Doamna mă trimite în cancelarie să văd cât e ceasul. Cu inima îndoită, ies din clasă. Holul cel mare e pustiu, doar soarele intră pe fereastra dinspre curtea şcolii, iar prin geamul mat al uşii din partea opusă, unde e intrarea principală, se desluşesc siluetele trecătorilor de pe Strada Principală. Intru în cancelarie, unde e la fel de pustiu. Ceasul, mare şi rotund, stă agăţat în perete deasupra uşii. Mă uit lung la el, cu inima strânsă: ce-am să fac, am să mă întorc în clasă şi am să-i spun Doamnei că nu ştiu să citesc ceasul?
●
Acasă la teotea Niunea, la Bucureşti, în apartamentul ei de pe strada Cazărmii, se nimereşte să întâlnesc, în prima zi de Crăciun a anului 1946, cred, doi copii de la o şcoală în limba rusă, un băiat şi o fată, cam de vârsta mea, odraslele unei cunoştinţe a familiei. S-au întors de la şcoală şi au nimerit direct la masa festivă de Crăciun. În timp ce copiii îşi lasă ghiozdanele pe o măsuţă, toate feţele prezente se apropie conspirativ una de cealaltă şi şuşotesc scandalizate: Ce ruşine! Uite ce reguli au ei acolo: îi cheamă la şcoală chiar şi în ziua de Crăciun! *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
