♠
Pe trotuarul bulevardului General Magheru, între intersecţia cu strada Maria Rosetti şi cinematograful Scala, ca peste tot de altfel, zăceau pe jos nenumărate obiecte de tot felul: serviete şi poşete, ceasuri cu brăţară de metal, portofele... Iată şi o lesă de câine, cu zgarda în capăt, ca un şarpe anemic care, sătul de viaţă, alesese să se întindă pe asfalt şi să se lase uscat de razele soarelui. Câteva cărţi împrăştiate chiar în mijlocul trotuarului, de bună seamă abia cumpărate de o aceeaşi persoană la librăria Mihail Sadoveanu, care se afla în apropiere. Vreo trei din ele zăceau cu faţa în jos, în timp ce pe una, căzută cu coperta în sus — Iovan se opri pentru o clipă şi o cercetă cu privirea —, scria: Haruki Murakami, laureat al premiului Nobel, De ce să nu porţi cercei desperecheaţi. Se gândi la tânărul care trebuie să fi cumpărat acele cărţi şi i se păru că trăieşte odată cu el panica Perdelelor de Lumină, care fluturaseră şi peste acest colţ de lume înainte să măture tot restul cu poalele lor nimicitoare. Orice ai fi ţinut în clipele acelea în mână îşi pierdea brusc noima de a exista. Dar răul în sine, care te lipsea de viaţă, era cu neputinţă de retrăit.
Câţiva paşi mai încolo pe trotuar zăcea pleoştită o sacoşă albastră în care o sticlă de ulei trebuie că se spărsese în cădere, iar uleiul se prelinsese, şi în timp se înnegrise, de-a curmezişul trotuarului, către stradă, unde rămăsese, uitată, nu se ştie în ce împrejurare, chiar la bordură, o măsuţă rotundă, veche şi uzată, cu trei picioare. Cineva o cărase pesemne nu se ştie încotro, venind nu se ştie de unde, şi o lăsase acolo ca să-şi tragă sufletul; şi nu era deloc exclus ca acel cineva, foarte probabil un vârstnic, să se fi opintit s-o care, târând după el un picior afectat de pareză în urma unui atac cerebral, întâmplat cu vreo doi-trei ani înainte. Chiar la intrarea în cinematograf rămăsese părăsită pe trotuar o sacoşă soioasă, pe un cadru cu două roţi, cu mâner înalt, încărcată cu un teanc de reclame pe care unul din amărâţii Bucureştilor urma să le distribuie strecurându-le în cutiile de scrisori, sau poate înmânându-le direct trecătorilor dispuşi să le accepte. Fasciculele erau perfect uscate, semn că de la Ziua Deşertului nu căzuse niciun strop de ploaie. Reclamele anunţau deschiderea unei expoziţii de ikebana, sâmbătă 29 aprilie, pe strada... Nu mai conta. Deşi, dacă expoziţia apucase să fie deschisă, nu era exclus să mai fie deschisă încă şi astăzi: o marcă de sensibilitate japoneză, şi în definitiv a întregii umanităţi, rămasă, într-un fel sau altul, pentru eternitate.
Şi un alt gând apropo de lumea dispărută de pe străzi: dar dacă?...
Dar dacă se organizase o întrunire uriaşă, o manifestaţie, şi cu toţii plecaseră într-acolo, undeva într-altă parte a oraşului? Într-un loc poate nu tocmai îndepărtat, astfel că dacă îţi încordai auzul, îndreptându-ţi urechea spre cer, peste clădiri, adăugând şi toată bunăvoinţa din lume, puteai să auzi ecouri îndepărtate venind din mijlocul acelei mulţimi de oameni? Sau ceva din cuvântul celui ce li se adresa oamenilor folosindu-se de o portavoce, undeva într-o margine de piaţă, nu departe de bulevardul General Magheru? Sau poate că locul acela de adunare a oamenilor nu era chiar în apropiere, astfel că era de aşteptat să nu se audă nimic... Poate că era vorba de o adunare foarte importantă, care îi scosese pe locuitori din case cu mic, cu mare. Oricine în situaţia lui Iovan ar fi purces să cerceteze cu privirea numeroasele ferestre ale clădirilor din jur şi să observe dacă nu cumva se întâmplase ca cineva, vreun locatar rămas totuşi întâmplător într-unul din acele apartamente, şi să-l surprindă privind neliniştit de dincolo de geam, întrebându-se de nu era prea târziu să mai iasă din casă spre a se alătura mulţimii deja strânse?... Nu se zărea însă nimeni îndărătul niciunei ferestre, semn că ceea ce urma să li se transmită oamenilor adunaţi în acea parte a oraşului era vital, astfel că nimeni nu alesese să rămână în casă. Ultimele care se grăbiseră să iasă dintr-un apartament şi să alerge la lift trebuie să fi fost — puteau să fi fost — două femei, una tânără şi alta mai în vârstă, poate mamă şi fiică, sau poate nepoată şi mătuşă, cea tânără zorind-o pe cea mai în vârstă, Grăbeşte-te, mamă, întârziem! ...
Mda...
Oricum, o nelinişte rămăsese în aer după toată acea mulţime care plecase. Şi tremura în aer, melodios şi insinuant.
Aveai oare tăria să te prefaci că nu auzi acel tremur?
O utilitară a salubrităţii dăduse cu spatele la intrarea în garajul Ciclop şi încremenise astfel, barând trotuarul pe toată lăţimea sa, astfel că Iovan trebui să ocolească trecând pe carosabil. Dincolo de utilitară un pârâiaş de apă se scurgea gâlgâind abundent pe rampa ce cobora de la etajul întâi al garajului, scurgându-se în rigolă. La venirea iernii avea să îngheţe, asta avea să se întâmple, după ce frunzele arţarilor de pe bulevard aveau să se împrăştie, galbene şi roşii, ca în orice toamnă, peste tot, iar rigola avea să fie năpădită de iarbă din ce în ce mai sălbatică şi mai deasă, poate chiar de tufişuri, care însă n-aveau să ajungă niciodată să crească prea mari; deşi, cine ştie... Din mijlocul străzii, Iovan privi peste capotele nenumăratelor maşini încremenite pe toată lungimea bulevardului. Într-o bună zi zăpada avea să troienească toate acele capote, şi nimeni n-avea să fie nerăbdător s-o vadă topindu-se, aşa că nimeni n-avea să fie nici surprins când altă ninsoare, şi alte ninsori, aveau să se aştearnă, albe şi imaculate, peste bulevard, peste oraşul întreg. Răbdarea firii avea să fie nesfârşită, aşa cum fusese la începuturi. Iar când tencuiala de la etajele superioare ale garajului Ciclop, care şi aşa era şubredă şi instabilă, avea să înceapă să cadă, la primăvară, plescăind îmbibată de apă peste capota utilitarei intrate pe jumătate, cu spatele, către rampa ce ducea la etaj, dar şi de-a lungul trotuarului, asta avea să se întâmple deja în afara timpului. Meşteri zidari hipnotici n-ar mai fi mişcat un deget să dreagă ceva acolo sus deşi nu s-ar fi putut să nu-i doară inima văzând cărămida zidului cum iese la iveală încetul cu încetul de sub tencuiala căzută.
Odată, într-un film poliţist — îşi aminti Iovan — cadavrul unei femei fusese aruncat de un răufăcător într-un loc îndepărtat, la o margine de pădure, spre a nu fi găsit vreodată de poliţie. Camera rămăsese fixată pe acel cadavru, focalizându-se asupra antebraţului femeii, întins înainte, sub cap, dezgolit, mai exact asupra încheieturii mâinii, unde se putea vedea o brăţară, destul de largă pentru a zăcea oblic pe încheietura ei, sprijinită de pământul acoperit cu iarbă. Dar în timp, într-o înlănţuire cinematografică, se putea vedea iarba uscată şi, în locul antebraţului, osul gol, tot ce mai rămăsese din femeia ucisă, micile carpiene trecute prin brăţara rămasă în acelaşi loc, doar că acum înclinată şi mai mult, înfruntând în singurătate trecerea anotimpurilor.
Zidurile bulevardului General Magheru aveau să-şi dezgolească, în timp, cărămizile...
Şi zidarii hipnotici aveau să aştepte în afara timpului...
Toate încărcăturile explozive erau consumate, de-acum distrugerile aveau să fie exclusiv opera timpului. Dacă vreo schelă ar mai fi rămas pe undeva înălţată pentru renovări, nimeni n-ar fi putut să adauge pe nicăieri vreun petic din tencuiala lipsă, ci dimpotrivă, doar răbdare să fi avut ca să vadă scândurile schelei prăbuşindu-se, anul acesta una, la anul alta, şi tot aşa, la suflarea vântului şi sub lucrătura perfidă a putreziciunii. Toate batalioanele de zidari plecaseră la război. De unde niciunul n-avea să se mai întoarcă vreodată, şi asta se ştiuse dintotdeauna...
Lângă hotelul Ambasador o maşină mare, neagră, de teren, rupsese un pomişor de la marginea trotuarului şi pătrunsese cu jumătate din caroserie în vitrina unui magazin de bijuterii, spărgând geamuri şi sfărâmând galantarele dinăuntru. Iovan ocoli alte maşini care nimeriseră şi ele pe trotuar, desprinse din şuvoiul celor încremenite în mijlocul străzii. În toiul liniştii, un geam se sparse subit la unul din etajele superioare ale hotelului, probabil trântit de curent, ca un eveniment neprevăzut. Cioburi căzură pe trotuar la câţiva paşi înaintea lui Iovan, fără să pericliteze vreo viaţă. Alt geam mişcat de vânt se auzi scârţâind undeva sus, probabil ceva mai încolo, la blocul Aro. Stând cu urechea încordată, Iovan auzi şuieratul vântului care venea dinspre strada Maria Rosetti, prelingându-se peste curbura blocului Scala...
Aici era intrarea în hotelul Ambasador. Trebuia să intre şi să vadă.
Iovan străbătu holul larg al hotelului, lăsând într-o latură, în stânga, la o oarecare distanţă, liniştea ce învăluia biroul recepţiei. Urcă scara de marmură albă, care descria o curbă moleşitor de domoală, păşind peste fâşia de mochetă roşie. Străbătu, la etaj, coridoare albe, cu lumină discretă, unde săgeţile indicatoare nu mai spuneau nimic. Uşa de sticlă ce dădea în restaurant rămăsese larg deschisă. Un miros greu, de baltă stătută, sau de canal, venea din interior. Iovan pătrunse într-un vestibul lung, trecu prin dreptul unei nişe, dincolo de care se întrezărea ceva ce părea a fi bucătăria restaurantului. O draperie trasă pe jumătate peste nişă flutura alene în curent, simulând o brumă de animaţie.
Aici era primul salon. Iovan păşi de-a lungul unui şir de câteva mese, patru sau cinci la număr...
Silindu-se să-şi învingă sila, cercetă crispat farfuriile de pe mese. Cele mai multe îşi etalau, într-o tăcere sinistră, conţinutul respingător: un fel de mâzgă, aparent într-o peliculă subţire, doar cu mici gâlme ici şi colo — aceeaşi mâzgă în mai toate farfuriile, întunecată la culoare, ceva între verde închis şi negru. Iovan luă o furculiţă de pe masă, având senzaţia oribilă că o smulge din mâna încleştată a unui cadavru rămas acolo, astfel înţepenit de mai multe zile. Scrijeli cu vârful furculiţei fundul farfuriei, prin mâzga negru-verzuie. Mâzga îşi lăsă destrămată fără nicio împotrivire pojghiţa întărită de deasupra. Nu se putea ghici ce fel de mâncare fusese la început, atunci, în Ziua Deşertului... Se băuse şi vin aici. În cele mai multe pahare vinul se evaporase, doar în unul sau două mai rămăsese un pic pe fund — ceva vag rubiniu. În rest, multe sticle cu apă minerală, mici, de o jumătate de litru, rămăseseră adunate în mijlocul meselor. Cea pe care o apucă Iovan rămăsese nedeschisă: dopul trosni la deşurubare şi un norişor de bule de gaz carbonic se ridică instantaneu la suprafaţă susurând. Era gaz de dinainte, de pe vremea când nimic nu părea să tulbure cursul sărbătoresc a vieţii. Duse sticla la gură şi sorbi solemn câteva înghiţituri, dând capul pe spate şi închizând ochii. De acum înainte fiecare picătură de apă pe care avea s-o bea era apă de dinainte...
Aici era al doilea salon...
O masă lungă, menită a fi negreşit masă festivă rămăsese, după toate aparenţele, aproape nefolosită. Se pare că mulţi se aşezaseră acolo, pe puţin douăzeci, într-o însufleţire din trecut, şi se putea observa că încă nu apucaseră să fie serviţi: farfuriile rămăseseră goale — doar câteva uscăţele şi sărăţele ici şi colo, luate în treacăt din bolurile înşirate în mijloc; în timp ce în fructiere strugurii se stafidiseră în zilele ce urmaseră, alături de mere cu coaja încreţită, din care putreziciunea muşcase deja adânc, cu gingii ştirbe, lucrând în tăcere zilele şi nopţile scurse apoi, şi de banane cu coaja înnegrită, slinoasă şi plesnită peste pulpa pe jumătate scursă. Trebuie că cineva ocupase pentru moment locul din capul mesei, sau se pregătea să-l ocupe, într-o veselie peste care trecuseră de atunci prea multe ca să mai fi rămas vreo urmă de ea; nicăieri printre farfurii, tacâmuri şi fructiere nu rămăsese vreun carneţel sau vreun bileţel, cât de mic, în care să se poată găsi vreun indiciu despre scopul întâlnirii şi despre ce speraseră cei douăzeci şi mai bine de oameni să se întâmple în cursul festinului lor. Trebuie că fugiseră în panică după ce, privind pe ferestrele ce dădeau în bulevardul General Magheru, observaseră că ceva nedefinit tremura venind deja, trăgând peste oraş, peste lume, perdele de lumină galbenă, unduind alene ca o auroră boreală mohorâtă sub un nor învolburat, negru precum cenuşa vulcanică. Şi dacă nimic devastator nu se scuturase în primele câteva momente, aici, din norul acela, exista deja certitudinea că se scuturase, cumva, în altă parte provocând un rău încă şi mai mare...
Dar ce putea fi acel rău şi mai mare? O întunecare luminoasă absolut imposibilă, cum nu se mai întâmplase niciodată, care stinge ziua şi o aprinde din nou, dar cu alte lumini şi în alte culori, pe care însă nimănui nu îi este dat să le mai vadă...
Iovan îşi aminti o secvenţă dintr-un scurt-metraj documentar, cu un şoricel alb într-o cuşcă, destinat sacrificării de dragul unui experiment, şi un şarpe, la rândul său alb, şi el parte din experiment. Îşi aminti mişcările unduioase, hipnotice, ale şarpelui, cu partea din faţă a corpului ridicată deasupra şoricelului, la mică distanţă de el, ţintuindu-l cu privirea sa tăioasă şi fascinantă, făcându-l incapabil de vreo încercare să scape cu fuga. După care una din unduirile capului şarpelui se prelingea ceva mai rapid pe lângă corpul alb şi ingenuu al şoricelului. Nu se ştia dacă i-a pricinuit sau nu vreo vătămare, nu era sigur nici măcar că l-a atins. O secundă... Două... Corpul şarpelui alb, unduind din nou sus, din nou la distanţă, se dovedea în următoarele două sau trei secunde că noua unduire a şarpelui nu era decât supraveghere şi aşteptare — aşteptare a efectului: veninul, da, îl atinsese, şoricelul se crispa tot împingându-se inutil în perete, lăbuţele încordate şi întinse frământau mărunt, tot înclinându-se, podeaua cuştii, în timp ce sticlirea întunecată a ochişorilor săi se fixa într-un punct îndepărtat pe care, în secunda următoare, nu îl mai vedea. Asta era tot. Capul şarpelui alb cobora de la înălţimea supravegherii şi, venind în atingere cu blăniţa albă a şoricelului, nemaistrăbătută de niciun tremur, trecea la faza înfruptării. Era faza de după.
Dar ceea ce este imposibil şi nu se întâmplă niciodată vine totuşi după câteva mii se ani, sau după câteva sute de mii de ani, şi anihilează tot ce până atunci a mişcat şi chiar şi ce nu a mişcat ci doar s-a amăgit că poate să vieţuiască într-o formă de viaţă modestă, latentă şi nevăzută...
Secvenţele de timp însă, da, sunt reversibile şi au fost totdeauna reversibile în imaginaţie atâta vreme cât a existat o minte curioasă şi dispusă să se aplece asupra întâmplărilor, să le analizeze şi să le găsească o noimă, să le separe pe cele chiar importante de altele mai puţin importante. Sau deloc importante...
Scaunele de la acea masă sărbătorească din restaurantul hotelului Ambasador fuseseră de bună seamă îmbrâncite intempestiv şi ajunseseră într-o mare dezordine, ca şi cum ocupanţii s-ar fi ridicat precipitat, toţi odată, sau cei mai mulţi dintre ei, şi ar fi încercat să părăsească salonul în mare grabă spre a se adăposti. La fel erau scaunele şi în micul salon următor, unele din ele răsturnate. În pragul bolţii dintre cele două saloane Iovan se împiedică de o tavă căzută pe jos. Cioburi de pahare sparte scrâşniră strident sub piciorul său. Unul din paharele cu picior scăpase însă teafăr şi Iovan se aplecă şi îl culese de pe jos. Ducându-l la nas, din interiorul cupei sui spre el un miros vag de vin rămas după o petrecere aproape uitată. Tot felul de obiecte zăceau şi aici împrăştiate peste tot: verighete, legături de chei, monede — iată-le —, telefoane mobile, ace de cravată, pudriere, catarame de la curele. Un colier întreg de perle zăcea la piciorul unei mese, încremenit în forma unui 8 deformat, ca scris de o mână descurajată ce nu-şi putuse stăpâni tremurul. Iovan se aplecă şi culese de pe jos un breloc cu multe chei, printre ele o cheie de contact. Brelocul înfăţişa o corăbioară. Corăbioara sau lănţişorul sau poate altceva îi răscoli amintirile, şi Iovan, băgând maşinal mâna în propriul său buzunar, dădu peste ceva rece şi metalic. Era o legătură de chei, legătura sa de chei, cele mai multe yale, dar şi un inel mai mic ataşat celui principal, în care erau prinse două chei mici, probabil de la nişte valize. Pe când cele mari trebuie să fi fost de acasă.
Acasă?
Iovan rămase pe gânduri. Unde oare era casa lui? În ce trecut îndepărtat se pierduse? Încercă să-şi amintească un loc familiar, undeva pe la începuturile existenţei, o fereastră dând spre o curte, pomi în floare, o cărare într-un colţ de lume cunoscut, o tricicletă de-a sa; sau vreuna din jucăriile dragi, aşa cum au toţi copiii... O tăbliţă cu un nume de stradă, prinsă sus pe un zid — poate vechi, poate nou; orice lucru care înconjoară cu blândeţe şi cu lumină o copilărie, un început...
Nimic nu i se înfiripă în minte.
Nicio amintire.
*** *Al patrulea fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică
