Notaţii literare (VI)

Personaje fabricate

Un personaj fabricat sută la sută are puţine şanse să convingă pe o întindere de mai multe pagini, într-o construcţie elaborată. Pentru că gândurile sale, gesturile sale, trăirile şi faptele sale vor fi probabil lipsite de consistenţă în lipsa unui prototip real. E adevărat că într-o povestire scurtă un personaj poate să fie inventat în totalitate (pentru a sluji o idee, să zicem), dar asta numai pentru că scurta „străluminare” din viaţa sa pe care o înfăţişează autorul în acest caz nu îl obligă să pună în concordanţă între ele părţile constitutive ale personalităţii personajului pentru a-i da coerenţă şi deci credibilitate. Pe de altă parte, chiar şi atunci când avem impresia că dăm viaţă unui personaj perfect imaginar vom regăsi în el, la o analiză mai atentă, gesturi, cuvinte, gânduri ale unor oameni din viaţa reală, pe care i-am cunoscut. De aceea, personajul pe care l-am crea în cazul când ne-am ambiţiona să-l inventăm sută la sută ar împrumuta volens nolens trăsături de la o sumă de persoane reale, care cu greu s-ar putea constitui într-un personaj-conglomerat plauzibil. (Dar, mă rog, postmodernismul, care s-a dispensat de coerenţă, îşi construieşte credibilitatea în moduri proprii, şi cultivă decompoziţia, deconstrucţia, intertextualitatea, ar putea să încununeze un asemenea procedeu cu virtutea literară cum laude.)

Dar dacă ar fi să acceptăm necesitatea consistenţei personajului, cine ar fi persoana cea mai la îndemână care să servească drept prototip dacă nu propria noastră persoană?

În treacăt fie zis, câteva dintre proiectele mele literare stagnează pentru că în ceea ce mi-am propus să construiesc nu mă regăsesc pe mine însumi, iar alte prototipuri care să servească ţinta propusă nu am găsit încă.


Poezie „obiectuală”

Unii prieteni au dezaprobat stilul meu de a fotografia, sau mai exact de a încadra subiecţii, cu persoane nu în prim-plan, cum se obişnuieşte, ci mai degrabă în plan îndepărtat, şi nu în centrul cadrului ci la baza acestuia sau într-o poziţie laterală, restul fiind ocupat de „împrejurime”, În speţă de natură, ca obiect mărturisit al interesului. Asemenea detalii dezvăluie ceva, nu pot să neg. Ceea ce dezvăluie ar putea fi, într-adevăr, o anume minimalizare a prezenţei persoanelor în dauna împrejurimii. Dar fotografierea este nu numai un act de imortalizare a subiecţilor în folosul acestora ci şi unul de contextualizare. Pe care o realizează fotograful şi nu altcineva. În lipsa contextului, subiectul nu spune mare lucru despre diacronia sa.

Îmi amintesc de o caricatură dintr-un almanah de după sfârşitul războiului, dintr-o perioadă foarte instabilă, mai ales politic, când dictatura comunistă era pe cale să se instaureze. Un bărbat în costum şi cravată, şezând pe un scaun şi strângând în braţe o servietă, cu aerul că în secunda următoare o va lua la fugă, i se adresează unui fotograf din faţa sa: „Pozează-mă repede cât mai sunt încă ministru!” Hazul stătea desigur în lipsa de pe figura personajului a oricărei peceţi a ministeriatului său şi deci în totala volatilitate a demnităţii pe care el şi-o dorea imortalizată.

Dacă împrejurimea ocupă în preferinţele mele fotografice un loc privilegiat, este pentru că pe ea o simt ca pe o extensie a emoţiei mele, care mă determină să aleg un anume moment şi un anume loc pentru realizarea fotografiei. Şi mă aştept ca subiecţii să se ralieze, cel puţin pe durata minimă a fixării cadrului, axiologiei mele fotografice.

La fel, există o poezie care alege contextualizarea, „împrejurimea” eului creator pentru a-i exprima emoţia momentului într-un mod mai convingător decât ar putea-o face descrierea directă a emoţiei: lăuntricul alege să se exprime prin obiectele înconjurătoare. Şi, trebuie să mărturisesc, preferinţele mele se îndreaptă spre o asemenea poezie.

Explicarea filmelor*

De cele mai multe ori nu înţelegeam nimic din filmele de dragoste. Ieşind de la cinematograf, în timp ce ne îndreptam spre casă o rugam pe mama să-mi povestească filmul tocmai vizionat. Puneam întrebări peste întrebări, şi mama, care nu era chiar răbdarea întruchipată, îmi răspundea pe îndelete. „Da’ ea de ce-a făcut aşa?” „Păi pentru că-l iubea, tu n-ai înţeles?” „Da’ el de ce-a omorât-o?” „Din gelozie! Pentru că-l înşela!” „Cum adică îl înşela?” „Aşa. N-ai văzut că se-ntâlnea pe-ascuns cu bărbatul celălalt? Ăla mustăciosu’. Ea era măritată cu el şi totuşi se-ntâlnea cu altcineva.” „Şi celălalt, ăla cu chelie, ăla cine era?” „Ăla nu era decât un simplu chelner.” „Şi atunci ce căuta la ei acasă?” „Păi era trimis de la restaurant să-i servească la petrecere.” „Aveau acasă petrecere cu chelner la masă?” „Aşa era înainte la casele mari. Dădeau petreceri acasă şi fiindcă n-aveau destule slujnice, chemau chelneri de la restaurant şi bineînţeles că îi plăteau. Da’ nu numai pentru că n-aveau slujnice. Chelnerii erau pe-atuncea mai stilaţi, nu ca astăzi!” „Dar aia tânără care umbla cu copilul de mână după ea, aia cine era?” „Aia era sora ei. Ea a văzut ce s-a-ntâmplat acolo pe verandă, când a venit pe neanunţate acasă la ei, şi s-a dus să anunţe poliţia. Dar era prea târziu.”... Şi tot aşa, până ajungeam acasă, şi eu încă mai puneam întrebări.

La unele scene dramatice, cu crime, cu tortură, cu execuţii, mama întorcea spre mine capul în întunericul sălii, mă privea cu coada ochiului şi se apleca să-mi şoptească la ureche: „Dacă ţi se pare că-i greu de suportat, gândeşte-te că nu-i ceva real. Eu aşa fac. Îmi spun: Asta nu-i real. Nu-i decât film.”

Mulţi ani mai târziu, când eram deja la casa mea şi mama se afla în vizită la mine, îmi amintesc că ne uitam amândoi la o dramatizare pentru televiziune a nuvelei lui Gogol „Însemnările unui nebun”, cu Dumitru Furdui în rolul lui Poprişcin. La un moment dat, spre final, când eroul ajunge la casa de nebuni, pe care o lua drept Spania, şi apare cu faţa şi părul şiroind de apă în urma unei băi reci administrate de îngrijitorii spitalului, şi spune plângând: „cancelarul m-a croit de două ori cu băţul peste spinare şi m-a durut atât de tare că era cât pe-aci să ţip, dar m-am abţinut”, mama a făcut o grimasă de exasperare, a spus „Nu mai pot să suport!” şi a ieşit intempestiv din cameră... Povaţa ei cum că scena nu-i reală şi că totul nu-i decât film nu i-a mai fost de folos.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat