♠
În reţea apa se oprise de zile bune, astfel că, murdărind vasele de la toalete, lui Iovan i se păruse la început că soluţia era să schimbe zilnic camera — sau hotelul însuşi. La un moment dat însă constată că în fiecare nouă cameră de hotel, îl izbea la intrare aceeaşi duhoare insuportabilă de canal. Îi trebui ceva timp până să se dumirească de unde venea mirosul: dopurile de apă din sifoanele de sub chiuvete şi de sub căzi se evaporaseră, astfel că mirosul se ridica din canalizare intrând fără nicio oprelişte în încăperi. Faptul însuşi că începuse, mutându-se mereu, să procedeze precum acele familii de feline carnivore care, pentru a nu fi silite să suporte duhoarea propriei murdării, îşi schimbă des aria de rezidenţă, îl găsi detestabil. Continuând în acelaşi fel risca să pângărească tot mai mult din pământul, care, chiar şi aşa vitregit cum ajunsese, trebuia totuşi să rămână sacru.
Avea nevoie de intimitate? În definitiv ce însemna să ai intimitate? Să te izolezi într-un spaţiu care să nu depăşească strictul necesar? Sau să fii ferit de priviri indiscrete? Privirile indiscrete nu mai existau de ceva timp; iar strictul necesar al spaţiului era discutabil. Putea fi la fel de bine şi unul foarte întins. Aşa că hotărî să-şi caute sălaş în supermarketuri, unde apa minerală se găsea din belşug şi în proximitate. În plus, acolo găsea şi celelalte obiecte necesare traiului: un pat, lenjerie de pat, pături, conserve, uscături care puteau să ţină loc de pâine atâta vreme cât încă nu trecuseră de termenul de expirare. Cum avea să se descurce dincolo de acel termen rămânea de văzut.
Seara la culcare aprindea lumânări. Stătea întins în pat, cu mâinile sub cap, şi privea ţintă în tavan. Lumina lumânării abia dacă răzbătea până la tavanele înalte de peste zece metri, unde jucau umbrele în jurul conductelor groase de aerisire, scoţând la iveală garguiele groteşti şi impasibile ale îmbinărilor metalice.
„Atât timp cât noi ne gândim la tine, nimic rău nu ţi se poate întâmpla. De asta să fii sigur.” Nu era vorbă în vânt: tatăl său chiar crezuse cu tărie în ceea ce îi spusese cândva, demult, în copilărie. Cuvintele erau mângâioase şi acum; îşi amintea de ele de multe ori când umbla haihui pe străzi cât era ziua de lungă, pentru ca la căderea întunericului să se retragă în supermarket. Îşi dădea silinţa să se acomodeze cu acea intimitate într-un sens larg, în care, în timpul nopţii, distanţele până la obiectele din jurul patului ales de el se măsurau în zeci de metri. Ar fi fost din partea lui o ipocrizie şi, în plus, un gest arbitrar să înlăture eticheta cu preţul şi numele fabricantului de pe patul său; la fel şi de pe cearşafuri sau de pe cuvertura cu care se învelea. Cu asta n-ar fi schimbat nimic. Toate acele obiecte miroseau a fabrică, erau noi, străine, menite să fie expuse în magazin şi niciodată nu ajunseseră în posesia cuiva. Faptul că se folosea de ele nu însemna că le poseda. Ideea însăşi de posesie nu mai avea acum niciun sens. În locul ales de el, în toată acea zonă, erau şi alte piese de mobilier, în dreapta, în stânga; zona era întinsă şi mobila îl înconjura; erau expuse — şi acum la dispoziţia sa — camere de zi, camere pentru copii, piese disparate de tot felul. Mulţi dintre clienţii magazinului trebuie că se opriseră acolo să le vadă, mai ales dintre cei tineri, care se aflau desigur în pragul întemeierii unei familii. Iovan parcă îi şi vedea privind şi cântărind din ochi. Totodată, se vedea pe sine, în situaţia sa de acum, aflat în punctul de focalizare a tuturor acelor raze vizuale. Ar fi fost un spectacol absolut dizgraţios ca el să fi fost surprins în pat, în centrul atenţiei, în timp ce clienţii, de jur împrejur, ar fi examinat mobila şi ar fi făcut între ei comentarii, ocolind cu jenă subiectul individului ajuns în chip fraudulos într-un pat de vânzare. Îi vedea şi pe alţii, mai vârstnici, dând ocol raionului de mobilă, ţinându-se oarecum la distanţă, cei pentru care vremea alegerii mobilei trecuse...
În întinsa hală a magazinului se lăsa răcoarea în timpul nopţii. Iovan se întrebă dacă nu cumva răcoarea începuse să persiste chiar şi în timpul zilei, când hoinărea pe străzi, în plin soare. Parcă acum un an şi în anii anteriori nu fusese atât de răcoare în luna iunie. Sau nu era încă iunie?... Uneori, mergând repede pe câte o stradă necunoscută, cu nostalgia în suflet, i se părea oare că îl scutură câte un frison? Se întâmpla oare ceva? De fapt nu mai era nimeni să cerceteze, nimeni să se pronunţe: poate că acea zonă Talbot XQ prin care trecuse Pământul pe traiectoria sa avusese şi alte urmări, bunăoară asupra climatului. Poate că urmările aveau să se facă simţite în timp. Poate că temperatura avea să scadă şi să tot scadă până când glaciaţiunea cea mare, cea de care omenirea se temuse atâta în ultimele secole, avea să se instaureze în sfârşit şi plantele, singurele rămase în viaţă, aveau să-şi conserve un timp verdele frunzelor şi culorile florilor sub pelicule transparente de gheaţă, ca într-o vitrină a timpului trecut... Uneori i se părea că soarele nu mai are puterea de altădată, că luminează tot mai anemic, aşa cum se întâmpla în timpul eclipselor parţiale de soare. I se părea că o umbră subţire — sau un fum diluat şi fără miros — se insinua lălâi şi adormit în plin miez al zilei aşternându-se insidios peste ziduri, atârnând peste poduri sau peste liniile de cale ferată aşa cum le vedea oprindu-se pe pasajul Basarab să privească spre Gara de Nord şi, dincolo de ea, spre Ministerul Transporturilor... Sau nu se întâmpla nimic din toate acestea ci i se strecura în suflet, la fel de insidios, frica de boală? Boala fusese însoţitoarea sa de o viaţă întreagă şi totuşi nu frica fusese aceea care îi marcase relaţia cu boala, ci speranţa. Dar acum nu mai era doctorul Uzum şi de fapt nu mai exista niciun doctor. Părinţii se gândiseră la el, ferindu-l de rău, şi gândurile lor nu se distruseseră: persistau undeva, erau prezente într-o lume ascunsă şi îl însoţeau aşa cum radiaţia remanentă a universului persista în spaţiu, indestructibilă, din momentul Big Bang-ului, cu miliarde de ani în urmă. Dar gândurile de bine ale tatălui său şi ale mamei sale nu era sigur că mai aveau puterea să îl ocrotească multă vreme de rele. Cine avea să-l îngrijească în caz de boală? Negreşit, va trebui să se descurce singur. Se gândi la timpurile trecute, când tratamentul se reducea la încrederea în puterea leacurilor şi a aromelor tămăduitoare. Şi din nou îşi aminti de pandemia de ciumă din secolul al paisprezecelea, când Europa încercase să se apere învăluind în fum rarele şi speriatele aşezări omeneşti...
Iovan se opri în piaţa Gării de Nord, pe trotuarul dinspre parc, şi privi dezastrul provocat de un tren. Colosul, în lipsa frânelor de bună seamă, trecuse în virtutea inerţiei mult dincolo de locul său de oprire şi, ieşind impetuos prin faţada sudică a clădirii, deschisese o bortă uriaşă în zid, după care, în secunda următoare, dislocase una din coloanele înalte cât clădirea şi încremenise acolo. Sus, deasupra coloanei dispărute, arhitrava se frânsese şi atârna strâmbă, ca o nouă şi perpetuă ameninţare. Iovan văzu acel tren ca pe un dragon care se zbătuse să iasă din vizuină şi reuşise doar pe jumătate. Stâncile îi zdrobiseră ţeasta şi i-o acoperiseră de sfărâmături, iar peste ceea ce nu acoperiseră sfărâmăturile se aşternuse un strat gros de praf. Capul de dragon ar fi rămas complet cenuşiu de la acel praf de moloz dacă ploile căzute nu l-ar fi spălat pe alocuri scoţând la iveală puţin din albastrul locomotivei şi un capăt din dunga roşie care o străbătea pe sub geamuri de la un cap la celălalt. Sfărâmături din coloană şi din zid fuseseră proiectate de-a rostogolul până către mijlocul pieţei strivind un taxi galben şi încă vreo două maşini aflate în apropiere de colonadă. Cu certitudine însă, în acel moment în automobile nu se mai afla nimeni. Staţia de autobuz de la coloane era presărată cu valize parcă azvârlite la întâmplare; Iovan fu nevoit să recurgă la un efort de imaginaţie pentru a recunoaşte valizele ascunse în acele forme geometrice acoperite de un strat gros de praf cenuşiu. Peste tot ce se vedea zăcând în jur un fum subţire, gata stătut, se insinua abia animat prin borta peretelui distrus al clădirii — unde se răsucea lent ca o nebuloasă plictisită — şi prin ferestrele sparte de la etaj. Iovan se întrebă ce ar putea să ardă înăuntru în clădirea gării după atâtea zile de la activarea hidrocarbonului. Nu era însă singurul loc unde ardea, probabil mocnit: printr-una din ferestrele sparte de la etaj ale Policlinicii Gara de Nord ieşea de asemenea un fum albicios, executând o voltă neconvingătoare spre înălţime şi prelingându-se apoi în josul zidului, spre trotuar.
Fumegau ferestrele precum în alte timpuri se rostiseră ursirile rele.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
