Scriptum (10)*

   Editura, dragostea mea

„Iarăşi nume străine, domnule Iacob!”
   Redactorul desemnat îşi luă coatele de pe manuscrisul aşezat în faţa lui pe masă — manuscrisul meu — şi se sprijini de spetează; braţele urmară mişcarea spatelui şi îi căzură pe lângă trup: era dezamăgit.
   „Bleer? domnule Iacob. De ce tocmai Bleer? Vă asigur că dacă cineva se numeşte de-adevăratelea Bleer, chiar are dificultăţi cu acreditarea ca ziarist. Nu ştiaţi asta? Şi după ce că îi daţi un asemenea nume, îl mai şi trimiteţi într-o misiune imposibilă. Reportaj în subsolul clădirii Administraţiei Centrale, spuneţi dumneavoastră? De capul lui! Cu alte cuvinte, clandestin! Dumneavoastră aţi fost vreodată acolo, sau ştiţi din auzite? Sau poate doar vă imaginaţi? Caz în care, trebuie să vă spun că imaginaţia dumneavoastră dă semne de neurastenie... Personajul dumneavoastră are nevoie de o cură de dezintoxicare. V-a trecut vreodată prin cap că ceea ce îi lipseşte este o concentrare de treizeci de zile la o unitate militară, aşa, ca să fie reobişnuit cu asprimile vieţii? Pe care se pare că începe să le uite. De unde şi comportamentul lui asocial. De fapt, comportamentul asocial este al dumneavoastră, domnule Iacob.”
   „Să nu exagerăm”, i-am replicat.
   „Nu exagerez deloc!”
   „Nu chiar totdeauna scriitorul se confundă cu personajul său.”
   „Da, dar despre persoana dumneavoastră eu pot să trag unele concluzii judecând după personajele dumneavoastră. Nu degeaba se spune că dacă nu toate personajele, măcar cel principal este un alter ego al autorului. Madame Bovary c’est moi, a spus Flaubert. Vă amintiţi, nu?”
   „Nu vreau să fac niciun fel de speculaţii despre A Doua Republică Franceză sau despre Al Doilea Imperiu, dar mă îndoiesc că miniştrii de interne din acea vreme, cine şi câţi or fi fost, erau interesaţi de Flaubert prin prisma personajelor sale. Poate că le-a plăcut «Madame Bovary» sau ce altceva a mai scris Flaubert, sau poate că nu le-a plăcut. Nici despre serviciile secrete de atunci nu cunosc mare lucru, dar mă îndoiesc că trăgeau concluzii despre suspectul Flaubert pornind de la personajul madame Bovary.”
   „Dumneavoastră nu sunteţi suspect, domnule Iacob. Cine spune asta? Aici e vorba de prevenţie. De ce credeţi că vi se cere să vă prezentaţi la miliţie şi să înregistraţi caracterele maşinii de scris?”
   „N-am nici cea mai mică idee.”
   „N-aveţi nici cea mai mică idee... Jucaţi un joc care nu vă prinde, domnule Iacob. Tot aşa cum caracterele maşinii de scris se înregistrează pentru a putea fi identificat un eventual text neconform pe care aţi avea proasta inspiraţie să-l difuzaţi fără autorizaţie, la fel şi trăsăturile personajului dumneavoastră sunt un indiciu al propriului dumneavoastră caracter. Mă înţelegeţi?”
   „Încerc.”
   „Încercaţi... Bine faceţi! Personal, eu nu sunt pentru înregistrarea caracterelor, să ştiţi. La maşina de scris mă refer. Eu, dacă mă întreabă cineva, aş miza pe simţul responsabilităţii.”
   „Nu vi se pare că sunteţi un pic fanatic?” l-am apostrofat.
   „Fanatic ori eşti, ori nu eşti! Nu poţi să fii doar un pic fanatic.” Redactorul desemnat se adună la loc, punându-şi din nou coatele pe manuscrisul meu de pe masă şi îşi împreună mâinile a bunăvoinţă. „Domnule Iacob, dacă vedeţi în mine un duşman, vă înşelaţi. Să ştiţi că eu vreau să vă ajut.”
   „Da? Cum anume?”
   „Hm. Deci nu m-am înşelat. Judecând după tonul dumneavoastră, vedeţi în mine un duşman.” Din nou dezamăgit, redactorul desemnat... Era însă — nu-i aşa? — un domn şi nu îşi retrăgea bunăvoinţa oferită. „Ceea ce trebuie dumneata să ştii, înainte de toate, este că oricare lucrare literară poate fi transformată fără să schimbi prea mult. E de-ajuns să vrei! Lucrarea poate să arate cu totul altfel şi cu toate acestea să rămână aceeaşi. Şi aici este ajutorul pe care vreau să ţi-l ofer. Te rog să mă crezi că am ceva experienţă în domeniu. Am obţinut publicarea unor lucrări care la prima vedere n-aveau nicio şansă. Uite, îmi amintesc de un mic roman cu o fetiţă care, însoţită de un aşa-zis bunic, călătoreşte tot aşa, prin nişte subterane, pe unde văd că îţi place şi dumitale să-ţi pui eroii să hălăduiască. I-am spus autorului, Domnule povestea dumitale n-are nicio şansă să fie aprobată. Hai să vedem ce se poate face. Vrei pentru eroii tăi o călătorie fantastică? Sau vrei o călătorie reală? Dacă îţi doreşti una fantastică, eu îţi spun că aşa ceva nu se poartă la noi. Dar dacă totuşi ţii cu tot dinadinsul să-i trimiţi într-o călătorie fantastică, hai s-o transformăm într-una măcar în aparenţă reală. Şi nu prin tuneluri, grote, subsoluri şi mai ştiu eu ce. Că niciun om cu mintea sănătoasă n-o ia aşa, razna, pe sub pământ, precum cârtiţele. Să le dăm o şansă să călătorească pe la suprafaţă, pe cer senin, în plin soare. Personajelor poţi să le păstrezi numele, n-am nimic împotrivă. Dar fă-le să călătorească pe drumuri, pe calea ferată... cea adevărată, ştii la ce mă refer! Să străbată munţi şi văi... ca în cântecul acela de pe vremuri... Noi, la braţ cu tinereţea, Vom străbate munţi şi văi! ... O frumuseţe de cântec, ar trebui să-ţi aminteşti, că doar nu eşti cu mult mai tânăr ca mine... Lasă-i, omule — i-am spus autorului —, lasă-i să se bucure de soare, de aer curat, să colinde munţii, să tragă la cabane unde tot omul are acces, nu pe la nu ştiu de castele dubioase de pe vremuri sau prin hoteluri de lux! Asta nu dă bine!... Ştii cum e, domnule Iacob, o călătorie reală poate să pară fantastică dacă îi adaugi câteva ingrediente. Cum spunea un mare critic literar: realul, în literatură, se construieşte cu cărămizi fantastice, iar fantasticul se construieşte cu cărămizi reale! Dar noi — i-am spus autorului cu pricina — vom putea construi, dacă eşti de acord, o lume reală cu cărămizi reale. Doar cu nişte mici... cum să le spun... ciudăţenii! Protagonista cine e? O puştoaică! Câţi ani are? Nici nu vreau să mă gândesc! S-o compar, cu cine? «Lolita» încă n-a fost tradusă în engleză...” Redactorul desemnat pare că a pierdut contactul cu realitatea şi deodată vrea să se dezmeticească. Le întreabă pe cele două colege: În ce an suntem?... Pe cele două colege întrebarea nu le miră, de parcă le-ar fi întrebat în ce zi a săptămânii suntem? Miercuri, sau joi! Bosumflate, ridică din umeri... „Oricum, reia redactorul desemnat, protagonista călătoreşte însoţită de un bătrân după părerea mea dubios! Îi spun autorului, Domnule, ce caută individul ăsta împreună cu puştoaica? Nu vezi că nu se potrivesc! De ce să ne pierdem vremea cu un pensionar cu un trecut îndoielnic — negustor, sau ce pretinde c-o fi fost! Nu mai lipseşte decât să-mi spui că-i Humbert Humbert în persoană! Fă-l, domnule, un personaj simpatic şi integru, care să se ocupe de educaţia morală a tinerei sale însoţitoare! La hotel să se cazeze în camere separate, iar ca vârstă să nu aibă, domnule, mai mult de... ştiu şi eu... patruzeci de ani, să zicem! O persoană activă, necăsătorită, dar cu simţ moral! Puştoaica să fie atrasă de însoţitorul ei, că, de! se află la vârsta la care simţurile unei tinere se trezesc şi îşi cer drepturile. Dar el să spună, Nu! Eu nu îmi permit să mă port cu tine ca un porc! Treaba mea e să te predau părinţilor tăi la sfârşitul călătoriei, teafără şi neprihănită!... Asta i-am spus autorului, domnule Iacob. Şi te rog, să mă crezi, în final totul a ieşit perfect. Autorul a modificat totul conform sugestiilor mele... La fel şi cu eroul dumitale... care în niciun caz nu poate rămâne — cum i-ai zis? Bleer?... În niciun caz nu poate rămâne Bleer! Cu un nume nou, adecvat, rămânând ziarist — n-am nimic împotrivă —, trebuie să găsească un loc mai prielnic de explorat, un loc mai prietenos. Există o sumedenie de locuri simpatice şi prietenoase. De ce tocmai un subsol care probabil că nici nu există. Te întreb încă o dată, eşti dumneata sigur de existenţa acelui subsol? Nu, sunt sigur că nu eşti! Şi atunci de ce îl trimiţi acolo pe acel Bleer al dumitale? Este evident pentru oricine că i-ar prinde mult mai bine un loc mai luminos, mai deschis, fără capcane, fără atâtea trosnete şi bufnituri mai mult sau mai puţin închipuite. De ce să presupui că există neapărat lucruri ascunse, pe care autorităţile vor să le ţină departe de ochii opiniei publice?”
   Greu de suportat atâta bunăvoinţă din partea redactorului desemnat:
   „Dacă ştiţi aşa de bine ce trebuie şi ce nu trebuie să facă un ziarist, de ce nu scrieţi dumneavoastră un alt roman?”
   Mă fixă cu reproş. Reproşul dură câteva secunde.
   „Deci nu putem să avem o discuţie colegială! Să ştiţi că eu nu vă ţin cu forţa la editura noastră. Puteţi să încercaţi la altă editură, sau puteţi cere audienţă la Administraţia Culturală. Dar eu vă spun un lucru: dacă speraţi că veţi întâlni acolo o altă poziţie, vă înşelaţi. Cu toţii avem în vedere ce este mai potrivit pentru cititorii noştri, ce contribuie la educaţia lor, dragă domnule Iacob.”
   Colega–din–stânga nu se mai putea păstra în neutralitatea pe care de bună seamă şi-o propusese. Înălţa capul şi se hotăra să intervină. Ochii îi scăpărau scântei.
   „Pentru dumneavoastră ar trebui să se înfiinţeze edituri cu plată!”
   Nu mi se adresa pe nume fiindcă manuscrisul în discuţie nu era treaba ei ci a colegului ei. Nici feminitate nu avea, niciun pic. Şi fiind şi cam trecută, te puteai întreba dacă avusese vreodată feminitate. Femeile şi bărbaţii sunt făcuţi să se atragă unul pe celălalt, dar ea se pare că reuşise să se sustragă în totalitate acestei atracţii demne de repudiat.
   „Sigur că da! completa Colega—din–dreapta. Ca să vă puteţi debita toate inepţiile care vă trec prin cap. De ce s-o faceţi pe banii noştri ai tuturor?”
   Cele două îl luaseră prin surprindere chiar şi pe redactorul desemnat, care, lăsându-şi privirea în jos, se pare că tocmai le ceda iniţiativa.
   „Păi nu-i deloc obligatoriu s-o facă pe banii noştri! Cineva trebuie să-i pună picioru-n prag!”
   „În capitalism nu iese niciun redactor să stea de vorbă cu autorul dacă ce propune el n-are nicio valoare. Bate câmpii? E treaba lui! Redactorul n-are timp pentru asta. O cheamă pe-o lucrătoare care se ocupă de împachetatul cărţilor, dacă se-ntâmplă să treacă pe-acolo, şi o pune să-i dea autorului manuscrisul înapoi. Aşa, fără nicio vorbă.”
   „Păi sigur! Manuscrisul nu merită să fie publicat, i l-ai dat înapoi şi cu asta, basta!”
   „De fapt, nu ştiu de ce să se obosească să i-l mai dea înapoi!”
   Redactorul desemnat se amesteca totuşi în discuţie:
   „Păi noi tocmai prin asta ne deosebim de lumea capitalistă şi îi suntem superiori. Noi stăm de vorbă cu autorul şi căutăm să-l aducem pe calea cea bună.”
   „Eu nici pe banii lui n-aş fi de acord să i se publice asemenea trăsnăi!” insistă cea dintâi.
   Erau atât de iritate că se hotărâră pe dată să iasă să fumeze o ţigară pe hol.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)