — Adică ce vrei să spui?
   — Păi asta a fost ultima dumneavoastră noapte, domnule! Greşesc? Astăzi, după prânz se încheie sejurul „Divorţ fericit!”.
   — Da, dar noaptea încă nu s-a sfârşit!
   — Ce se mai poate face într-o jumătate de oră, domnule?
   — O faci pe deşteptul cu mine!
   — Nu mi-aş permite, domnule.
   — Vezi, că dacă mă mai superi mult, s-ar putea să mai rămân aicea vreo câteva zile, cu o doamnă. Tot se goleşte hotelul, nu-i aşa, isteţule?
   — Aşa e, domnule. Se goleşte.
   Bruno ieşi în parcare. Pe zăpadă, printre maşini, erau foarte puţine urme de paşi. Când se întoarse, la biroul din nişa recepţiei nu mai găsi pe nimeni. Prin uşa deschisă care dădea spre încăperea din spate, dincolo de birou, Bruno zări, preţ de o secundă sau două, o figură necunoscută, un tip solid, îmbrăcat cu un pulover gri, cu o faţă încruntată. Îl văzu doar cât individul trecu prin cadrul uşii, dintr-o parte într-alta. Ce naiba îl supărase?
   Bruno se opri la uşa restaurantului. Nu se luminase încă de ziuă, aşa că restaurantul nici gând să se fi deschis: vorba aceea, era mai închis ca niciodată. Lui Bruno însă i se păru că încă mai trepidează de tumultul serilor pe care le petrecuse acolo, alături de toţi, invitaţi, moderator — cel cu verva sa nesecată, alături de muzicanţii care cântaseră pe estradă. Şi mai ales de Ramona^**, care, vorba fantelui bătrân cu lavalieră, abia trecut în lumea celor drepţi, mustea de viciu. Cu o pauză semnificativă după „mustea”. Cu asta o nimerise donjuanul bătrân. Colobreja. Câţi oare din salon înţeleseseră ce voise să spună ghiujul? El însă înţelesese perfect. Una peste alta, fusese atât de bine până acum în acest sejur — chiar şi cu moartea subită a domnului Colobreja —, că lui Bruno nici nu-i venea să creadă că astăzi era ziua despărţirii. Masa de prânz, şi gata... Dar ce idee! Chiar aşa, de ce să nu mai rămână încă vreo două-trei zile, împreună cu Ramona? Aveau să se descurce la firmă fără el o jumătate de săptămână. Avea să-i sune chiar astăzi, după micul-dejun, să-i înştiinţeze despre întârziere. Cât despre Ramona, era exclus să nu dorească şi ea să mai rămână împreună cu el, de-ar fi fost să judece doar după cum îi gemuse şi i se zvârcolise, de atâtea ori deja, dedesubt...
   Şi poate că avea să-şi facă apariţia în cele din urmă şi doamna Zenobia. Bruno chiar era curios s-o cunoască. Nu doar ca hologramă, cum auzise pe cineva din grup glumind pe seama cei, ci în carne şi oase. Nimeni nu vorbise în salon despre vârsta ei, nici invitaţii, nici Gemi. Să fi fost o hoaşcă bătrână, sastisită de viaţă, plină de bani, dornică să-şi umple puţinul timp care îi mai rămăsese de trăit cu farse de prost-gust? Bruno şi-o închipui cu şiraguri triple de perle la gâtul uscat, tot numai tendoane şi piei bătrâne atârnând, dar cu ochi scânteietori de babă-cloanţă, brăţări la încheieturi şi inel lângă inel în degetele osoase. Râse în sinea sa şi se apostrofă pe sine însuşi în gând: Nu, bătrâne! Trebuie că arată cu totul altfel... doamna Zenobia. Vom vedea. Dacă vom vedea.
   La două uşi distanţă de restaurant se afla bazinul de înot. Bruno auzise vorbindu-se despre peretele de sticlă care dădea spre coasta muntelui, o privelişte superbă, care cică, ea singură, merita toţii banii. Acum însă era întuneric beznă înăuntru. Îl izbi în modul cel mai dezagreabil aerul stătut din sală, semn că bazinul nu fusese de multă vreme folosit. Sau, în orice caz, că nu fusese aerisit. Sau poate nu funcţiona ventilaţia. Totul era aici în afara timpului. Bruno căută pe pipăite un întrerupător pe perete, în vecinătatea uşii. Ce înseamnă să fii inspirat! Îl găsi de la prima încercare, şi sala bazinului i se înfăţişă luminată, în toată splendoarea ei încremenită. Luminile din plafon se legănară abia perceptibil, oglindite în apa negru-verzuie. Şi nu era deloc mică sala, cum spuneau unii. Un halat alb, flauşat, zăcea aruncat pe una din băncile de lemn de la peretele cel faimos, de sticlă, care dădea spre versantul muntelui. Cine naiba îl uitase acolo? Cineva de la vreo altă serie de invitaţi ai doamnei Zenobia? Nu era singurul halat uitat pe băncile de lemn. Iar bănci erau şi pe latura cu intrarea, opusă peretelui de sticlă. Şi în partea aceea zăcea un halat aruncat pe o bancă.
   Bruno începu să se gândească serios la o eventuală prelungire a şederii sale la Ţărmul Armoniei, împreună cu Ramona. Se şi vedea, după plecarea tuturor invitaţilor, ducându-se la recepţie, să întrebe dacă bazinul de înot se poate încuia. „Dar de ce vreţi să fie încuiat, domnule Roşca?” avea să fie întrebat. Iar el avea să le explice ceea ce ei pricepeau greu: „Vreau să zic încuiat pe dinăuntru.” Şi dacă tot n-aveau să priceapă, avea să le-o spună pe şleau: „Pentru ceea ce se cheamă fantezii împreună cu doamna Onofrei! Dacă n-aveţi nimica împotrivă! Fantezii acvatice! Acuma aţi înţeles?” El şi cu Ramona aveau să pună stăpânire pe bazin, încuiaţi pe dinăuntru, goi puşcă amândoi, zbenguindu-se în apă şi alergând pe marginea bazinului. Atenţi totuşi să nu alunece pe gresia udă! Dar şi când avea s-o prindă! Păcat doar că nu erau două ca Ramona. O hârjoană în trei ar fi fost şi mai interesantă. Halatele albe lăsate pe bănci erau cele pe care ei şi le-ar fi lăsat, rămânând goi, ca Adam. Şi Eva.
   Era şi un paravan acolo, spre un colţ — un fel de rogojină într-un cadru de lemn. Bruno se întrebă: e oare posibil ca ditamai bazinul să nu aibă vestiar? Şi paravanul să le servească clienţilor pentru a se schimba? După paravan era o altă bancă, iar pe bancă zăcea aruncat un alt halat, dar nu alb. Halatul era grena şi i se vedeau mânecile atârnând. Mâneci erau, sau...? Brusc, Bruno se pomeni trăgând paravanul cu o mişcare fulgerătoare în faţa sa şi simţi cum inima în piept s-a pornit să bată nebuneşte: grena nu era un halat ci vesta scriitorului. Şi de fapt chiar el era acolo, întins pe bancă, pe spate, privind fix în tavan. Dădu să alerge să anunţe la recepţie, dar în clipa următoare îşi zise că poate alarmează degeaba personalul hotelului. Se întoarse spre scriitorul întins pe bancă, se apropie la doi paşi şi se uită cu atenţie la faţa lui. Scriitorul avea ochii larg deschişi şi timp de o secundă, de două secunde, de multe secunde, nu clipi. Bruno, învingându-şi oroarea, se aplecă şi întinse o mână până când atinse cu degetele gâtul domnului... îşi aminti numele lui din prima seară când îl văzuse pe estradă: Marinescu. Gâtul domnului Marinescu era rece ca gheaţa.
   Tot nu începuse să se lumineze de ziuă când Bruno ajunse înapoi în cameră. Ramona dormea. În aşteptarea lui, adormise, fără a se osteni să-şi mai tragă plapuma peste ea. Dumnezeule, dormea pe-o parte, cu o mână sub cap, şi mustea de viciu. Bruno coborâse pentru câteva minute, poate nu mai mult de zece, plecase dintr-o lume şi se întorcea într-o cu totul altă lume. Aruncă o privire pe fereastră. Parcarea era în continuare inundată de acea lumină roşiatică, totul stagna acolo, mai puţin un loc de parcare. Acel loc de parcare era şi el încremenit, acolo jos, doar că ceva se mişcase: gol acum, lăsa la vedere un dreptunghi de asfalt neacoperit de zăpadă. O maşină părăsise parcarea în cursul nopţii — nu se ştia a cui. Se dezbrăcă şi se strecură în pat lângă Ramona, aducându-şi mâinile sub ceafă, stăpânit de o încordare cât se poate de neplăcută. Ea se răsuci spre el, se lipi de el, şi îşi trecu braţul pe după gâtul lui. — Ce-i, dragule? Ce s-a-ntâmplat? Ai adus ce trebuia? Vocea îi era moale şi adormită. Era clar că nu aşteaptă de la el niciun răspuns. „Mirosind a noapte caldă şi a desfătări”, şi-ar fi zis Bruno în gând, cu încântare, dacă imaginea domnului Marinescu întins pe bancă, cu ochii deschişi spre tavan, nu i-ar fi stăruit în amintirea proaspătă, abia adăugată celorlalte amintiri, până mai adineaori frumoase, răscolindu-i trecutul recent. Foarte recent... Ramona se trezea încetul cu încetul şi îşi trecea palma, tot mai apăsat, peste pieptul lui, în sus şi în jos, desfătându-se parcă mai mult cu părul lui din acel loc. Bruno şi-o imagină pe însoţitoarea scriitorului, doamna, fosta... cum o chema oare? — doamna Mircioiu, da... Şi-o imagină aşteptându-l, poate, pe fostul ei consort, nu în acelaşi pat, desigur, de bună seamă dormiseră în paturi diferite, de fapt Bruno nici nu ştia... Poate chiar în camere diferite... Oricum mirată că el nu se mai întoarce. Bruno nu îşi putea imagina ce îi spusese domnul Marinescu ieşind din cameră — că se duce, unde? la bazin? oră de înot înainte de revărsatul zorilor?... Ramona se lipise toată de el, era acum trează de-a binelea, îi simţea părul pubian frecându-se de coapsa lui, o simţea încercând să-şi strecoare coapsa între coapsele lui, nefăcând altceva prin asta decât să-i sporească încordarea... Ieşind de la bazin, Bruno alergase la recepţie, dar tot nu era nimeni acolo, iar uşa pe unde ceva mai înainte îl zărise pe individul solid, în pulover gri, fusese şi ea închisă.
   — Ce-i, iubitule? Ce nu-i bine?
   Vocea Ramonei nu mai era adormită, chiar deloc. Bruno şi-o aminti în seara când o cunoscuse, şezând singură la masă, la restaurant, ducând la gură ceşcuţa de cafea şi apoi suflând în sus, cu un gest dezinvolt, fumul de ţigară. Şi-o aminti lăsându-şi în jos pleoapele, într-un gest retractil, în clipa când el îi ceruse voie să se aşeze la masa ei. Gestul retractil se repeta, într-un fel, acum, doar că el era cel care se retrăgea, parcă fără voia lui. Din nou: fuseseră amândoi într-o lume, iar acum se trezeau în alta. Dumnezeule, şi când te gândeşti că cu doar câteva minute în urmă îi venise ideea să mai rămână câteva zile la Ţărmul Armoniei împreună cu Ramona, după încheierea sejurului „Divorţ fericit!”. Nici vorbă acum de şedere în plus!
   — Nu cred că vrei să ştii ce s-a întâmplat.
   Ramona percepu o vibraţie străină în vocea bărbatului pe care îl cunoştea de mai bine de două zile, obişnuit să se veselească din orice şi să tachineze fără încetare, şi avu o tresărire violentă.
   — Ce s-a întâmplat?
   Vocea lui era afectată de aceeaşi vibraţie străină:
   — Am găsit pe cineva mort în sala bazinului.
   Ramona se ridică brusc într-un cot.

   Era atât de aproape de ţintă, şi totul se năruia. Vadim întinse braţul şi încolăci talia Elvirei, fără vlagă şi cu un regret nesfârşit.
   — Ce-i, dragule? spuse ea, nu te simţi bine?
   El percepu compătimirea din glasul ei. O compătimire autentică? Spuse, cu tristeţe, în chip de scuză:
   — Mă tem că am aşteptat prea mult.
   Femeile aveau înţelegere pentru suferinţele bărbaţilor.
   — N-ai fost în acord cu tine însuţi, spuse Elvira. Aşa-i?
   Compătimirea pe care o presupusese la ea părea tot mai îndoielnică.
   — Asta ce vrea să fie, o explicaţie?
   Elvira îi dădu un răspuns la care el se aştepta:
   — Li se întâmplă bărbaţilor. Ştiu cât e de neplăcut.
   El se uită undeva în gol. „Chiar ştii?”, îi veni s-o întrebe. Ar fi vrut să găsească în sufletul ei o compătimire autentică; ar fi vrut să-i smulgă promisiunea unei... reparaţii, cândva, într-una din zilele următoare. Ar fi vrut să audă de la ea o poveste de adormit copiii, despre nevoia unui alt ţel în viaţă, despre o schimbare de mult aşteptată, care ar fi trebuit să se petreacă în viaţa lui; despre un nou stil de viaţă, în care împreunarea să conteze mai puţin; sau deloc; cum îl apostrofase cu ani în urmă o altă femeie, pe care avusese nesăbuinţa şi grosolănia să o ameninţe că o părăseşte dacă nu se dezbracă în clipa următoare: Cum, Vadim, pentru tine numai asta contează?... Viaţa nu-i totdeauna o competiţie, ar fi vrut să o audă pe Elvira spunându-i. Nu doar campionii îşi găsesc loc în ea. Vorba lui Vintilă Ştreza, dacă nu în lumea asta, atunci când?... Pentru ceilalţi, care se mulţumesc cu mai puţin, s-au inventat cântecele de leagăn, mângâierile pe obraz şi consolarea cu prăjiturele făcute în casă... Dar nu, în sufletul ei nu găsi niciun fel de compătimire autentică. Nicio consolare.
   — Promiţi că o să ne vedem şi mâine-noapte? se pomeni el cerşindu-i o nouă şansă.
   Ea nu întinse spre gâtul lui nicio mână mângâioasă, aşa cum el şi-ar fi dorit.
   — Mâine-noapte o să fim cu toţii departe, îi răspunse cu glas moale, dar lipsit de orice vibraţie.
   Ultima salvare pentru el era să amâne reîntâlnirea lor într-un viitor iluzoriu: Poate ne vom întâlni cândva, cine ştie... Dar Vadim nu avu puterea să i-o spună. Nici măcar atâta.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
^**Numele personajului Otilia Răducanu se schimbă în Ramona Onofrei.

Interregio*

Se nimeriseră împreună, el şi Zina, într-o gară mică. Voiau să plece, să se întoarcă acasă, dar nu aveau nicio posibilitate fiindcă niciun tren interregio nu trecea prin acea gară. Singura lor posibilitate era un tren local, cu numai două vagoane, care să le facă legătura cu o gară mai mare, unde ar fi urmat să ia un interregio, pe cel dorit.
   Au fost nevoiţi să alerge ca să prindă trenul local. Odată urcaţi, uşa se închise în urma lor şi trenul cu cele două vagoane era deja în mişcare. Conductorul trecu grăbit, Lucian nici nu apucă să-l întrebe cât dura călătoria, că şi ajunseră la destinaţie.
   Destinaţia fu însă iluzorie: prin gara unde coborâseră se dovedi că nu trecea niciun tren interregio, aşa cum se aşteptaseră. Pripită, Zina se dăduse jos şi apucase deja să se îndepărteze pe peron, când el se văzu nevoit s-o strige, cerându-i să urce imediat înapoi. Se miră el însuşi de emoţia din strigătul său. Trenul lor local, cel cu două vagoane, se înapoia neîntârziat în mica gară unde se îmbarcaseră.
   Călătoria dus-întors nu durase decât câteva minute şi se dovedise a fi zadarnică: o fundătură de cale ferată, cum s-ar spune. Ce avea să urmeze, Lucian nu avea habar. Stăruia doar gustul amar al eşecului şi al zădărniciei.
   Cu sau fără Zina.
   Nici nu te îndepărtai bine de gară că te şi pomeneai pe o stradă nu prea largă ce şerpuia pe un povârniş în jos, ocolind unele dintre clădirile masive ale oraşului pe care nu îl cunoşteau, sau tăind-o prin interiorul altora, al căror parter servea exclusiv de pasaj rutier. Intrând într-un pasaj, nu aveai nicio idee, în primul moment, ce perspectivă avea să ţi se deschidă înaintea ochilor când aveai să ieşi din nou la lumină.
   Maşini circulau peste tot, ca nişte mecanisme teleghidate, luând curbele cu eleganţă profesională. Nicăieri, nici urmă de trotuar, nici urmă de oameni.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Divorţ fericit! (20)*

Capitolul 12 (2)

O voce se făcu auzită undeva departe, în salon. Toate capetele se întoarseră într-acolo. Văzură cu toţii o femeie care părea că doreşte să spună ceva, dar nimeni nu pricepu în primele momente despre ce era vorba. Femeia nu mai fusese văzută până atunci, sau poate doar nu fusese remarcată, fie că se mulţumise să şadă, anonimă, la vreuna din mese, fie, mai degrabă, că intrase într-adevăr pentru prima oară în salon. Cu toţii o urmăriră în timp ce trecea printre mese, îndreptându-se spre estradă, unde Gemi o observase şi el şi o aştepta pe estradă cu bunăvoinţa-i deja bine cunoscută.
   — Orice iniţiativă venită din partea publicului îmi face plăcere! spuse el în microfon, neezitând să-şi ia, ca şi altă dată, acea poză emfatică de creator de antren, angajat al doamnei Zenobia, în timp ce femeia se apropia de scăriţă. Iar din partea unei doamne, cu atât mai mult!
   O ajută galant să urce pe estradă, dar toată lumea observă contrastul dintre atitudinea sa cordială, şi atitudinea de rece determinare a noii sale interlocutoare. Femeia era încă tânără, până în patruzeci de ani, slabă şi, spre deosebire de restul invitaţilor, venea în faţa publicului într-o îmbrăcăminte care arăta mai degrabă de stradă.
   — Ne spuneţi, vă rog, numele dumneavoastră? Dacă nu-i secret! adăugă Gemi încercând să creeze o atmosferă mai destinsă. Să ştiţi că nu obligăm pe nimeni să-şi dezvăluie identitatea... oficială, ca să zic aşa.
   — N-am nimic de ascuns. Mă cheamă Maria Ştreza, răspunse simplu noua-venită.
   — Mă bucur să vă cunosc, dragă doamnă Ştreza. Cum se face că n-am avut plăcerea să vă întâlnim până acuma? Aţi stat ascunsă?
   La masa sa, Bruno Roşca se aplecă spre Otilia Răducanu pentru a face o observaţie răutăcioasă:
   — De data asta n-a funcţionat „serviciul de informaţii” al hotelului!
   — Nu. Am sosit acum două ore, răspunse doamna Ştreza.
   — Aşadar nu faceţi parte din grupul de invitaţi ai Doamnei Zenobia?
   — Ba da. Am primit invitaţia mai de mult, dar m-am hotărât să-i dau curs abia în ajun.
   — Asta înseamnă că ceva s-a întâmplat între timp, ceva care să vă fi determinat să acceptaţi cu întârziere o invitaţie pe care la început aţi declinat-o.
   — Mă rog, se poate spune şi aşa.
   Gemi o fixă preţ de câteva secunde, în tăcere.
   — Dacă sunteţi nou-venită, înseamnă că trebuie să mă prezint. Mă cheamă Iulian Geamănu, dar prietenii îmi spun Gemi. Şi când zic „prietenii”, am în vedere întregul grup de invitaţi ai Doamnei Zenobia.
   Doamna Ştreza răspunse fără nicio ezitare:
   — Prefer să mă adresez dumneavoastră cu „domnule Geamănu”.
   — Cum doriţi dumneavoastră, răspunse moderatorul. Nu ne supărăm.
   La masa ei, Antonia Dragomir se aplecă pentru a şuiera şoptit la urechea soţului, pe jumătate în glumă:
   — Te pomeneşti că asta-i Zenobia Herescu!
   De la înălţimea gâtului său solid, domnul Dragomir îşi întoarse precaut faţa spre nevastă-sa, parcă evitând să-i atingă părul:
   — Vorbeşti prostii. Tocmai ţi-a spus că o cheamă Maria Ştreza.
   Ajungându-i la ureche schimbul de replici dintre soţii Dragomir, Adina Mircioiu aruncă o scurtă privire semnificativă spre fostul ei soţ şi spuse ironic:
   — Numai un scriitor poate să ghicească dacă-i doamna Zenobia, sau nu!
   Domnul Marinescu se limită să-i arunce fostei consoarte o privire acră.
   — Bun, deci ne adresăm oficial! acceptă Gemi. Îi surâse prietenos noii sale interlocutoare, ca şi cum preferinţa ei n-ar fi alterat cu nimic relaţiile cordiale pe care el le stabilea cu oricare invitat pe estradă. Deodată păru să-şi amintească de ceva. — Ştreza, aţi spus? Parcă mi-e cunoscut numele.
   — Da. Sunt soţia lui Vintilă** Ştreza,
   — Vintilă Ştreza! exclamă Gemi. Cel care pretindea că n-a fost niciodată însurat? Cel care făcea elogiul iubirii mereu reînnoite şi accepta menirea de a fecunda... cât mai multe femele? Chiar el? Mai sunteţi pe-aicea, domnule Ştreza?
   Niciodată până atunci privirile invitaţilor doamnei Zenobia nu se întorseseră mai prompt şi animate de mai multă curiozitate către cineva din salon. Vintilă Ştreza se ridică de la masă, vizibil din toate colţurile, ca şi cum un spot luminos ar fi fost proiectat pe el. I se putea citi afectarea pe faţă, dar nu era clar dacă dezvăluirea făcută pe estradă îl deranjează, sau simplul fapt că ajungea din nou în centrul atenţiei.
   — Veniţi pe estradă, domnule Ştreza? îl întrebă Gemi. Doriţi să vă apăraţi? S-o contraziceţi pe doamna aici de faţă, care afirmă că este soţia dumneavoastră?
   Ştreza nu se mişcă de la locul lui. Spuse ceva, dar pe estradă nu se auzi aproape nimic.
   — Mai tare, vă rog, îl îndemnă Gemi.
   — Nu am nimic de comentat, repetă Vintilă Ştreza cu o voce sumbră. Şi se aşeză, înconjurat de curiozitatea mohorâtă a comesenilor săi şi a altora de la mesele înconjurătoare.
   — Cum, insistă Gemi, această doamnă spune că este soţia dumneavoastră, iar dumneavoastră, care aţi afirmat că n-aţi fost niciodată însurat, nu aveţi nimic de comentat? Contraziceţi-o!
   De la depărtare, aşezat la masa lui, Vintilă Ştreza nu făcu altceva decât să-şi reînnoiască refuzul printr-un gest categoric cu braţul.
   — O situaţie ciudată, nu, doamnă Maria Ştreza? i se adresă moderatorul interlocutoarei sale.
   — Pentru mine nu-i ciudată, spuse doamna Ştreza.
   — Cum aşa? Explicaţi-ne. Vă rog să ţineţi microfonul mai sus.
   — Aşa am să fac... Da... Vintilă a devenit... Vreau să spun că la un moment dat... sau mai bine zis încetul cu încetul a devenit imposibil să convieţuim.
   — Ce anume s-a întâmplat? Soţul dumneavoastră a plecat de acasă?
   — Da, până la urmă a plecat. Acum un an şi ceva... Dar a fost o mică întâmplare, pe care aş vrea să v-o povestesc. Una în aparenţă minoră.
   — Vă rog, o îndemnă Gemi. Vă ascultăm.
   — Şi poate chiar a fost minoră întâmplarea la care mă refer, reluă Maria Ştreza. Dar pentru mine a însemnat foarte mult. Se întâmpla acum vreo trei ani... Ne uitam amândoi la televizor... În tăcere. De altfel, asta se întâmpla seară de seară, mă rog, atunci când el era acasă. Adică destul de rar, totuşi. Vreau să spun că ne petreceam aproape tot timpul fără să ne vorbim...
   — E păcat că soţul dumneavoastră n-a acceptat să vină pe estradă, interveni Gemi. Poate că ar fi avut o explicaţie. În treacăt fie zis, ceea ce spuneţi dumneavoastră nu-i chiar o noutate, doamnă Ştreza. Ştiţi, nu? În multe familii se întâmplă astfel.
   — În multe familii, de acord... Dar să vă povestesc mai departe. Ne uitam la un documentar. Era vorba de un sat din India, unde mamele tinere obişnuiau să-şi omoare pruncii abia născuţi atunci când erau fete. Mi s-a părut o oroare. Cum să-ţi ucizi propriul copil numai fiindcă există anumite aşteptări din partea comunităţii? La un moment dat, întorcându-mă spre soţul meu, am surprins pe faţa lui un zâmbet... Era un zâmbet de-a dreptul deşănţat, nu găsesc un cuvânt mai potrivit. Nu-şi dădea niciun pic silinţa să-şi ascundă satisfacţia. Faptul că acele fetiţe abia născute erau ucise în satul acela indian lui nu-i stârnea niciun pic de indignare. Dimpotrivă, îl amuza. Deşi ştia prea bine că o asemenea practică pe mine mă oripilează.
   — Staţi puţin, doamnă Ştreza, o întrerupse Gemi. Moderatorul părea contrariat. — Dumneavoastră spuneaţi că v-aţi hotărât să veniţi la Ţărmul Armoniei abia în ajun. Nu ştiu exact ce înseamnă asta. De pildă, la începutul serii, când eu am urcat pe estradă, dumneavoastră eraţi în restaurant?
   — Nu. Am intrat abia acum un sfert de oră.
   — Deci n-aţi fost de faţă când soţul dumneavoastră a făcut un elogiu al iubirii, ca să zic aşa. Pe mine unul... în sfârşit, cât pe ce să mă convingă. Vreau să spun că îmi vine greu să cred că, după tot ce a spus, domnul Ştreza ar putea fi omul care să dispreţuiască sexul frumos.
   — Una e să iubeşti sexul frumos, şi alta e să-l respecţi, rosti cu simplitate doamna Ştreza.
   — Sunteţi convinsă?
   — Da, sunt ferm convinsă.
   — Acuma, cum să vă spun, sunt tentat să mă întorc la meseria de moderator şi să declin orice părere personală... Mulţi ar spune că nu poţi detesta ceea ce iubeşti.
   — Nu şi când e vorba de sex.
   — Zău?... Gemi stătu în cumpănă preţ de câteva clipe fixând-o pe interlocutoarea sa cu o privire întrebătoare. — În sfârşit, merg pe mâna dumneavoastră... Ştiţi ce mă gândeam? Apropo de lozinca afişată aici în restaurant, pe care poate aţi observat-o, cea care se referă la stabilitate în căsnicie. Mă gândeam la un jurământ alternativ la cel care se rosteşte oficial la încheierea unei căsătorii... Acuma, ştiţi, nu pot să las totuşi dezolarea să ne copleşească în această ultimă seară. Recunosc că ceea ce ne-aţi povestit dumneavoastră este dezolant... Mă gândeam la un jurământ care să sune cam aşa: Jur ca, de dragul stabilităţii căsătoriei mele, să nu fac prostii în viaţă, dar dacă totuşi se-ntâmplă să le fac, jur să mă întorc la soţia mea — respectiv, la soţul meu! — şi să-mi reiau viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Căci sunt conştient că nimic nu e mai presus de stabilitatea căsniciei! Ce ziceţi, doamnă Ştreza.
   Maria Ştreza nu păru deloc amuzată. Răspunse sec:
   — Asta e o prostie.
   În clipa următoare, Antonia Dragomir, fără a se mai apleca la urechea soţului, spuse cu convingere, aşa, ca s-audă toţi cei de la masă:
   — Vă spun eu, asta e celebra doamnă Zenobia!
   Toţi din salon fură de acord că Gemi, orice s-ar fi întâmplat şi orice s-ar fi spus pe estradă, se pricepea să readucă atmosfera destinsă. Iar Antonia Dragomir nu făcea altceva decât să contribuie şi ea la buna dispoziţie generală — în măsura în care spusele ei fuseseră auzite.
   Doar Maria Ştreza rămase imperturbabilă.
   — Să vă povestesc o altă întâmplare, reluă ea. Eram singură acasă, ca în multe alte seri, cum vă spuneam mai înainte, şi mă uitam la televizor. La un moment dat s-a dat o ştire cu un accident de maşină. Informaţia era că o femeie a murit şi un bărbat a scăpat cu viaţă. Ştiam că Vintilă umblă cu una şi cu alta, şi ori de câte ori auzeam de câte un accident în care era implicat un bărbat şi o femeie, mă întrebam dacă bărbatul nu era el. De data aceea se întâmplase departe de casă, la sute de kilometri, nu vă mai spun unde, şi n-am avut nicio bănuială. Tocmai fiindcă se întâmplase foarte departe. Şi cu toate astea el a fost bărbatul care a scăpat cu viaţă. Am aflat asta în zilele următoare. A venit acasă cu taxiul a doua zi dimineaţă. L-am întrebat unde e maşina şi mi-a răspuns că a lovit-o într-un mic accident şi că a lăsat-o la un service. În zilele următoare televiziunile au început să dea cazului tot mai multă atenţie. O televiziune a dat şi poza lui, aşa că nu mai era nicio îndoială. Dar apoi a apărut şi o altă ştire, cutremurătoare. Se bănuia că accidentul n-ar fi fost un simplu accident, şi că femeia care îl însoţea pe Vintilă a fost ajutată să moară. De ce? Fiindcă devenise incomodă. Asta se întâmpla acum un an şi ceva, cum spuneam. A doua zi după ce a apărut ştirea, Vintilă a dispărut de-acasă.
   — Ce spuneţi! strigă moderatorul, indignat. Era clar să îşi pierduse brusc interesul pentru spectacol.
   Deja tot salonul era numai murmure contrariate. Invitaţii doamnei Zenobia se aplecau pe la mese unii spre alţii şi comentau cu feţe sumbre.
   — Hei! Domnule Ştreza! strigă moderatorul peste capete, spre masa lui Vintilă Ştreza.
   Dar Vintilă Ştreza tocmai era văzut părăsind salonul în grabă.
   Domnul Marinescu, în calitate de scriitor ce se respectă, poate că se gândea deja la subiectul unui viitor roman al său. Ca o primă scenă ce-i venea în minte, te pomeneşti că şi-i şi imagina pe unii dintre meseni punându-se în mişcare, agitându-se şi strigând în urma fugarului: Hei! Puneţi mâna pe el! Nu-l lăsaţi să iasă din salon. Iar chelnerii aflaţi în capul salonului, şi printre ei cel băgăcios, care îl inoportunase ceva mai devreme pe domnul Marinescu şi pe comesenii săi, îi aţineau calea.
   În realitate însă, nimeni nu îl împiedică pe Vintilă Ştreza să părăsească salonul.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru
^**Prenumele personajului Ştreza se schimbă din Cristian în Vintilă.

Divorţ fericit! (19)*

Capitolul 12 (1)

Gemi urcă pe estradă odată cu ultimele acorduri ale formaţiei muzicale.
   — Dragii mei, spuse el la microfon, vă invit să ne luăm adio de la prietenii noştri instrumentişti, care ne-au delectat şi în ultima seară la restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei. Poate că e cineva contrariat de faptul că am zis adio? E bine să nu fiţi. Pentru că pe vreunii din prietenii noştri poate îi veţi mai întâlni — cine ştie, orice este posibil — pe la alte restaurante. Dar aici, în niciun caz! De ce? Pentru că hotelului urmează să i se schimbe numele, să fie radiat din ghidul hotelurilor şi, în plus, să fie vopsit în altă culoare! Moderatorul rosti aceste cuvinte pe un ton glumeţ, care iscă unele râsete. — Iar drumul pe care aţi venit, acea deviaţie de la şosea, va fi împădurit şi i se va şterge urma! Glumeam desigur... Aşadar, să le mulţumim prietenilor noştri, cum ziceam. Să-i mulţumim saxofonistului nostru Nelu Barbu, care ne-a delectat cu nostalgiile sale sonore!... Saxofonistul, ţinându-şi instrumentul la piept, se înclină spre sală, în timp ce ropote de aplauze se ridicau de la mese... — Basistului Teo Andronescu, care l-a „strunit” energic pe colegul şi prietenul său! Dar nu i-a tăiat din avânt... pianistului nostru, Marius Lungu! De fapt nici n-a avut vreodată intenţia asta! Fiindcă ar fi avut de a face cu toboşarul nostru... Bebe Naidin! Căruia îi mulţumim! Un tip deborbând de vitalitate, după cum v-aţi putut convinge! Adio, dragi prieteni! Şi... Divorţ fericit!
   Instrumentiştii se îndepărtau pe mocheta grena, îndreptându-se spre fundul salonului, cu trena de aplauze după ei, şi nici nu ajunseseră încă la capăt, când Gemi se adresă din nou publicului:
   — Vă amintiţi, dragi prieteni, că încă din prima seară v-am spus că am divorţat. Ei, da, a fost o scăpare din partea mea... Nu că am divorţat. Nu, în niciun caz! Scăparea a fost că v-am spus-o! Vă amintiţi, da? Ce credeţi, m-am recăsătorit? Sau nu?... Câteva voci disparate din salon se făcură auzite spunând Da, altele spunând Nu. — Ei bine, pot să vă spun că: Da, m-am recăsătorit!... Gemi îşi ridică palmele în dreptul feţei într-un gest de prevenire, pentru a domoli animaţia stârnită în salon. — Nu vă grăbiţi să trageţi o concluzie fiindcă s-ar putea să fie o concluzie pripită. A fost o poveste amuzantă, dragii mei. Vreţi să vă spun?... Mult mai multe voci decât înainte răspunseră Daaa... Bun, am luat notă. Curiozitatea a rămas vie. Asta-i foarte bine! Vă felicit! Curiozitatea ne ţine în viaţă: semn de vitalitate, ce mai! Semn de rezistenţă la vicisitudinile vieţii şi de vitalitate! Am să vă spun o poveste cu o pisică!... Salonul se foia, pregătindu-se să urmărească povestea-spectacol, la fel ca la prima apariţie a moderatorului. Atmosfera se încălzea. — Ce credeţi, dragi prieteni: şezând la mesele voastre, aveţi vreo obligaţie faţă de mine să-mi arătaţi, fiecare dintre voi, o faţă însufleţită de interes? Să mă impresionaţi? Sau n-aveţi grija asta? Pentru că ce văd eu de aici de la înălţimea estradei... mai bine zis felul cum se reflectă pe faţa mea ceea ce văd eu în sală oricum nu contează. Situaţia voastră este destul de mult diferită de a mea, credeţi-mă... Moderatorul se opri brusc, îşi lăsă capul în jos şi îşi prinse tâmplele între degete. — Cer scuze, nu ştiu ce mi-a venit. Păru să se redreseze, întorcându-se la verva sa întreruptă cu câteva clipe mai înainte. — Aşadar, vorbeam de o pisică. Da... Aveam o vecină lângă casa unde locuiam. În cartierul... A! n-am să vă spun cartierul! Nici măcar oraşul! Mi se va pierde urma, cum vă spuneam!... Aşadar, dragi prieteni, eram singur, proaspăt divorţat... adică nu chiar aşa de proaspăt, dacă stau să mă gândesc... iar ea se ivea din când în când la fereastră. Ei, da! Era o plăcere! O vedeam de departe şi mă întrebam: oare se uită încoace, spre mine? O interesează persoana mea? Într-o zi, ce să vezi! O pisică a sărit gardul în curte la mine, venind dinspre curtea vecinei. Ştiţi cum sunt pisicile. Practic, n-au stăpân. Vorba latinului: Ubi bene, ibi patria! Hm! Aţi văzut ce le am cu latina?... Am observat că pisica avea o zgardă roşie şi, mă rog, toate semnalmentele unei pisici bine domesticite. Pisica a rămas la mine o după-amiază întreagă, i-am dat să mănânce, s-a lăsat mângâiată, oho! şi încă cum! Unii poate ar spune: Îţi închipuiai că o mângâi pe stăpână! Ei bine, nu sunteţi departe de adevăr... Şi ce idee credeţi că mi-a venit? Am scris pe un bileţel câteva cuvinte adresate vecinei. Am întrebat-o doar atât: cum o cheamă pe pisică şi ce preferă să mănânce. Ea mi-a răspuns... În fine, nu vă mai dau toate amânuntele. Pe scurt, pe vecină am aflat că o chema Margareta... Asta a fost la al doilea bileţel... sau poate la al treilea! Ştiţi cum se-ntâmplă! Pisicile se lasă greu! Scuze: vroiam să spun, femeile!... Şi în scurtă vreme mi-a devenit soţie. De data asta n-am să mai fac greşeala să vă dezvălui ce a urmat. Dacă mai suntem şi astăzi căsătoriţi? Asta n-am să vă spun în seara asta. Şi dacă nu în seara asta, n-am să vă spun niciodată. Fiindcă după sejurul „Divorţ fericit!”, am de gând să dispar!
   — Şi doamna Zenobia? se auzi o voce din salon, din depărtare.
   — O să fiu dispărut şi pentru Doamna Zenobia, răspunse prompt Gemi. Şi râse amuzat. — Cu banii pe care o să-i primesc de la Doamna Zenobia am de gând să-mi deschid o afacere!... Moderatorul se plimbă pe estradă încoace şi încolo, ţinând microfonul la gură. — Bun, asta a fost povestea mea. Dar ia să vedem, cine dintre dumneavoastră doreşte să vină cu propria sa poveste, poate ultima din sejurul nostru? Doreşte cineva... O foială pregătitoare se făcu simţită pe la mesele din salon, dar nimeni nu se ridică să ia microfonul cu care Gemi îi îmbia pe meseni înclinându-l spre salon, însoţindu-şi gestul de o ridicare întrebătoare a sprâncenelor. — Chiar nimeni nu are o poveste interesantă de spus? Mm, ce ziceţi? Domnule Ionescu, nici dumneavoastră nu doriţi să ne spuneţi o poveste? Sunt sigur că aveţi de spus ceva care să intereseze pe toată lumea!
   La masa lui, Vadim tresări ca un elev prins copiind în clasă. La aceeaşi masă, Cecilia Brateş avu o izbucnire de veselie, ca şi cum aştepta de mult să audă ceea ce Gemi tocmai spusese: — A, ce mă bucur! Suntem siguri, Vadim, că ai să ne delectezi cu povestea ta!
   Vadim apucase să se ridice pe jumătate în picioare, încă nehotărât, parcă sub presiunea publicului, chiar dacă publicul încă nu se coalizase, cum se întâmplă de multe ori, să-l someze să dea curs invitaţiei. Se întoarse spre Elvira întrebător.
   — Ei haideţi, domnule Ionescu, îl îndemnă Gemi de pe estradă. Nu vă mai codiţi atâta. Veniţi, chiar dacă partenera dumneavoastră are unele rezerve, ca să zic aşa.
   Vadim ieşi de la masă. Era prea târziu să se mai dea înapoi. Nu era prea plăcut să te deplasezi spre estradă sub privirile tuturor, care nu se ştie cât de prietenoase erau. Străbătu drumul până la estradă încercând să alunge din minte imaginea Elvirei, care îi ocolise privirea cu câteva clipe mai înainte, atunci când o întrebase pe muţeşte dacă e dispusă să-l însoţească pe estradă. De fapt, atitudinea ei rezervată venea, cumva, să-i strice bucuria de mai înainte, prilejuită de promisiunea ei.
   — Bine aţi venit, domnule Ionescu, îl întâmpină Gemi întinzându-i mâna, după care îi pasă microfonul. Sper că îi apreciaţi pe oamenii care nu fac glume proaste. La mine mă refer! Dar înainte de toate, dă-mi voie să-ţi spun Vadim. Îmi dai voie, da?... Vadim făcu cu mâna în care ţinea microfonul un gest de declinare a oricărei împotriviri. — Şi la rândul meu te invit să-mi spui Gemi. De acord?
   — Sigur, acceptă Vadim. De ce nu?
   — Spune-mi, te rog, dragă Vadim, cu ce te ocupi? Dar stai! se grăbi el să retracteze întrebarea. Mai corect ar fi să-ţi pun întrebarea altfel: Aşa-i că lucrezi în publicitate?
   — Dar văd că sunteţi bine informaţi aici, spuse Vadim.
   — Aveai vreo îndoială, dragă Vadim? Suntem cât se poate de bine informaţi. Ba chiar avem un serviciu întreg de informaţii! spuse Gemi pe un ton ambiguu.
   — Mă rog, tu ştii mai bine ca mine.
   — Faci publicitate pentru femei? întrebă în glumă moderatorul.
   — Nu, dar folosesc femeile în publicitate, îi ţinu Vadim isonul glumind la rândul său.
   Gemi avu, aşa, un fel de mişcare de abandonare, lăsă pentru moment să-i cadă mâna în care ţinea microfonul şi râse dezarmat, semn că îi apreciază umorul. Vadim se simţi mai liniştit, ba chiar confortabil; ceva i se păru că seamănă acum cu momentul când Elvira îl invitase cu două zile înainte în maşina ei, pe şosea, în faţa panoului publicitar cu reţeaua de telefonie Tele-Omega. Acum, la noapte, urma încununarea.
   — Le foloseşti doar în publicitate, dragă Vadim, sau şi în alte scopuri? glumi moderatorul. Vadim însă, se duse cu gândul ceva mai departe, întrebându-se dacă Gemi nu vrea să-l prindă în vreo capcană. Se hotărî să nu-i spună nimic de Elvira în caz că i se va cere. Dar moderatorul nu îl întrebă.
   Vadim se sili să apară cât mai dezinvolt în faţa publicului.
   — Ca toată lumea, răspunse el.
   — Poftim?
   — M-ai întrebat dacă folosesc femeile şi în alte scopuri în afară de publicitate. Iar eu îţi răspund: ca toată lumea.
   — Am înţeles. Ia spune, Vadim, eşti însurat?
   Vadim se uită spre masa de unde plecase şi o văzu pe Cecilia Brateş urmărindu-l cu ochii ei vii dintotdeauna, pe domnul Stanciu întors şi el spre estradă, urmărindu-l, dar fără cine ştie cine ştie ce interes, şi pe Elvira privind mai degrabă indiferentă undeva spre un colţ al salonului, ca şi cum i-ar fi fost jenă de minciuna pe care urma s-o audă din gura lui. Totuşi, având în vedere ceea ce apucase să-i spună Elvirei în prima zi, nu mai putea s-o întoarcă. Îi răspunse deci lui Gemi:
   — Dacă n-aş fi divorţat, nu m-aş afla aici.
   Moderatorul îl cântări cu privirea câteva secunde, parcă mai mult decât s-ar fi cuvenit, şi o luminiţă de neîncredere îi licări în ochi.
   — Apropo, Vadim, că tot spuneai că n-ai avea ce căuta aici dacă n-ai fi divorţat. Cum ai ajuns la Ţărmul Armoniei?
   Tot salonul asculta într-o tăcere deplină. Vadim întârzia cu răspunsul.
   — Puteţi sări peste întrebarea asta? zise el.
   — Vadim dragă, aici nu facem interogatorii. Răspunzi doar la ce consideri tu de cuviinţă. Dar nu cumva ai omis să spui totuşi că de fapt nu eşti divorţat? Te întreb doar aşa, amical. Cu toţii se întâmplă să uităm unele amănunte.
   — Sunt despărţit de facto, domnule Gemi.
   — De facto! îl persiflă moderatorul cu un gest teatral, stârnind în salon câteva râsete. Dar dacă eşti de facto... Eu ţi-am spus că avem la dispoziţie un întreg serviciu de informaţii. Dacă n-ai vrut să mă crezi, e treaba ta! Ziceam că dacă eşti de facto, de ce ţi-ai petrecut noaptea de miercuri spre joi cu soţia ta de facto?
   Câţiva din salon îl admirau pe Gemi pentru sarcasmul lui. Şi asta se simţea aici pe estradă.
   — E o poveste mai complicată, spuse Vadim.
   — Chiar aşa de complicată? Şi nu vrei s-o des-complicăm un pic? Poate că o convingem pe Doamna Zenobia să treacă cu vederea falsul în declaraţii, ce zici?
   — Fals în declaraţii? Să-ţi spun ceva, Gemi. Eu n-am completat niciun formular.
   — Dar cine l-a completat? Partenera ta? Păi partenera nu putea să declare altceva decât ceea ce i-ai spus tu. Dacă ai dezinformat-o pe partenera ta, ai dezinformat-o şi pe Doamna Zenobia. Şi nu ştiu dacă o să-i placă.
   Gemi era în continuare vesel şi relaxat. Doar că uza de o anume asprime latentă, pe care Vadim nu o sesizase în discuţiile cu ceilalţi invitaţi pe estradă. De ce să schimbe moderatorul tonul tocmai cu el?
   — Nu cumva a fost un târg, Vadim? Un târg cu soţia ta abandonată. Ia spune, Vadim, tu îţi iubeşti soţia?
   — Păi tocmai v-am spus că suntem despărţiţi.
   — Da. De facto, am reţinut. Dar ia spune-mi, ce crezi, ea te iubeşte pe tine? Gemi sesiză ezitarea lui Vadim şi preciză: — Dar sincer! Poţi să-mi spui părerea ta sinceră?
   — Vrei să-ţi spun ceva, Gemi? Eu nu cred în poveştile astea.
   — Care poveşti, Vadim?
   — Că unul se agaţă de celălalt, că unul tânjeşte, în timp ce celălalt îi întoarce spatele... Nu, Gemi, eu nu cred în aşa ceva. De obicei, într-un cuplu ambii parteneri constată că nu mai au nicio perspectivă împreună.
   — Deci tu, Vadim, susţii că suntem cu toţii la fel de statornici, sau la fel de puţin statornici. Încât la un moment dat îi întoarcem spatele partenerului, mă rog, partenerei, şi ne vedem de drum. Fix în aceeaşi clipă.
   — N-am spus asta. Oamenii sunt diferiţi. Probabil că şi în privinţa statorniciei suntem diferiţi. M-ai îndemnat să fiu sincer, Gemi. Uite, am să fiu sincer. Viaţa e prea frumoasă şi are prea multe atracţii ca să...
   — Ca să încremenim într-un singur proiect, îl completă moderatorul. Nu-i aşa? Bun, deci ai făcut un târg cu actuala nevastă: petrecem o noapte împreună, dar după aceea mă laşi în pace. Ăsta a fost târgul, da? Uite ce e, Vadim, n-am să fiu prea insistent. Te întreb un singur lucru: Saviana cine e?
   Vadim rămase perplex. Se uită din nou peste mese, la masa de unde plecase — de unde avusese proasta inspiraţie să accepte să plece — şi o văzu pe Cecilia făcându-i semne de încurajare. Doar ea. Altminteri, atmosfera în salon era suspect de glacială.
   — Saviana e o prietenă de-a mea, răspunse el cu toată vioiciunea de care mai era în stare.
   — Bietul Vadim Ionescu! Moderatorul îl lăsă pentru câteva clipe cu microfonul în mână în locul unde se afla, şi făcu un ocol pe estradă. — Nu vrea nimeni să-l salveze pe bietul nostru prieten? Că văd că e în suferinţă. Gemi i se adresă din nou lui Vadim: — Poţi să ne spui, te rog, de cât timp eşti cu noua ta prietenă Saviana?... Vizibil stingherit, Vadim ridică din umeri. — Să-ţi spun eu, Vadim. Sunt doi ani. Da? Sau au trecut deja mai mult de doi? Vrei, te rog, s-o inviţi pe Saviana aici pe estradă?
   — Văd că le ştiţi pe toate, spuse Vadim. Dacă le ştiţi pe toate, ştiţi şi că Saviana nu-i aici în hotel.
   — Nuu?! făcu moderatorul cu o mirare îngroşată şi uşor ameninţătoare. Deci eşti cu altcineva? De facto? Aşadar viaţa e al naibii de frumoasă şi are al naibii de multe atracţii, da? Şase luni şi... alta!
   — Gemi, nu cumva în viaţa de toate zilele eşti procuror? spuse Vadim pe un ton sumbru.
   Şi avu totuşi puterea să zâmbească înainte de a coborî de pe estradă.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

Divorţ fericit! (18)*

Capitolul 11 (2)

Câteva mese mai încolo, doamna Mircioiu observă cu o oarecare detaşare că oamenii au început deja să se simtă în voia lor şi să se distreze, şi că evenimentele recente contează mai puţin. Era teoria ei, că totul porneşte din interior, teorie pe care domnul Marinescu, fostul ei soţ, scriitorul deja cunoscut de toată lumea din restaurant, încetase s-o combată cu destulă vreme înainte ca ei să se despartă.
   — Am fost şi noi la fel de veseli nu mai departe decât acum o oră, observă cu generozitate domnul Dragomir, cu scopul nedeclarat de a preîntâmpina eventuale învinovăţiri din partea comesenilor săi, adresate colegilor de sejur care ar fi putut părea că întrec oarecum măsura.
   Pe ring încă mai dansau câteva perechi, dar la masa lor nu exista deocamdată niciun interes pentru dans.
   — Ar trebui să iei aminte la ce se întâmplă în jur, i se adresă doamna Mircioiu fostului consort, şi o oarecare pornire se făcu simţită în glasul ei, reminiscenţă, poate, a primei seri, când ei doi inauguraseră seria apariţiilor pe estradă în compania lui Gemi; de nu cumva era de sorginte mai veche, de pe vremea căsniciei lor eşuate. Poate îţi prinde bine pentru operele tale!
   — De fapt n-am auzit nimic de la masa aia, spuse domnul Marinescu. Aşa că n-are ce să-mi prindă bine. Doar câteva hohote de râs, al căror motiv nu-l cunosc.
   — Restul ar trebui să-l completezi din imaginaţie, nu-i aşa? îi sugeră ironic doamna Mircioiu. Este masa unde stau foştii soţi Văduva, ăia pe care i-am văzut ieri producându-se pe estradă. Şi l-am mai văzut pe domnul Văduva încercând azi-dimineaţă să-i abordeze pe poliţişti, ca să se plângă de nu ştiu ce.
   — N-aş zice că abordarea celor doi poliţişti azi-dimineaţă de către domnul Văduva ar putea fi un motiv de haz, fu de părere scriitorul. Probabil că au alte motive să se distreze.
   — Mi se pare mie, sau Adina noastră e cam răutăcioasă în seara asta? observă doamna Dragomir cu jucăuşă acuitate.
   Adina nu apucă să răspundă pentru că domnul Marinescu i-o luă înainte:
   — Aş putea să repet că pentru a completa în imaginaţie ar trebui să fiu atent la toate prostiile care se spun în jur. Bineînţeles că persoanele de faţă se exceptează! Scriitorul luă o gură de vin şi îşi tamponă buzele cu un şerveţel, în timp ce fosta sa consoartă se întoarse spre el dintr-o parte, cu o privire nedusă până la capăt, cu o grimasă de scepticism uşor dispreţuitor, vrând parcă să spună că nimic din ce spunea el n-o mai putea surprinde. — De-aia ziceam că pentru a digera în linişte tot ce văd şi aud mi-ar trebui un refugiu. Ştie cineva un loc retras în hotelul ăsta?
   — Eu cred că hotelul nu-i chiar complet, cum i-am auzit pe unii pretinzând, spuse doamna Mircioiu. Mie mi s-a părut că mai sunt camere neocupate. Aşa că ai putea aranja cu un recepţioner să te lase într-o cameră goală. Dacă îi spui cu ce te ocupi, sunt sigură că-l dai pe spate. De altfel cred că ai şi devenit celebru pe-aici prin hotel.
   — Şi eu cred la fel, spuse domnul Dragomir. Sau ai putea face altceva: să ceri să intri la bazin. N-am auzit pe nimeni din grup să fi avut o asemenea dorinţă.
   — La bazin? se arătă mirat scriitorul. Bazin de înot? Au aşa ceva?
   — Nu se poate să nu aibă, fu de părere domnul Dragomir. Mi se pare că l-am şi auzit pe Gemi vorbind de înot. Doamna Zenobia e foarte generoasă, şi cu meniul, şi cu toate.
   — Eu n-am auzit de bazin de înot, mărturisi doamna Dragomir. Dar recunosc că un hotel atât de elegant e imposibil să nu aibă bazin de înot. Merită să încerci, Viorel.
   Tonul întregii discuţii varia între ironie amicală şi uşoară nervozitate. Nimeni nu îl întrebă pe domnul Marinescu la ce anume ar fi dorit să mediteze, pentru că asta nu era treaba lor, nici măcar a fostei consoarte, care se săturase de meseria lui de scriitor şi era, după cum mărturisise, exasperată de bileţelele pe care el le lăsa peste tot în casă, şi între care nu putea discerne: care din ele conţineau nume de personaje, şi care nume de femei reale? Domnul Marinescu nu mai purta în această seară vesta grena care fără îndoială plăcuse multora din salon la prima lui apariţie, joi-seară, şi n-ar fi fost de mirare ca mulţi să-şi fi zis că el nu era niciodată cu adevărat vulnerabil, cu sau fără vesta lui grena. Ceea ce nu însemna că scriitorul le capta în prezent atenţia. Se uitară cu toţii în jur, temându-se să nu se apropie de masa lor chelnerul acela supraveghetor nedorit, căci niciunuia din cei patru nu-i plăcuse, dar prin salon puteau fi văzuţi alţi chelneri, cu înfăţişare normală. Unul din aceştia tocmai se apropia de masa lui Vadim şi îl întreba dacă nu doreşte să mai comande ceva. Poate că era un moment de acalmie, când toată lumea era servită, iar chelnerii, neavând ce să facă, se plictiseau. Era doar, poate, starea chelnerilor, sau a unora dintre ei, căci clienţii nu se plictiseau nicidecum.
   Preţ de câteva clipe Vadim îi urmări cu privirea pe tovarăşii lor de masă cum dansează pe ring alături de celelalte perechi, puţine câte mai rămăseseră. Elvira îi observă privirea şi, oprindu-se din mâncat, i se adresă oarecum amuzată:
   — Constat că îţi place de ei. Care crezi că-i cuvântul care li se potriveşte?
   Vadim stătu un pic să se gândească.
   — Zvăpăiaţi? încercă el. Şi, fără a mai aştepta să vadă dacă nimerise cuvântul pe care îl aştepta Elvira, adăugă: — De fapt, numai Cecilia. Domnul Stanciu, de! rezervat cum îi e felul, deja am început să mă obişnuiesc cu ei.
   Pe Elvira o vedea pentru prima oară în public fără ochelarii ei fumurii. Ca prin minune, echimozele de sub ochii ei dispăruseră. Era ultima cină la restaurantul hotelului Ţărmul Armoniei şi multe urmau să rămână în curând de domeniul trecutului.
   — E doar o aparenţă, spuse Elvira mai degrabă indiferentă.
   — La cine te referi?
   — La ambii. Ea nu-i atât de zvăpăiată pe cât pare, sau ar vrea să pară, şi mai ales el nu-i pe-atât de rezervat cum ne lasă să credem.
   Vadim se uită lung şi calm la Elvira gândindu-se dacă să-i ceară lămuriri şi ajunse la concluzia că nu-i cazul.
   — Tu ştii mai bine, spuse el concluziv.
   Ea se întrerupse din mâncat, ridică paharul şi îl întinse spre Vadim. Ciocniră.
   — Noroc, spuse Elvira. Şi păru să n-o mire privirea lui uşor întrebătoare. — În noaptea asta o să se întâmple ceva ce te va bucura. Ceva ce aştepţi de mult.
   El îşi reprimă emoţia. Încercă să pară un bărbat stăpân pe sine.
   — Şi de ce trebuia să mi-o spui dinainte?
   — Am vrut să te simţi bine în ultima seară, spuse ea. Să nu stai cu sufletul îndoit. Te uitai la un panou publicitar când te-am întâlnit pe şosea... Nu îşi continuă fraza începută pentru că tovarăşii lor se întorceau de pe ringul de dans. Cecilia părea de-a dreptul veselă.
   — Ce bine arăţi în seara asta, Elvira dragă! spuse Cecilia aşezându-se. S-ar zice că ţi-a priit Ţărmul Armoniei! Parcă nici nu-mi vine să cred că mâine seară, la ora asta, n-o să mai fim împreună. O să ne împrăştiem care încotro. Să ştii că-mi vine să plâng! Unde mai întâlnesc eu o prietenă ca tine, atât de drăguţă şi de la locul ei?
   — Am putea să ne dăm numerele de telefon, sugeră domnul Stanciu. Se aşezase şi el şi îşi căută pe scaun o poziţie mai comodă. — Aici n-avem semnal, dar în lumea largă presupun că telefonia încă mai funcţionează.
   — Chiar aşa! Bună idee! Bravo, iubitule! se entuziasmă Cecilia, mai să bată din palme. Şi pe de altă parte, ce ciudat! Noi suntem aici cu toţii afectaţi de eşecul legăturilor noastre... Sau, mă rog, hai să nu generalizez, aproape toţi! se corectă ea cerându-i scuze din ochi consortului ei nelegal. Mai sunt şi excepţii, nu-i aşa, iubitule?... Altminteri însă, ne-am fript cu toţii în viaţă, cum s-ar zice. Şi cu toate astea ne dorim legături noi. Hm! Altfel spus, nu ne-am învăţat minte! Nu-i ciudat?
   — Triumful speranţei asupra experienţei! sintetiză Vadim plin de vervă.
   Domnul Stanciu spuse:
   — Ar trebui să trecem cu vederea unele întâmplări care poate că ne-au marcat... într-un fel sau altul.
   — Se termină sejurul nostru cu un nume atât de caraghios: „Divorţ fericit!”, spuse Cecilia învăluindu-i pe toţi într-o privire drăgăstoasă. Vroiam să spun că ar trebui să păstrăm legătura între noi în ciuda tuturor „întâmplărilor” la care se referă Paul. Nu-i aşa, Elvira?
   — Dacă mă întrebi pe mine, răspunse Elvira, mi se pare că numele se potriveşte cu scopul.
   — Ei, dar parcă poţi tu să ghiceşti ce scop a urmărit doamna Zenobia! o tachină Cecilia.
   Domnul Stanciu răspunse în locul Elvirei:
   — Păi, îmi închipui că a vrut să ne simţim cu toţii bine, nu? Ce altceva?
   — Vai, Paul, nu te recunosc! se bucură Cecilia. Nu mai vezi răul din oameni, ca altă dată, nu mai suspectezi pe nimeni de intenţii ascunse? Şi ţie ţi-a priit sejurul!
   — Dacă doamna Zenobia a vrut să-şi facă o bucurie, noi invitaţii n-avem decât să ne bucurăm la rândul nostru. Nu aşa se întâmplă în viaţă? peroră domnul Stanciu. Spunem despre câte cineva: ia uite ce persoană generoasă! Ce altruist! Dar de fapt altruistul n-a avut altă intenţie decât să crească în propriii săi ochi făcând bine unuia sau altuia. Asta nu înseamnă că trebuie să-i respingem actele de caritate doar fiindcă în spatele lor stă un soi de egoism, nu?
   — Dar cum poate doamna Zenobia să se bucure nefiind de faţă? se întrebă Cecilia.
   — Poate că cineva îi relatează din când în când, avansă domnul Stanciu o părere. Poate că i se prezintă rapoarte.
   — Am mai auzit asta, spuse Vadim. Era sigur că bucuria pe care i-o prilejuise promisiunea Elvirei i se putea citi pe faţă de la mare distanţă, dar asta nu îl deranja. — Eu nu cred că cineva se poate bucura doar din ce i se relatează. Asta, presupunând că lucrurile merg în direcţia aşteptată.
   — Cu alte cuvinte, interveni domnul Stanciu, dumneavoastră presupuneţi... vreau să spun, tu presupui că trebuie să fii de faţă pentru a putea lua pulsul evenimentelor. Am înţeles bine?
   — E doar o părere, spuse Vadim. Evenimentele trebuie să fie... cum să spun? Pregnante. Dacă suntem într-adevăr foarte interesaţi de ce se întâmplă, dacă le trăim, ar trebui ca asta să se reflecte în visele noastre, nu credeţi?
   — În vise? îşi arătă surprinderea domnul Stanciu. Adică cum? Să visăm că suntem cu toţii într-o armonie ce nu s-a mai văzut şi că se strângem în braţe unul pe altul?
   — Eu nu prea visez noaptea, se delimită Cecilia de orice implicare în chestiunea cu visele. De felul meu, dorm buştean! Dar tu, Vadim? Ia spune, tu ce-ai visat?
   — Nu-mi amintesc, răspunde Vadim, dar sunt sigur că la noapte n-am să visez nimic.
   Cecilia încercă să ghicească ce se ascundea în spatele cuvintelor lui, dar nu-l întrebă nimic. Rămase doar pe faţă cu un zâmbet enigmatic.
   Elvira spuse pe un ton destul de rece:
   — După părerea mea, lucrurile trebuie lăsate să curgă de la sine. Niciodată nu-i bine să te grăbeşti. Cum zic unii: să le laşi să se coacă.
   — Am înţeles! spuse Cecilia tărăgănând unele vocale, lăsând să se înţeleagă că ceea ce auzise era exact ceea ce se aştepta să audă. Dar asta numai un timp! preciză ea. La un moment dat... Cecilia mimă cu ambele braţe o explozie: — Pfu! Nu mai poţi aştepta! Pur şi simplu nu mai poţi! Şi râse nestăpânit. — Noi doi, de pildă, Paul şi cu mine... Îmi amintesc cum a fost acum zece ani — oho! Dumnezeule!
   — Cecilia, te rog! reacţionă sever dar cu discreţie pudică domnul Stanciu. Eu accept că suntem aici ca să împărtăşim din experienţa trecută. Dar nu dăm detalii intime fără nicio relevanţă, ce dracu’!
   — Tu ce-ai visat azi-noapte, iubitule? schimbă Cecilia subiectul fără să clipească.
   — Am visat că în toiul nopţii se deschidea chepengul de la pod şi se arăta, cu faţa în jos, o persoană hidoasă.
   — Care chepeng? întrebă neliniştită Cecilia.
   — De la noi de-acasă.
   — Şi asta ce-nseamnă?
   — Asta înseamnă intruziune, interveni Vadim. Intruziune în viaţa privată. Asta cred că ar spune Freud.
   — Zău? M-ar interesa şi părerea Elvirei, se întoarse Cecilia spre tovarăşa ei de masă. E vorba de intruziune? Aşa crezi şi tu?
   — Eu cred că Paul n-a visat nicio persoană hidoasă, răspunse Elvira pe un ton sec.
   — De ce crezi asta? strigă Cecilia. Şi îşi mută privirea contrariată de la Elvira la consortul ei şi înapoi.
   — Fiindcă bărbaţii au uneori imaginaţie. Văd peste tot chepenguri şi feţe mai mult sau mai puţin hidoase.
   — Are dreptate Elvira, recunoscu domnul Stanciu. Nu că aş avea imaginaţie, dar într-adevăr n-am visat nimic. Ceea ce am spus n-a fost decât o glumă.
   Cineva deschisese o fereastră undeva pe la mijlocul salonului. Nu erau prea mulţi tineri în grupul lor să se bucure de aerul proaspăt şi rece care pătrundea pe acea fereastră. Într-adevăr, de la echinocţiul de primăvară nu existau nici acum mari aşteptări, doar că echinocţiul se mai apropiase cu vreo două zile, astfel că numai douăsprezece zile îi mai despărţeau de noaptea cea egală cu ziua. Cei aşezaţi la masa din dreptul ferestrei deschise nu păreau deranjaţi, nu protestau că le-ar fi rece sau că ar sta în curent. Deşi curentul, dacă era, trebuie că aducea de afară mirosul proaspăt al zăpezii căzute în ajun — şi poate mirosul nopţii. Depărtarea de lume, proximitatea muntelui, poate şi altceva nevăzut, făceau ca pentru unii, dacă nu pentru toţi, timpul să curgă altfel. Pentru Vadim în orice caz trecuse deja aproape o veşnicie de la întâlnirea de adio cu Dana, la un alt hotel, care la prima impresie n-ar fi trebuit să se afle prea departe de Ţărmul Armoniei; cât despre prietena lui, Saviana, timpul lucrase de asemenea într-un fel ciudat, estompând până la anihilare amintirile şi dorinţele.
   Erau în preajma acelei ferestre bărbaţi şi femei care se vedea că se simt bine, ei între ei şi fiecare luat în parte, şi pe care Vadim nu apucase să-i cunoască. Dar dacă se gândea mai bine, în ciuda unei incerte nostalgii a unei posibile cunoştinţe într-un timp viitor cu toţi acei oameni, de fapt povestea lor, prezumtiv publică pe estrada lui Gemi, simţea că începe să-i fie aproape indiferentă. Constată de asemenea cu surprindere că nu îl mai tentează să-i pipăie pe sub masă coapsa Elvirei, aşa cum îl tentase până mai acum câteva ore. Îl tulbura revolta pentru tratamentul la care îl supusese Elvira în cele două nopţi trecute. Nici nu avusese ocazia să aibă cu ea o explicaţie pentru atitudinea ei provocatoare. Dar acum, după promisiunea pe care tocmai i-o făcuse, ce mai conta?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în lucru

Carusel*

Fanfara circului era aşezată deasupra intrării în arenă, pe o platformă cu parapet. În faţa ei, capelmaistrul stătea nemişcat, cu ambele mâini ridicate, iar în mâna dreaptă ţinea o baghetă. Capul şi-l întorsese pe jumătate, peste umăr, privind jos în arenă, gata să dea semnalul începerii muzicii exact la momentul potrivit. Cât timp pe arenă se perindaseră zebrele, elefanţii şi căţeii ridicaţi în două picioare, ţop-ţop, în şir, unul cu labele din faţă pe spinarea celui dinainte, capelmaistrul nu găsise nimic vrednic de luat în seamă: toate se repetau, spectacol după spectacol, aidoma. Acum însă în arenă urma să intre clovnul Florică. Aşa că, dacă stătea cu capul întors spre arenă, era nu numai ca să nu scape momentul când fanfara trebuia să înceapă să cânte, ci şi fiindcă era la rândul lui curios: cu Florică nu puteai să fii niciodată sigur că nu îi vor trece prin minte cine ştie ce năzdrăvănii nemaivăzute. Împreună cu capelmaistrul, mulţimea de copii din sală aştepta cu nerăbdare.
Un spot luminos îl urmări pe clovnul Florică din clipa când se ivi strecurându-se printre draperiile roşii de la intrarea artiştilor şi păşi cu paşi mari şi elastici, oprindu-se în centrul arenei. Era îmbrăcat cu pantaloni verzi, cu bretele, largi cât să încapă doi ca el, şi cămaşă roşie, iar în picioare purta nişte pantofi mari cât nişte bărcuţe. În mână ţinea o găleată. O hălăciugă de păr vâlvoi, asta se putea vedea pe capul lui.
   — Hî-hî-hî! hohoti Florică plângând amarnic. Jalea adâncă îl făcea să se îndoaie din şale. Copiii îl văzură ştergându-şi obrajii cu un prosop, pe care apoi îl stoarse deasupra găleţii, şi din prosop curse un şuvoi de apă.
   Luca fu de-a dreptul îngrijorat.
   — Plânge de-adevăratelea? îl întrebă el pe Tati.
   Tati se apropie de urechea lui şi îi răspunse cu voce scăzută, ca să nu îi deranjeze pe cei din jur:
   — Ei! Se preface, Luca.
   Precauţia lui de a vorbi cu voce scăzută se dovedi exagerată fiindcă iată, la rândul lui, un băiat de pe rândul din faţa lor tocmai îl întrebase pe tatăl său acelaşi lucru: — Plânge de-adevăratelea? Şi un alt băiat din stânga o întrebă pe mama lui dacă Florică plânge de-adevăratelea, şi acelaşi lucru întrebă şi fetiţa de dincolo, şi băiatul de răs-dincolo, şi cel de răs-răs-dincolo. Şi tuturor părinţii le răspundeau acelaşi lucru: Ei, aş! Se preface.
   Florică plângea de mama focului şi îşi storcea prosopul deasupra găleţii. Până când un domn înalt şi corpolent, îmbrăcat cu un frac elegant, impunător precum directorul circului, ieşi din culise şi păşi la rândul său spre centrul arenei, cu un microfon în dreptul gurii.
   — De ce plângi, Florică? întrebă directorul luându-şi o poză teatrală. Avea o teatralitate firească, ar fi zis unchiul Liviu dacă ar fi fost de faţă, dar din păcate nu era.
   Florică se întoarse oţărât către director, cu faţa schimonosită de durere... prefăcută.
   — Trebuie să chem în arenă un copil! explică Florică, şi îşi mai stoarse o dată prosopul-batistă deasupra găleţii.
   — Păi şi de ce nu-l chemi? întrebă directorul.
   — De ce? Pentru că trebuie să chem un anume copil, se văicări clovnul. Şi sunt atâţia copii pe-aicea şi mi-e teamă să nu se supere!
   — Zău? Directorului i se lungi faţa, semn că înţelegea perfect suferinţa clovnului. Şi pe cine trebuie să chemi tu, Florică, ia zi!
   — Pe Luca! răspunse Florică tânguindu-se.
   — Zău? Pe Luca? Şi eşti sigur că Luca e aici în sală?
   — Sunt sigur! răspunse clovnul continuând să se jelească. Uite-l acolo!
   Şi întinse o mână arătând undeva în mulţime...
   ...Undeva în mulţime, unde Mami şi Tati făcură între ei feţe-feţe.
   — Mami, da’ de unde ştie cum mă cheamă? vru Luca să afle.
   — E! Asta e o întrebare, recunoscu Mami dificultatea momentului.
   Tati îl ridicase pe Luca în faţa sa, ţinându-l de mijloc, cu faţa spre sală, de parcă ar fi vrut să-l vadă toată lumea, iar Luca, în picioare, ţinut de Tati, se sprijinea cu picioarele depărtate pe cele două braţe ale scaunului.
   — Aha, zise directorul circului uitându-se drept spre ei, văd şi eu că Luca e prezent.
   — Întrebarea e dacă Luca vrea să vină în arenă, îşi dădu Florică cu părerea.
   — Nu! îl contrazise directorul pe un ton teatral şi impresionant. Întrebarea e dacă îl lasă Mami şi Tati! Asta e adevărata întrebare!
   — Trebuia să-mi dea prin cap! recunoscu tânguitor Florică. Dar dacă am capul sec, ce să fac! Un val de râs se ridică din sală şi se înălţă spre înaltul cupolei.
   — Ce facem? întrebă Mami şuierător, din colţul gurii, întorcându-se discret către Tati şi ascunzându-şi întrebarea de vecini.
   — Să-l întrebăm pe el, propuse Tati.
   — Da, vreau! răspunse Luca cu entuziasm. Vorbi atât de tare, că îl auzi până şi directorul circului, de acolo de jos, din centrul arenei.
   — Se pare că ai noroc, îi spuse directorul lui Florică. Luca vrea să vină!
   Şi era şi el fericit.
   Luca deja cobora pe culoarul îngust dintre scaune, sub privirile tuturor, păşind cu grijă pe treptele care păreau să fie un pic cam prea înalte pentru un copil ca el. Încălecă voiniceşte mantinela şi se trezi în arenă.
   — Doamne-dumnezeule! îşi strânse Mami palmele în dreptul pieptului. Să nu păţească ceva!
   — N-o să păţească nimica, o linişti Tati. Nu-i strică un pic de aventură în public. Ai văzut, noi, cât suntem de mari, când e să apărem în public, dăm din colţ în colţ. Las’ să se-obişnuiască.
   — Bine ai venit, Luca! îl întâmpină clovnul cu entuziasm. Brusc, uitase de orice tânguială. — Dă-mi voie să-ţi pun asta, aşa, ca s-audă toată lumea ce spui. Şi în înfipse în guler un microfon nu cu mult mai mare decât un ac cu gămălie. — Ştii ce trebuie să facem, nu?
   — Nu, recunoscu Luca.
   — Nu?! se miră exagerat Florică. Păi uite, trebuie să facem pomişorul ăsta să crească. Şi arătă cu degetul un loc nu prea departe de centrul arenei.
   — Care pomişor? Luca era nedumerit fiindcă acolo unde arătase clovnul nu era decât o grămăjoară de rumeguş.
   — Cum care?! Florică o ţinea tot într-o mirare. Ia stropitoarea de colo şi udă, să vedem ce se-ntâmplă.
   Luca găsi în preajmă, gata pregătită, o stropitoare mică, verde. O luă şi turnă câteva picături de apă peste grămăjoara de rumeguş.
   Capelmaistrul, fericit că în sfârşit venise momentul aşteptat, dădu din baghetă de două ori şi fanfara scoase cu toate instrumentele două accente muzicale: Tum-tum!
   Şi în aceeaşi clipă, din rumeguş se înălţă vârful unui... Ce era acela? Chiar un pomişor?
   — Ca din pământ! comentă Mami acolo sus, în stal. Uitase să-şi ia mâinile împreunate de la piept, aşa că întâmplarea de pe arenă căpătă în ochii ei un dramatism aparte. Şi poate nu doar în ochii ei.
   — Ca din rumeguş! ţinu Tati să strice efectul magnific creat de Mami.
   Luca rămăsese cu gura căscată. Ar fi întrebat: Ăsta de unde a apărut? Dar îi fu teamă să nu se facă de râs.
   — Ia mai udă un pic! îl îndemnă clovnul.
   Luca mai lăsă câteva picături să cadă din stropitoare la rădăcina pomişorului abia ivit, fanfara scoase alte două accente muzicale: Tum-tum! Şi pomişorul se mai înălţă o dată, cam de o palmă. După care fanfara scoase un sunet ţuguiat-fluierător şi tulpina pomişorului lunecă în sus binişor. Ba, dacă stăm să ne gândim, chiar bine de tot.
   — Un metru? se întrebă Mami sus în stal, cu inima cât un purice.
   Ei, poate că nu era chiar un metru, dar era de-ajuns ca Luca să rămână încă o dată cu gura căscată.
   — Mai udăm? îl întrebă Florică pe Luca.
   Luca nici nu mai îndrăzni să spună că da, de teamă că pomişorul ar putea s-o ia razna în sus şi s-ajungă poate, pe negândite, la cine ştie ce înălţime, poate chiar până în vârful cupolei circului. Dar pomişorul, la un nou sunet ţuguiat al fanfarei, crescu oricum, chiar şi neudat.
   — Ho-ho! strigă Florică în al nouălea cer. Ce zici de asta! Şi porni cu paşi mari şi elastici să dea ocol pomişorului, păşind cu pantofii săi mari cât nişte bărcuţe.
   — Ia uite! strigă Mami de la locul ei. Panglici!
   Şi într-adevăr de crengile pomişorului... Dar, ia staţi! Mai era pomişor? Sau ajunsese deja ditamai pomul? De crengile pomului atârnau într-adevăr panglici. Frunze nu prea avea, sau, ca s-o spunem pe-a dreaptă, nu avea deloc, dar panglici, oho! o mulţime: roşii, albastre, verzi, portocalii, toate culorile!
   Luca stătea dedesubt şi se uita fascinat în sus, la panglicile pe care le legăna o adiere venită de nu se ştie unde. Adiere să fi fost aceea? Sau pomişorul se mişca? Începuse oare să se rotească pomişorul? Ba bine că nu! Şi rotindu-se, continua să crească.
   — Ai văzut ce-ai făcut dacă ai pus prea multă apă! îl mustră clovnul Florică. Ai pus prea multă apă şi pomişorul nu se mai opreşte din crescut!
   — Eu? se dezvinovăţi Luca cu glas pierit. Eu... n-am pus prea multă apă. Creşte el singur.
   — Zău? făcu Florică neştiind ce să mai creadă. Creşte el singur, zici? Părea la rândul lui depăşit de situaţie.
   Panglicile nu mai erau panglici.
   Ci frânghii.
   Şi tot colorate, la fel ca panglicile.
   Frânghiile se roteau, culorile se perindau pe dinaintea ochilor uimiţi ai lui Luca, iar la capetele frânghiilor...
   Mami fu prima care ghici:
   — E un carusel! Şi bătu din palme. Căci la capetele frânghiilor se iviseră...
   — Scăunele? fu rândul lui Tati să se minuneze. Da’ cum aşa?
   De fapt, noi spunem că Mami a fost prima care a ghicit, dar siguri nu putem fi. Nu-i deloc exclus ca alţi copii să fi observat înaintea ei. Dar erau aşa de mulţi, că nu aveai cum să ştii cine ce vedea primul şi cine ce ghicea mai întâi în sala aceea plină ochi.
   — Ai văzut ce-ai făcut, Florică!
   Directorul circului era încă acolo şi se răstea la clovn. Dacă nu te pricepi să duci o treabă pân’ la capăt, n-o mai începe! Zău aşa! Ce ne facem acum cu ditamai caruselul în circul nostru? Cine o să ocupe atâtea scăunele care acuma, ia uite, se-nvârt degeaba? Ce zici de asta?
   — Nu ştiu! se smiorcăi clovnul. Din nou îşi şterse obrajii de lacrimi cu prosopul, după care stoarse prosopul deasupra găleţii. Dar de astă dată lacrimile îi curgeau atât de tare, că prosopul nu mai făcea faţă: sub caruselul care se învârtea de zor, lacrimile lui Florică îi ţâşneau din ochi ca două izvoraşe şi cădeau pe jos, la două palme de uriaşii săi pantofi-bărcuţă. Până şi din urechi îi ţâşneau pârâiaşe de lacrimi. Mulţimea de copii deja urla de atâta veselie.
   — Ce te tot smiorcăi atâta! îl muştrului directorul pe Florică. Nu te plângeai tu mai devreme că nu ştii ce să mai faci ca să nu se supere pe tine ceilalţi copii fiindcă e musai să inviţi în arenă un singur copil? De ce era musai, asta n-am înţeles! Dar, mă rog. Ei uite că acuma ai prilejul să-i inviţi şi pe alţii. Ce mai stai! Invită-i!
   Doar o clipă se uită Tati în înaltul cupolei, să-şi facă o idee dacă mai rămânea vreun pic de loc pentru pomul-carusel să crească, iar când şi-i coborî la loc, văzu toate scăunelele caruselului ocupate de copii. Vru s-o întrebe pe Mami, care fusese atentă tot timpul, când şi cum se putuse întâmpla o minune ca asta, dar ştia şi el, la fel cum ştiuse şi Luca cu altă ocazie, că anumite lucruri pur şi simplu nu se întreabă.
   Frânghiile colorate, cu scăunele cu tot şi cu copiii aşezaţi în ele, treceau în zbor, tot mai avântate şi mai pe deasupra mulţimii de spectatori. Fanfara cânta un vals. Întors mai mult spre carusel, capelmaistrul începuse să dirijeze cam anapoda. Noroc că fanfara se descurca şi fără capelmaistru.
   — Uite-l! strigă Mami. Luca tocmai trecea în zbor pe deasupra capetelor lor, făcându-le semn cu mâna. O secundă, două, şi era deja departe.
   Dar Mami nu îşi putea imagina, şi nici Tati — niciunul din ei nu-şi putea imagina ce vedea Luca zburând în scăunel pe deasupra mulţimii. Cum fanfara venea spre el zburând pe dedesubt, şi muzica creştea, creştea, o secundă, două, trei, apoi fanfara rămânea în urmă, muzica se îndepărta, se perindau capetele spectatorilor, zeci de capete, poate sute, toate treceau pe sub scăunelul său într-un iureş ameţitor, veneau apoi din nou Mami şi Tati şi el le făcea semn cu mâna.
   — Niciodată n-o să mai fie fricos Luca al nostru, spunea Tati şi se înfoia mândru în scaunul său.
   — Ţi se pare că a dat vreo dovadă că a fost fricos până acuma? îi strica Mami plăcerea de a fi descoperit chiar acum curajul băiatului lor.
   În clipa aceea cineva din preajmă strigă cu încântare:
   — O, ce frumos!
   Amândoi, Mami şi Tati, se uitară spre arenă, unde văzură căzând din înaltul cupolei o ploaie de serpentine de hârtie colorată. Erau acolo toate culorile curcubeului — serpentine care şerpuiau în cădere printre frânghiile rotitoare cu scăunele în care şedeau copiii, frânghii colorate la rândul lor, lăsându-se duse de frânghii şi încurcându-se unele cu altele. Cădeau chiar peste capetele copiilor, peste feţele lor, făcându-i să râdă în timp ce încercau să se elibereze din vârtejurile serpentinelor.
   — O, şi confetti! strigă o altă voce din partea opusă.
   Încă un murmur de încântare se ridică din toate stalurile sălii.
   Şi într-adevăr, o ninsoare colorată de buline minuscule de hârtie se cernea acum din înaltul cupolei. Toată lumea aştepta şi se uita în sus, căci bulinele cădeau şi peste spectatori, aninându-se de păr şi de haine. Şi nimănui nici că-i trecea prin minte să se scuture de ele. Iar copiii, în valsul intonat de fanfară, continuau să se învârtească în carusel stârnind vârtejuri de confetti şi adunând cu braţele întinse fuioare de serpentine buclate. Serpentinele nu rezistau toate, bucăţi din ele se rupeau şi cădeau resemnate...
   ...În arena de unde Florică şi directorul circului plecaseră.
   Şi nu mai era nimeni.

   Doar afară, în maşină, Tati întindea mâna să pornească motorul, în timp ce Mami, pe scaunul din faţă, tăcută şi visătoare, încă se mai gândea la carusel, la serpentine, la confetti şi la tot vârtejul de culori: Dumnezeule, nu se aşteptase la aşa ceva!...
   ...În timp ce Luca, întins pe bancheta din spate, obosit, deja adormea.

***

^*Din volumul de povestiri Umbrelarul. 10 povestiri cu Luca, în lucru

Concursuri literare americane

O singură dată am încercat să traduc o povestire de-a mea în engleză şi să o propun mai multor reviste literare americane.

N-a fost să fie. Poate că povestirea însăşi nu a fost convingătoare, poate că traducerea, pe care am făcut-o singur, după puterile mele — cu o minimă revizie autohtonă —, nu a convins.

Dar de la acea încercare încoace sunt asaltat de invitaţii de a participa la concursuri literare în America. Desigur din simplul şi singurul motiv că m-au păstrat în baza lor de date. Mi se cere o taxă de participare modice şi sunt ispitit cu premii de la câteva sute la câteva mii de dolari. Este, desigur, business. Dar ce întreprindere pe lume nu este şi business?

(Fac o paranteză pentru a spune cât mă înduioşează obsedaţii de România „colonială”, unde multinaţionalele din Occident cică vin doar ca să facă profit. De parcă ar fi de blamat că nu vin să facă voluntariat; deşi alţii de la ei vin la noi să facă şi voluntariat; în timp ce ai noştri nu fac niciodată voluntariat la ei acasă.)

Pe lângă banii câştigaţi de revistele care organizează anual concursuri literare, literatura americană profită şi ea. Poate se explică şi astfel — prin acest amănunt — distanţa astronomică dintre literatura care se face la noi şi cea care se face la ei.

Rândunele* **

Strada cobora spre port şi deasupra pavajului, la foarte joasă înălţime, zburau rândunele. Zburau cu o iuţeală ameţitoare şi, planând în volte ambiţioase şi elegante, nu atingeau nimic din jur. Nu atingeau trunchiurile pomişorilor — subţirei şi puţini la număr câţi erau pe acea stradă —, nici stâlpii felinarelor, nu atingeau zidurile, nici pe trecătorii care se opreau să le admire zborul. Nimeni nu le văzuse vreodată aşezându-se pe pământ. Nimeni. Şi Luca cu atât mai puţin. În privinţa lor, Luca avea mai multe întrebări de pus. Prima, iată, o punea chiar acuma:

   — De ce zboară rândunelele atât de jos?
   Mami zâmbi, înălţă din umeri şi îşi întoarse întrebător capul spre Tati. De ce zâmbea? Asta ar fi fost o altă întrebare, dar Luca ştia că nu trebuie să pună prea multe întrebări deodată. Aşa era Mami, când nu ştia ceva, zâmbea şi, după caz, ridica... sau nu ridica din umeri. Tati însă se pricepea la multe, de fapt cam la toate. Îi răspunse deci tacticos lui Luca:
   — Fiindcă rândunelele se hrănesc cu insecte, pe care le prind din zbor. Iar insectele, după cum ştim, zboară la mică înălţime. Aşa sunt rândunelele, tot ce le trebuie îşi iau din zbor. Mâncarea, pământul, de fapt lutul, cu care îşi construiesc cuibul... Apropo, Luca, ai văzut, la noi acasă s-au întors la cuibul de anul trecut. Dacă e încă solid, de ce şi-ar pierde ele vremea să facă altul?... Aşa că asta fac rândunelele: totul din zbor. Chiar şi apa şi-o iau din zbor.
   — Chiar şi apa? se miră Luca.
   — Chiar şi apa. Trec razant cu suprafaţa apei, deschid ciocul şi... aşa se descurcă cu toate. Înţelegi?
   — Dar de ce nu se aşează niciodată pe pământ?
   Asta era a doua întrebare. Mami zâmbi şi de data asta deşi avea un răspuns de dat. Ba chiar o pufni râsul.
   — Dacă aş putea să zbor, ca ele, răspunse Mami, te rog să mă crezi că, la cât e de murdar pământul, nici eu nu m-aş aşeza pe el.
   Cu ochii mijiţi, Luca îi cercetă faţa încercând să ghicească dacă vorbeşte serios sau glumeşte. Nu puteai să ştii niciodată. Rândunelele îl ocoleau şi pe bătrânul care stătea în picioare în colţul străzii, avea în faţa lui o cutie veche de lemn... O întrebare ar fi fost: de ce e aşa de veche? Dar Luca se gândi că aşa ceva n-are rost să întrebi. Privi mai atent cutia. Bătrânul o ţinea suspendată cu ajutorul unei curele petrecute pe după umăr şi ceafă, dar în acelaşi timp cutia se sprijinea totuşi de pământ cu un picior. Unul singur. Piciorul stătea un pic înclinat şi de aceea nici cutia nu era foarte dreaptă. Bătrânul învârtea o manivelă şi din cutie se ridica o melodie cam adormitoare şi cam străbălată, dar care nu suna totuşi rău. Nu suna rău deloc.
   — Aceea e o flaşnetă, îi explică Tati lui Luca. Erau la modă pe vremuri. Nici eu nu le-am apucat, doar am citit despre ele în Wikipedia. Şi pe mine mă surprinde că s-a ivit din nou una. Ha! E chiar nostim! O flaşnetă în ziua de azi, cine-ar fi zis!
   Când se apropiară de bătrânul cu flaşneta, Luca observă ceva şi mai ciudat: deasupra flaşnetei, pe o stinghiuţă albă, stătea o păsăruică cu totul deosebită de rândunelele care trăgeau săgeţi de zbor prin jur. În prima clipă n-o recunoscu. Era verde din cap până-n coadă, arăta cât se poate de vie deşi stătea nemişcată ca un tablou şi avea ciocul coroiat ca o mică agăţătoare întoarsă în jos. Bătrânul învârtea la manivelă şi se uita cu ochi binevoitori în jurul său. Pe cutie puteau fi văzute tot felul de desene nu mai puţin ciudate decât ce avea deasupra. Iată de pildă Soarele şi Luna... Dar erau şi alte câteva mici desene aşezate în cerc, dintre care Luca recunoscu un leu şi un berbec cu coarne răsucite.
   — Zodiacul! Sigur că nu putea să lipsească tocmai zodiacul! spuse Tati, pe faţă cu aceeaşi mulţumire cu care ar fi întâmpinat o veche cunoştinţă. Am să-ţi explic, Luca, promise Tati. Dar nu acum. Sunt prea multe de spus. Zodiacul, o chestie complicată! Înţelegi? Şi, ca s-o spun pe-a dreaptă, la zodiac Mami se pricepe mai bine.
   Mami râse, dar nu negă.
   — Aflaţi-vă Planeta! striga bătrânul cu o voce răguşită dar veselă. Şi învârtea la manivelă.
   — Cum adică Aflaţi-vă Planeta? vru să ştie Luca.
   — N-ai văzut tot, îi atrase atenţia Tati. Dacă te-ai fi uitat mai bine, ai fi văzut că sub ciocul papagalului... Aşa se cheamă pasărea flaşnetarului, cea verde. Papagal.
   — Ştiu, spuse Luca. Între timp îşi amintise. — Am unul în cartea de colorat.
   — Foarte bine, spuse Tati. Papagalul trăieşte în ţările calde, dar se descurcă şi la noi. Cum spuneam, sub ciocul papagalului ai să vezi un şir de bileţele puse unul lângă altul într-o casetuţă. Le vezi, Luca? Unele roz, altele bleu. De ce sunt colorate aşa, asta n-aş putea să-ţi spun. Dar arată bine.
   Luca era atât absorbit de ceea ce vedea, că abia dacă încuviinţă din cap.
   — Atunci când flaşnetarul îi cere, continuă Tati să-i explice, papagalul scoate un bileţel şi i-l dă...
   — Cui? întrebă repede Luca.
   — Păi... începu Tati, şi se poticni. Celui care plăteşte şi crede în prostia asta.
   Luca nu ştiu ce să creadă. În faţa flaşnetarului tocmai se opriseră vreo trei sau patru băieţi mai mari, înconjurându-l. Şi alţii se uitau la flaşnetar, dar mai de departe. Unul dintre băieţi îi întinse ceva flaşnetarului... Adică bani, ce altceva? Deci băieţii credeau în prostia asta? Sau cum? Flaşnetarul se opri din cântat, luă banii, bâigui ceva spre papagalul său şi acesta, ţopăind sprinten într-o parte pe stinghiuţa lui, ca şi cum ar fi ştiut exact unde să se oprească, ciuguli un bilet, flaşnetarul preluă biletul şi i-l dădu băiatului de la care primise banii. Luca se uită la ei toţi cu o curiozitate fremătătoare.
   — Luca, uite ce-i, spuse Mami, Tati şi cu mine nu credem că un papagal poate ghici viitorul cuiva. Dar, cum să-ţi spun, tu trebuie să ştii un singur lucru.
   — Ce?
   — În sfârşit, că... unele lucruri se fac, şi altele nu se fac.
   Luca o privi neîncrezător. Ba chiar un pic încruntat.
   — Dar ce scrie acolo? întrebă el.
   — Unde, pe bileţel?
   — Da.
   — Păi, se zice că fiecare om se naşte cu o ursită. Asta înseamnă că cineva acolo sus, mă rog, ştii tu... Cineva acolo sus hotărăşte pentru fiecare ce soartă va avea, ce îl aşteaptă în viaţă... În sfârşit, dacă va fi fericit, dacă într-o zi va ajunge cineva... şi alte chestii de-astea. Dar noi în general nu ştim.
   — Şi papagalul ştie? întrebă Luca cu o faţă cât se poate de serioasă.
   Mami dădu ochii peste cap, de fapt nu se supără, se răsfăţă un pic, râse în felul ei şi îşi coborî faţa spre Luca:
   — De fapt, tu ai înţeles foarte bine, spuse ea. Era veselă, chiar mai veselă decât s-ar fi cuvenit. Poate.
   Pentru moment, Luca uitase de rândunele. Se uită gânditor la flaşnetar, la băieţii care stăteau în jurul său curioşi, şi, privind lung la căpşorul verde şi chioşcogit al papagalului, se întrebă de unde îi venea puterea de a ghici soarta oamenilor. Tot ce avea în faţa ochilor i se păru fermecător.
   — Vreau şi eu un bileţel, spuse Luca. Te rog, spune-i domnului să-i spună papagalului să-mi dea şi mie un bileţel.
   Era rândul lui Tati. În privinţa asta se înţelegeau foarte bine ei doi.
   — Luca, uite ce e. Omul îşi construieşte viito... Nu, hai să nu folosim cuvinte mari. Depinde de fiecare ce îl aşteaptă în viaţă, înţelegi? De unde să ştie un biet papagal? Asta vreau să-ţi explic. Dacă la şcoală o să fii silitor când o să te duci, la toamnă... Dacă, mai târziu, ai să ştii ce vrei să faci în viaţă şi n-ai să te răzgândeşti de pe-o zi pe alta — ştii la ce mă refer, nu?... Dacă, dacă, dacă. Sunt mulţi de dacă, dar nu depinde nici de papagal şi nici de flaşnetar dacă tu iei sau nu hotărârea care ţi se potriveşte la un moment dat, atunci când e nevoie de, cum să zic, clarviziune... Adică de o privire limpede, în sfârşit. Numai de tine depinde. Înţelegi? Şi acum, şi mai târziu, când ai să te faci mare.
   Când va fi mare?
   Hm!
   Luca se văzu pe sine în carlinga unui StarFighterJet, survolând Planeta de Argint, unde, în vizorul Lansatorului se vedeau fugind Zwolfii ca potârnichile, după ce făcuseră atâta rău Pământului şi pământenilor, iar acuma încercau să scape, dar nu le mergea, flăcările phlamph-urilor îi nimiceau unul câte unul explodându-le în cefele de gronand, pulverizându-le armurile de glemb, iar el se întorcea către copilot şi dădea comanda: Back to Earth! şi ajungeau în câteva minute deasupra plajelor din Punta Branca, îşi alegeau locul de catapultare, exact printre palmieri şi şezlonguri întinse sub palmieri, unde îşi făceau siesta şi dormitau leneşii, care visau şi ei s-ajungă cândva într-o carlingă, dar...
   — Hei, Luca! Unde îţi umblă gândul?
   De fapt strada cu rândunele se putea vedea şi de la ei de-acasă, de la fereastra de la etajul patru, ultimul, de pe scara comună, şi, dacă îţi încordai auzul, puteai auzi flaşneta şi chiar şi piuiturile rândunelelor care zburau de colo-colo, doar că nu mai puteai vedea dacă în jurul flaşnetei mai erau sau nu mai erau copii. Se însera şi se auzea piuitul neîntrerupt al rândunelelor, care săgetau aerul, şi acolo deasupra pavajului străzii, şi aici, unde...
   — Aşa ceva este imposibil! exclamase deunăzi unchiul Liviu. Adică cum? Rândunelele să-şi facă cuib în interiorul scării? Adică să treacă peste tocurile uşilor, peste capetele locatarilor? Să nu se teamă de ei? Nu! Rândunelele sunt sperioase! Se tem de oameni! Fug de vecinătatea oamenilor! Ceea ce spuneţi voi nu se poate întâmpla!
   Şi totuşi aşa se întâmplase. Încă de anul trecut. Rândunelele îşi construiseră cuib în casa scării. În casa scării! Mami se concentrase să-şi aducă aminte:
   — Dacă stau să mă gândesc, şi-au făcut cuib în casa scării încă de acum doi ani! Sau te pomeneşti că sunt deja trei?
   Nimeni nu îşi mai aducea aminte exact. De fapt, rândunelele veneau în interiorul casei scării dintotdeauna, intrând pe ferestruica lăsată deschisă toată vara — ferestruica cea mai de sus. Asta era realitatea. Luca oricum nu îşi amintea ca lucrurile să fi fost altminteri vreodată. Doar că...
   — De la o vreme au început să strâmbe din nas, spunea Mami.
   — Cine? întrebă Luca. Şi se uita nedumerit în sus, când la Mami, când la Tati, găsindu-i pe amândoi cam sumbliguri.
   Mami nici nu voia să-i numească pe acei vecini, atât era de dezamăgită de purtarea lor. Bineînţeles că, vorbind cu Tati, se referea la ei. Doar că nu dorea să-i numească. Le evita numele, pur şi simplu. I se adresa lui Tati şi împungea aerul cu degetul arătător, pe muţeşte, având un aer misterios, indicând către vecinul de pe acelaşi palier cu al lor. Şi toate astea, de ce? Ca să nu priceapă Luca şi să înceapă prea de timpuriu să-i urască pe oameni. Spunea: — Şi el! Şi îl aţintea pe Tati cu privirea — Tati nefiind, se pare, la curent —, spre a se asigura că înţeles despre cine vorbea ea. — La fel şi... celălalt! spunea Mami, continuând să i se adreseze lui Tati pe acelaşi ton conspirativ. Împungea aerul cu arătătorul spre etajul de jos şi voia să se asigure că Tati a înţeles la cine se referea ea. Şi bineînţeles că Tati înţelegea. Nu şi Luca. Luca vedea doar că sunt neînţelegeri în privinţa rândunelelor din interior, pentru că fac murdărie. Asta înţelesese.
   — Nu-i destul pentru ei că mă străduiesc şi pun ziarul dedesubt, în dreptul cuibului, şi îl schimb îndată ce se murdăreşte! se plângea Mami. Nu-i destul! Şi uite că de astă dată au bătut fereastra în cuie!
   În cuie?!
   Luca îşi înălţă privirea îngrozită spre rama de lemn a ferestruicii rândunelelor şi o văzu închisă, cum nu fusese niciodată până atunci, blocată, înţepenită cu ajutorul cuielor, din care se mai puteau vedea doar capetele izbite cu ciocanul. De mirare că geamul rămăsese întreg. Se putea ghici o anumită furie cu care fuseseră bătute cuiele. Luca se întoarse cu privirea spre cuibul de deasupra uşii, sus, între tavan şi perete, exact pe muchie, unde zări, scoase peste marginea cuibului, ciocurile căscate ale puilor. Deja ştia că sunt cinci — îi numărase. Tot cinci erau şi-acuma, şi aşteptau cu ciocurile larg deschise. Aşteptau să li se vâre în cioc insectele de care vorbise Tati, că le prind rândunelele din zbor. Iar la ferestruică, în afara ei, ce să vezi! Se roteau disperate două rândunele piuind sfâşietor. Nu aveau pe unde să mai intre în casa scării, la puii lor! Nu mai aveau pe unde, Dumnezeule! Mami şi Tati se uitară unul la altul, dezarmaţi. Luca încropi în minte o furtună întunecată şi furioasă, încropi fulgere, care să spargă geamul. Se gândi, ca alternativă, la carlinga lui de pe StarFighterJet, îşi închipui glomberii lui îndreptând asupra geamului tunurile lor de raze Larx, dar pentru prima oară se împiedică de starea lui de imaginaţie şi se simţi pentru moment neputincios. Piuiau sfâşietor rândunelele de afară, despărţite de puii lor, Mami se uită îngrijorată la Tati, anticipând cine ştie ce acţiune violentă şi nesăbuită din partea lui Luca, iar Tati, deşi la rândul lui oarecum îngrijorat, o linişti prin semne, mutându-şi privirea de la ea la Luca şi negând pe muţeşte, conspirativ: Nu, n-are cum s-ajungă la geam!
   Dar ceva se întâmplă curând.
   Prăjinile sunt câteodată de-ajuns de lungi. Mai ales când cei mari sunt cu atenţia îndreptată în altă parte.
   Prăjinile lungi ajung la geamurile înalte.
   Geamul de la ferestruică sări în ţăndări.
   Nicio uşă nu se deschise pe la vecini.
   Minune!

   Alte mări nu se ştie cum erau faţă de punctele cardinale, dar marea lor era la răsărit şi de acolo, din apele albastre sau verzui, răsărea soarele, când rândunelele erau deja în plină activitate, vânând din zbor insectele cu care veneau apoi să-şi hrănească puii. Şi piuiau ascuţit, umplând aerul de piuitul lor, care nu se ştie ce însemna: mulţumirea că îşi pot creşte puii cu toată dragostea, sau nemulţumirea că ceva le-a stat o vreme în cale, împiedicându-i? Ceva... inexpugnabil!
   — Inexpugnabil? zicea Tati. Hai să nu folosim cuvinte mari. Pe înţelesul tuturor, inexpugnabil înseamnă de neînvins. Or, aşa ceva, hai s-o spuneam pe-a dreaptă, este o exagerare! Nimic nu-i de neînvins dacă ai voinţă şi eşti stăruitor!
   Cel care ieşi primul din casă în dimineaţa aceea fu chiar Luca, căci curiozitatea îi dădea ghes. La picioarele lui, pe covoraşul aspru pentru şters picioarele zări un bileţel. Era bleu. Îl recunoscu din prima clipă şi îşi ridică recunoscător privirea spre ferestruica înaltă, cu geamul spart. O rândunea tocmai intra pe ferestruică şi zbura glonţ către cuibul unde puii aşteptau cu ciocurile larg deschise.

   Câteva minute înainte însă, se întâmplase un lucru ciudat. Bătrânul flaşnetar tocmai ieşise în strada care cobora spre port, cu flaşneta lui, ocupându-şi locul ştiut. Era prea devreme să treacă cineva pe stradă. Dar el o lua din vreme, ca în fiecare zi. Proptise pe caldarâm piciorul flaşnetei, tacticos, şi pusese mâna pe manivelă, de fapt nu apucase să facă nici măcar un tur cu manivela, când o rândunea ţâşni săgeată pe deasupra casetuţei cu bileţele. Razant.
   — Asta ce mai e! strigă bătrânul, uluit, întinzând mâna în urma rândunelei. Hei! Hei!
   Apucă să vadă rândunica îndepărtându-se în zbor cu un bileţel în cioc. De astă dată fie nu fusese de-ajuns de atentă, fie o făcuse dinadins, căci nu îşi respectase regula de a nu atinge nimic în zbor. Îi zburvăşise papagalul, făcându-l să arate ca un papagal înfuriat, cu ochi rătăciţi şi înfoiat, şi pe deasupra răsucit cu ciocul în partea cealaltă, în exteriorul casetuţei cu bileţele.
   Planeta!
   Soarele şi Luna.

   Luca se aplecă şi ridică de pe jos bileţelul bleu. Apoi, fremătând tot de nerăbdare, dădu fuga la Mami cu bileţelul, care îl despături şi îi citi din el:

   Te cheamă Luca. Vei face o carieră strălucită în Marina Militară. Vei parcurge toate treptele ierarhiei, până la treapta cea mai de sus. Te vei bucura de onoruri şi vei trăi până la adânci bătrâneţi, înconjurat de cei dragi.

   Tati avea să-i explice într-o bună zi ce-i aceea carieră şi ce-i aceea ierarhie. Dar până atunci, cele două cuvinte grăiau de la sine şi promiteau tot ce-i mai bun şi mai liniştitor pe lume.

***

^*Din volumul de povestiri Carusel. 10 povestiri cu Luca
^** Publicat și în Discobolul, nr. 1-2-3 2018