Laurian se așteptase la orice. Fiorul dinainte, pricinuit de vederea casei de la distanță, mai bine zis a împrejurimii atât de familiare și de dragi lui, ținea de trecut și de alte așteptări. Ce vedea acum în fața casei era deja un timp nou și necunoscut, care începea cu stângul. O stivă de lădițe de ambalaj vechi și cenușii, pe jumătate dezmembrate, se ridica de o parte a intrării principale până mai sus de un stat de om, semn clar că ceva se întâmplase cu casa. Altă destinație? Dar ce destinație? Un îngrijitor în vârstă, la vreo șaizeci de ani, îmbrăcat într-o salopetă peticită, își făcea de lucru cu o greblă pe pământul uscat ca un deșert, de pe care dispăruse orice urmă de iarbă. Pentru un moment îngrijitorul își ridică spre Laurian ochii indiferenți, doar atât cât să-și dea seama că nu merită niciun interes. Laurian se întoarse spre ușa închisă. În dreapta tocului, acolo unde cândva fusese plăcuța cu butonul soneriei, erau acum mai multe plăcuțe, vreo patru sau cinci, cu fire electrice improvizate, care plecau de la fiecare plăcuță nouă și se întindeau dezordonat pe perete dispărând îndărătul tocului. Sirena unei ambulanțe crescu vertiginos venind din josul străzii, deveni asurzitoare preț de o două sau trei secunde, cât trecu prin dreptul casei, și descrescu pierzându-se în susul străzii. Cineva trecu foarte aproape prin dreptul său venind dinspre stradă, fără să-i dea nicio atenție: era o femeie, pe care o văzu din spate după ce trecu de el scoțându-și legătura de chei în timp ce se apropia de ușă. Abia când ajunse la ușă, înainte de a băga cheia în broască, femeia aruncă o primă privire cercetătoare, de o secundă, îndărăt spre Laurian, urmată instantaneu de o a doua, îmbufnată, o idee mai lungă, semn că îl recunoscuse. Pentru Laurian nu fu niciun dubiu: era doamna Cora, fosta sa vecină. Doamna Cora dispăru înăuntru trântind ușa în urma ei. Avea toate drepturile unei chiriașe la stat și desfidea pe oricine i le-ar fi pus la îndoială. Trântise ușa atât de tare, că ușița de la cutia de scrisori se deschisese și un plic alb căzuse de acolo la piciorul zidului. Alb și nu tocmai. Era un plic vechi, foarte vechi, care zăcuse cine știe cât în cutie, astfel că hârtia se vălurise de la ploi și se îngălbenise pe la margini, ba chiar se și rupsese în câteva locuri. Îi scria mama.
Dragul nostru,
Am trecut pe la tine și am văzut că încă nu te-ai întors acasă. Sinceră să fiu, nici nu mă așteptam după tot ce am auzit că ți s-a întâmplat. Îmi imaginez ziua când ai să te întorci și mi se strânge inima. Nu mă îndoiesc că ai aflat, chiar și acolo departe unde ți-ai petrecut ultimii ani: au rechiziționat tot — case și terenuri și magazine, tot. Primii care au căzut victime au fost cei care se zice ar fi avut probleme cu legea, dar nici ceilalți n-au scăpat. Așa că tu ai fost printre primii, dragul meu, după cum lesne poți bănui. Nici noi n-am scăpat, chiar dacă, aparent, n-am avut probleme cu legea. Mă doare sufletul să ți-o spun, dar mă tem că n-are rost să ne mai cauți. Cel puțin o vreme. Iar tatăl tău se simte slăbit și fără poftă de viață. Nu știu, zău, ce să spun. Sunt îngrijorată.
Cred că nici pe Laura n-are rost s-o cauți. Ea are problemele ei, cu totul altele, are lumea ei. Poate ai să afli. Și ca să fiu sinceră până la capăt, cred că nici nu era femeia potrivită pentru tine. Chiar dacă vremurile sunt cum sunt, chiar dacă ai trecut prin ce ai trecut, cred că putem spune, cu optimism, că ai tot viitorul în față. Sfatul meu este să nu consideri că, vorba proverbului, zarurile au fost aruncate. Cine știe ce se mai poate întâmpla. Viața poate lua întorsături nebănuite. Uite, ți-am dat din optimismul meu, încât mă tem că mie nu mi-a mai rămas mare lucru. Plâng pentru tine. Și pentru mine. Și pentru noi toți.
Mi te închipui sosind de pe drum frânt de oboseală, înfometat, descurajat. Și, după toate, să mai și găsești casa rechiziționată pentru un război care nici nu se știe dacă va mai începe vreodată. După cel care s-a terminat cum s-a terminat cu câțiva ani, nu prea mulți, în urmă. Sau poate a început deja unul nou și n-am băgat noi de seamă. Să n-ai unde să te odihnești, să n-ai unde să tragi, e îngrozitor, știu, dragule.
Ultimul meu sfat e să-ți înfrângi orgoliul. Vremea orgoliilor a trecut de mult. Ia-ți bocceluța, dacă ai una, și, pornind de la tine de-acasă... Hm! de acasă, ce cuvânt dureros!... Ia-o încetișor pe străzi. S-o ivi și pentru tine o rază de speranță, o milă de om care s-o îndura de tinerețea ta urgisită.
Te sărută cu drag și tristețe,
Mama ta însingurată, alături de Tata și de frații tăi Amelia și Flaviu, însingurați și ei, cu toții fără voie.
O voce emoționată de femeie, ca un hohot de râs înăbușit, se auzi din spate, de la mică distanță:
— Mă scuzați, domnule Laurian, că mi-am permis să trag cu ochiul peste umărul dumneavoastră! Ei, nu sunt eu așa de înaltă, dar m-am înălțat un pic pe vârfuri! Era doamna Ina, cealaltă vecină, cu care nu se mai văzuse din noaptea spargerii locuinței. — Eram curioasă să aflu de mama dumneavoastră. Și de dumneavoastră, bineînțeles! În primul rând de dumneavoastră. Ați venit deci, până la urmă! Nu credeam că am s-apuc să vă mai văd vreodată după zvonurile îngrozitoare care au circulat pe la noi. Vai, ați slăbit, domnule Laurian și, cum să zic ca să nu vă jignesc, v-ați maturizat!
— Adică am îmbătrânit, rezumă Laurian, moale.
— N-am vrut să spun asta, nu, nici vorbă! Știți m-am gândit de multe ori la corabia dumneavoastră, cea din sticlă! Mi-a rămas gândul la ea. Să nu râdeți de mine! Era frumos la dumneavoastră în casă, deși eu n-am apucat să văd casa decât după ce a fost golită de hoți. Dar mi-amintesc parchetul, câte era de curat și lucios. Și de galben! Apropo, la câteva zile după spargere au sunat de la poliție să spună că l-au prins pe făptaș.
— Pe cine a sunat poliția, pe dumneavoastră?
— Vai, sunteți rău, domnule Laurian, dacă vă închipuiți că eu am avut vreun amestec în toată povestea aia. A sunat-o pe mama dumneavoastră.
— Și mama a trecut pe-aici să vă spună?
— M-au sunat și pe mine, domnule Laurian, de ce să nu recunosc. În calitate de vecină, nu de altceva. Să nu vă închipuiți că în altă calitate! Și atunci, ce faceți, vă duceți să vă recuperați lucrurile de la poliție?
— Ca să le pun unde, doamnă Ina?
— Așa e, aveți dreptate. N-aveți unde să le mai puneți. Și nici nu sunt convinsă că poliția le-a ținut atâta vreme. Unde să le țină poliția? Să aibă oare poliția spații unde să depoziteze lucrurile recuperate de la răufăcători?
— Da, probabil că n-are asemenea depozite.
— Cred, mai degrabă, că le-a împărțit la cine are nevoie, domnule Laurian. Sunt atâția oameni nevoiași pe lume! La ce bun să țină nefolosite niște lucruri de care s-ar bucura multă lume. Mi-amintesc că și dumneavoastră, în seara aia, chiar m-am mirat, cum de nu erați necăjit că ați rămas cu casa goală? Dar, nu, dumneavoastră ați intrat senin în casă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimica. Mă uitam la dumneavoastră și nu-mi venea să cred. Ba chiar v-ați bucurat că hoții v-au lăsat telefonul și picupul! Cred că în sufletul dumneavoastră simțeați oricum că ceva nu-i în regulă, că unii au prea mult și alții n-au nimica. Cred că de-asta erați așa de împăcat cu soarta. Alții hotărâseră ceea ce dumneavoastră nu îndrăzneați să faceți dar v-ați fi dorit. Unde o să dormiți la noapte? Aveți unde să dormiți? Îmi pare rău, domnule Laurian, dar n-am cum să v-ajut. În casa asta atât de mare, eu n-am căpătat decât o cameră. Una mică. O cămăruță. Vă simțiți rău, domnule Laurian? Doamna Ina părea speriată. — Poate lăsați un pic geamantanul ăla din mână.
— E ușor, spuse Laurian în chip de scuză. N-am mai nimic în el.
Brusc, doamna Ina îl întrebă mijindu-și ochii în sus către el:
— E-adevărat, domnule Laurian, că ați încercat să fugiți peste graniță? Și că v-au prins acolo? Așa a ajuns pe la noi zvonul.
Obosit, copleșit de oboseală, Laurian îi întoarse spatele și o porni încet către stradă. Abia își târa picioarele. Doamna Ina rămase fără răspuns, dezamăgită.
— E foarte rău ce-ați făcut, domnule Laurian, îi strigă ea din urmă, cu reproș neascuns. Dacă toți ar face ca dumneavoastră, cine ar mai pune umărul să împingem țara înainte?
Laurian ajunsese deja departe pe stradă, cu valijoara lui jerpelită, și doamna Ina tot se mai auzea strigându-i din urmă, destul de cătrănită:
— E foarte rău ce-ați făcut, domnule Laurian. Foarte rău.
Stătea acolo, în dreptul intrării, perseverentă, și nu-l slăbea din privirea încruntată, plină de reproș.
