Am primit din partea revistei Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a răspunde la întrebarea: „La ce bun critica literară, acum?”.
Iată răspunsul pe care l-am trimis.
Critica literară — justiţie literară
Ce aşteaptă scriitorul de la critica literară? Negreşit, aşteaptă să găsească o instanţă nepărtinitoare şi, desigur, competentă. Aşa ar glăsui, să zicem, teoria. Dacă ar fi însă să-i dăm crezare lui Jules Renard, criticul nu este altceva decât „un cititor care face nazuri”. Dacă s-ar limita să facă nazuri, încă n-ar fi mare lucru de condamnat: am putea să admitem, tot împreună cu Jules Renard, că nu contează „nicio teorie, niciun sistem. Cartea bună este cea care îmi place mie”. Altfel spus, criticul nu-i ţinut să dea socoteală nimănui atunci când aprobă sau când contestă o operă literară (sau, de preferinţă, un autor), tot aşa cum demnitarul nu răspunde în faţa legii pentru opiniile sale politice.
În treacăt fie zis, nu toţi consimt că lucrurile sunt atât de simple: o carte îmi place sau nu-mi place, punct! Deşi, să ne amintim, acest gen de judecată s-a mai practicat, cu superbia de rigoare, şi în „centrele de putere” ale criticii literare româneşti de dată recentă... Printre cei care optează pentru nuanţare l-aş cita pe Mircea Martin, care consideră că „un critic ar trebui să înţeleagă şi ceea ce nu iubeşte, după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege; să încerce să înţeleagă şi ceea ce la început n-a înţeles, să depăşească momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetrată.” (citat în Vatra, 12, 2010, de către Ion Pop: „Mircea Martin — între «identificări» şi «singurătăţi»”, pp. 38–42) Recomandare care, fireşte, presupune utilizarea — totuşi — a unei grile de „punctare” a autorului comentat, şi nu o simplă abordare „impresionistă”.
Ceea ce vreau să spun în rândurile de mai sus este că subiectivitatea criticului — „nazurile” de care vorbea Jules Renard — este până la un punct, dacă nu acceptabilă, măcar scuzabilă: oameni suntem cu toţii şi-i omeneşte să ne lăsăm pradă patimilor şi simplificărilor. Ceea ce mi se pare mai greu de scuzat este intruziunea extraliterarului în judecăţile de valoare emise de critic: un scriitor cu vederi de dreapta se întâmplă să fie contestat cu suspectă lejeritate de către criticul de stânga (sau ataşat vechiului regim — şi sunt destui!). Dar de ce doar contestat? Ignorarea se dovedeşte a fi o armă mult mai eficace! Un scriitor omis dintr-un dicţionar al scriitorilor sau dintr-o istorie a literaturii recente este unul care anevoie îşi va mai reveni, nu-i aşa?... Sau: scriitorul X şi-a exprimat (cândva) aprecierea pentru confratele Y (caz ipotetic, desigur — şansele să se întâmple de-adevăratelea sunt minime), în timp ce criticul este un simpatizant al lui Z care îl detestă pe Y; deci X, care îl susţine pe Y, trebuie desfiinţat. Ş.a.m.d.
Şi, cum în critica literară, spre deosebire de justiţie, sentinţele nu se soldează cu pierderea libertăţii ci doar cu ştirbirea reputaţiei literare, pasiunile circulă în lumea literară necenzurate şi călare doar pe-un dram de responsabilitate.
Din perspectiva scriitorului deci, ar fi o ipocrizie să afirm că critica literară nu contează. Contează. Oho, şi încă cum!
Din perspectiva cititorului, lucrurile ar trebui să fie mai simple, cel puţin cât priveşte critica de întâmpinare. Pentru că primul interes al cititorului „de rând”, care nu este interesat neapărat de fenomenul literar ci doar de lecturile sale în perspectivă, textul critic ar trebui să-i fie un ghid, dându-i în final un răspuns la întrebarea dacă cutare carte merită să fie citită sau nu. Iar ulterior lecturii — dar acesta e deja un pas important pe calea emancipării literare a cititorului — să vadă în ce măsură impresia pe care lectura i-a produs-o este în concordanţă cu impresia „oficială”. Dacă însă criticul literar se complace în a se limita la oficiul de prestator de servicii literare, aceasta este o altă chestiune, la care nu m-aş grăbi să dau un răspuns afirmativ. Nu de alta, dar textul critic este unul care deseori îl prinde pe criticul dotat, care sfârşeşte adesea prin a se deda „dezmăţului” stilistic, cu „aprindere” de la textul comentat, sau (mai degrabă) cu „autoaprindere”. Ambele situaţii fiind, trebuie s-o spunem, meritorii.
Iar dacă cititorul „de rând” transcende nevoia de a fi doar ghidat în lecturile sale şi începe să se lase delectat de arta literară a criticului, e semn că este pe cale să-şi piardă calitatea de cititor de rând şi că îl paşte, mai devreme sau mai târziu, o carieră literară.
Aşadar, oricum ai lua-o, critica literară cotează şi va conta întotdeauna. Cu adevărat.
