Curzio Malaparte încalcă, în Pielea (Ed. Univers, 2007, traducerea: Eugen Uricaru), canoanele unităţii de timp, de loc şi de acţiune (dar ce scriitor din ziua de azi, care se respectă, îşi permite să nu încalce canoane?), respectând în schimb, într-o oarecare măsură, unitatea tematică. Romanul în ansamblu este un conglomerat fiindcă nu-i poţi defini fără echivoc capitolele, care, raportate unul la celălalt, nu au suficientă continuitate pentru a se constitui într-un roman, dar nici suficientă autonomie pentru a se constitui în nuvele de sine stătătoare.
Iată de pildă capitolul–povestire „Procesul”. Timpul acţiunii este cel al intrării aliaţilor în Roma, în 1944. Protagonistul, Curzio Malaparte însuşi, care nici nu îşi doreşte o altă identitate, asistă la executarea de către partizani a unui grup de adolescenţi fascişti, fanatici, care sfidează moartea, strigându-şi în ultima clipă ataşamentul faţă de fascismul lui Mussolini înainte de a cădea răpuşi de gloanţe pe treptele bisericii Santa Maria Novella. Atenţia se deplasează apoi la călugărul slujitor în acea biserică, un temerar care nu doreşte altceva decât ca biserica lui să nu fie pângărită de sângele celor ucişi, dar nu are nimic împotrivă ca masacrul să se mute în preajma unei alte biserici. În continuare, Malaparte îşi expune crezul de creştin prin care nu înţelege să comită asasinate, nici chiar împotriva celor care au trădat, oricât ar fi de vinovaţi. Precum Magi spre exemplu, un personaj care i-a făcut autorului, la fel ca şi altora, mult rău prin delaţiune şi probabil cruzimi de tot felul pe vremea regimului fascist. Atenţia se concentrează asupra rămăşiţelor lui Magi, ucis după eliberare, în timpul masacrului comis de italieni asupra italienilor, după cucerirea Italiei de către trupele aliate. În cele din urmă Malaparte primeşte găzduire în locuinţa unui prieten medic obstetrician de la Roma, unde doarme într-o încăpere în care se află depozitate monstruoase boluri conţinând fetuşi conservaţi în alcool. Malaparte trăieşte oripilat nopţi de coşmar în acea încăpere şi îşi imaginează un proces în care juriul este alcătuit din acei mici monştri nenăscuţi. Şi astfel se închide ciclul procesului împotriva celor vinovaţi (sau nu?) şi împotriva răului, definit oximoronic: „Nu sunt demn să fac rău”, după cum afirmă eroul povestirii–capitol. „Răul este ceva sacru.”
Metafora
„Bachelard (...) nu vede în metaforă decât un compromis între raţiune şi imaginaţie: metafora nu poate, într-adevăr, să satisfacă nici raţiunea, atunci când ea, cel mult, maschează un gând şi scoate în evidenţă o falsă identitate considerată drept adevărată, nici imaginaţia, atunci când, în loc să meargă înainte, pentru a făuri un surplus de fiinţă, ea rămâne legată de un trecut pe care se mulţumeşte să îl travestească rezumându-l.” [Jean Burgos: Pentru o poetică a Imaginarului, Ed. Univers, 1988, p. 84]
O observaţie cam... uscată, aş zice. Poate că metafora e un compromis. Dar e unul care produce încântare. Atunci când e inspirată, desigur. De ce produce metafora încântare? Pentru că umanizează ne-viul? Pentru că aruncă o punte între entităţi care păreau până în acea clipă a nu avea nicio legătură una cu cealaltă; şi, prin aceasta, ni se înfăţişează ca o descoperire? Pentru că pune în mişcare spiritul? Pentru că reuşeşte să ne revitalizeze simţirea, revitalizând odată cu aceasta ego-ul şi redându-i respectul de sine?
Simultaneitate
„Armonia nu este generată decât de simultaneitatea cu care măsurile şi proporţiile luminii ajung la suflet; simţ suprem al ochilor noştri. Doar această simultaneitate înseamnă creaţie; restul nefiind decât enumerare, contemplare, studiu. Această simultaneitate este însăşi viaţa.” [Apollinaire — citat de J. Burgos: Op. cit., p. 319]
Este, cu siguranţă, şi simultaneitatea pe care o antrenează metafora.
Autonomia personajelor
Tipătescu, Zoe, Trahanache, Pristanda — cine mai ia în seamă aceste personaje ca ţintă a oprobriului dramaturgului? Fiecare reîntâlnire cu ei este un prilej de bucurie pentru spectator: reîntâlnirea cu un vechi prieten.
Nostalgia unei alte identităţi
Din prefaţa lui Romul Munteanu la „Prima dragoste, ultima dragoste”, de Romain Gary: Fiecare scrie, adaugă el, aşa cum scrie: „câteodată cu mânie, dar alteori cu nostalgia unei ale identităţi.” Fraza mi-a sărit în ochi, ca un răspuns posibil la observaţia unui critic literar: de ce se repetă de câteva ori (fără s-o fi conştientizat, desigur) în textele mele, motivul privitorului de la fereastră? Iată, lecţia de „psihanaliză” a prins: este nostalgia unei alte identităţi!
Expresivitate emfatică (la Andrei Makine)
„Seara, un alt moment a absorbit-o în armonia lui pătrunzătoare. [Dumnezeule, cum poate fi o armonie pătrunzătoare? Şi cum poate absorbi un moment?] Ploaia continua să şiroiască abundent, dar cascadele ei erau prinse de revenirea frigului [Pentru Dumnezeu, cum poate să prindă frigul cascadele ploii?], care punea capăt unei zile de moină. [Păi era ploaie în cascade, sau moină?] Pământul se întărea şi firicelele de apă îngheţau parcă în zbor. Se sfărâmau pe pământ, pe luciul de gheaţă al câmpului, pe acoperiş, pe crengile copacilor — iar noaptea răsuna de interminabile clinchete variate la nesfârşit. [Până la urmă, cum erau clinchetele alea?] Căderea aceea cristalină ştergea toate celelalte zgomote, nimicea cu mărgelele ei de sticlă orice înfiripare a gândului, îi umplea trupul cu şiroirea ei firavă.” [Şi uite-aşa...] [Crima Olgăi Abelina, p. 203.]
Probabil că are dreptate Jérôme Garcin care spune că Makine, „nestăpânind franceza, se simte îndreptăţit să-i prefere gramaticii extazul”.
„Timp real” vs. „perspectivă diacronică”
Am tăiat fâşii de hârtie din reviste cu poze colorate şi am făcut din ele un lanţ pentru pomul de Crăciun. Căci bani n-aveam să-mi cumpăr hârtie glasată.
Aceasta este o variantă pentru un text literar.
Am tăiat fâşii de hârtie din reviste cu poze colorate şi odată cu asta, fiindcă din fâşii pozele nu mai puteau fi reconstituite, am tăiat toată mizeria din revistele acelor ani ai începuturilor comunismului, şi n-au mai rămas decât culorile, din care am făcut pentru pomul de Crăciun un lanţ.
Aceasta este o altă variantă pentru acelaşi text.
Pe care s-o aleg?... Şi atunci îmi pun întrebarea: era conştient copilul acela de lucrarea de asanare (involuntară) pe care o întreprindea tăind respectivele poze? Nicidecum. Ambele perspective sunt valabile, în funcţie de context. În ce mă priveşte însă, consider că perspectiva „diacronică” este neadecvată pentru redarea autenticităţii emoţiei. O impuritate stilistică, de care mulţi nu par a fi conştienţi.
Dilema traducătorului
Cum ar putea un traducător să ştie că locuţiunile „fel de fel” şi „tot felul de” nu sunt perfect echivalente şi că pe cea dintâi n-o pui în general în gura unui personaj neinstruit, în timp ce în gura unui personaj instruit le poţi pune pe ambele. La fel stau lucrurile cu locuţiunile „contrar a” sau „în pofida” pe de o parte, şi „în ciuda” pe de altă parte.
Lungimea frazei
Cum să fie fraza? te întrebi. Lungă (Proust, Faulkner) sau scurtă (Virgil Gheorghiu)? Ce lungime este adecvată gândului „natural”? Ce lungime este adecvată rememorărilor? Ce lungime este adecvată contemplărilor şi ce lungime răspunde ideal emoţiilor, temerilor, îndoielilor?... Şi există oare vreo raţiune în a imita în scris lungimea gândului „natural”; sau a rememorărilor; sau contemplărilor; sau a temerilor?... Sau singura raţiune este adecvarea la ansamblu?... Pot oare gândi oamenii simpli care alcătuiesc lumea faulkneriană din Absalom, Absalom în fraze atât de lungi şi de complicate? Sau poate atmosfera lumii lor să fi redată printr-o construcţie lingvistică atât de sofisticată?
