Pe trotuarul bulevardului Magheru, între intersecţia cu strada Maria Rosetti şi cinematograful Scala, ca peste tot de altfel, zăceau pe jos nenumărate obiecte de tot felul: serviete şi poşete, ceasuri cu brăţară de metal, o lesă de câine, cu zgarda în capăt, ca un şarpe anemic care, sătul de viaţă, alesese să se întindă pe trotuar şi să se lase uscat de razele soarelui. Câteva cărţi împrăştiate chiar în mijlocul trotuarului, de bună seamă abia cumpărate de o aceeaşi persoană la librăria Mihail Sadoveanu, care se afla în apropiere; vreo trei din ele zăceau cu faţa în jos, în timp ce pe una, căzută cu coperta în sus — Iovan se opri pentru o clipă şi o cercetă cu privirea —, scria: Haruki Murakami, laureat al premiului Nobel, Femeia cu cercei desperecheaţi. Se gândi la tânărul care trebuie să fi cumpărat acele cărţi şi trăi odată cu el panica perdelelor de lumină, care fluturaseră şi peste acest colţ de lume înainte să măture tot restul cu poalele lor devastatoare. Orice ai fi ţinut în clipele acelea în mână îşi pierdea brusc noima de a exista. Dar răul în sine, care te lipsea de viaţă, era imposibil de retrăit. Mai departe pe trotuar zăcea pleoştită o sacoşă albastră în care o sticlă de ulei se spărsese în cădere iar uleiul se prelinsese, devenit între timp negru, de-a curmezişul trotuarului, către stradă, unde rămăsese uitată, nu se ştie de ce, o măsuţă rotundă, veche şi uzată, cu trei picioare, chiar la bordură; cineva o cărase pesemne nu se ştie încotro, venind nu se ştie de unde, şi o lăsase acolo ca să-şi tragă sufletul, şi nu era deloc exclus ca acel cineva, poate un vârstnic, să se fi luptat cu ea s-o care târând după el un picior afectat de pareză în urma unui atac cerebral, întâmplat cu vreo doi-trei ani înainte. Chiar la intrarea în cinematograf rămăsese părăsită pe trotuar o sacoşă soioasă, pe un cadru cu două roţi, cu mâner înalt, încărcată cu un teanc de reclame pe care unul din amărâţii Bucureştiului urma să le distribuie strecurându-le în cutiile de scrisori, sau poate înmânându-le direct trecătorilor. Fasciculele erau perfect uscate, semn că de la Ziua Deşertului nu căzuse niciun strop de ploaie. Reclamele anunţau deschiderea unei expoziţii de ikebana, sâmbătă 29 aprilie, pe strada... Nu mai conta. Deşi, dacă expoziţia apucase să fie deschisă, nu era exclus să fi dăinuit până astăzi: o marcă de sensibilitate japoneză, şi în definitiv a întregii umanităţi, rămasă într-un fel sau altul pentru eternitate.
Şi un alt gând...
Poate că se organizase o întrunire uriaşă, o manifestaţie, şi cu toţii plecaseră într-acolo, undeva într-o altă parte a oraşului, poate nu tocmai îndepărtată, astfel că dacă îţi încordai auzul şi îţi îndreptai urechea spre cer, peste clădiri, puteai să auzi ecouri îndepărtate venind din mijlocul acelei mulţimi de oameni. Sau ceva din cuvântul celui ce li se adresa oamenilor la un microfon, undeva într-o margine de piaţă. Sau poate că locul acela de adunare a oamenilor nu era chiar în apropiere, astfel că nu putea să se audă nimic. Poate că era o adunare foarte importantă, care îi scosese din locuinţe cu mic, cu mare. Puteai să cercetezi cu privirea ferestrele clădirilor şi să observi dacă nu se întâmplase ca cineva să rămână totuşi acasă şi să arunce neliniştit o privire pe fereastră: să fie oare prea târziu să plece din casă chiar acuma? Să mai fie oare cineva pe străzi? Nu se arăta însă nimeni, de unde puteai să deduci că era atât de important ce urma să li se spună oamenilor adunaţi în acea parte a oraşului încât nimeni nu se îndurase să rămână acasă. Ultimele care se grăbiseră să iasă dintr-un apartament şi să alerge la lift fuseseră două femei, una tânără şi alta mai în vârstă, poate mamă şi fiică, sau nepoată şi mătuşă, cea tânără zorind-o pe cea mai în vârstă, Grăbeşte-te, mamă, întârziem! ...
Oricum, o nelinişte rămăsese în aer după toată acea mulţime care plecase, şi tremura în aer, melodios şi insinuant.
O utilitară a salubrităţii dăduse cu spatele la intrarea în garajul Ciclop şi încremenise astfel, barând trotuarul pe toată lăţimea sa, astfel că Iovan trebui să ocolească trecând pe carosabil. Dincolo de utilitară un pârâiaş de apă se scurgea gâlgâind pe rampa ce cobora de la etajul întâi al garajului, scurgându-se în rigolă. La venirea iernii avea să îngheţe, după ce frunzele arţarilor de pe bulevard aveau să se împrăştie, galbene şi roşii, ca în orice toamnă, peste tot, iar rigola avea să fie năpădită de iarbă din ce în ce mai sălbatică şi mai deasă, poate chiar de tufişuri, care însă n-aveau să ajungă niciodată să crească prea mari; deşi, cine ştie... Din mijlocul străzii, Iovan privi peste capotele nenumăratelor maşini încremenite pe toată lungimea bulevardului. Într-o bună zi zăpada avea să troienească toate acele capote, şi nimeni n-avea să fie nerăbdător s-o vadă topindu-se, aşa că nimeni n-avea să fie nici surprins când altă ninsoare, şi alte ninsori, aveau să se aştearnă, albe şi imaculate, peste bulevard, peste oraşul întreg. Răbdarea firii avea să fie nesfârşită, aşa cum fusese la începuturi. Iar când tencuiala de la etajele superioare ale garajului Ciclop, care şi aşa era şubredă şi instabilă, avea să înceapă să cadă, la primăvară, plescăind îmbibată de apă peste capota utilitarei intrate pe jumătate, cu spatele, către rampa ce ducea la etaj, dar şi de-a lungul trotuarului, asta avea să se întâmple deja în afara timpului. Meşteri zidari hipnotici n-ar mai fi mişcat un deget să dreagă ceva acolo sus deşi nu s-ar fi putut să nu-i doară inima văzând cărămida zidului ieşind la iveală încetul cu încetul de sub tencuiala căzută.
Odată, într-un film poliţist — îşi aminti Iovan — cadavrul unei femei fusese aruncat de un răufăcător într-un loc îndepărtat, la o margine de pădure, pentru a nu fi găsit vreodată de poliţie. Camera rămăsese fixată pe acel cadavru, focalizându-se asupra antebraţului femeii întins înainte, sub cap, şi, mai exact, asupra încheieturii mâinii, unde, dezgolită fiind, se putea vedea o brăţară, destul de largă pentru a sta înclinată, oblic pe încheietura ei, sprijinită de pământul acoperit cu iarbă. Dar în timp, printr-o înlănţuire cinematografică, iarba s-a uscat şi din antebraţ n-a mai rămas decât osul radius, care îi aparţinea celei ucise, şi micile carpiene, trecute prin brăţara femeii, rămasă în acelaşi loc, doar avusese destul loc acum să se încline şi mai mult, iar între timp iarba crescuse din nou, peste o primăvară, sau peste două, sau cine ştie peste câte.
Se dezgoliseră oase, se dezgoleau cărămizi... Şi zidarii hipnotici aşteptau în afara timpului...
Toate încărcăturile explozive erau consumate, de-acum distrugerile aveau să fie exclusiv opera timpului. Dacă vreo schelă ar mai fi rămas pe undeva înălţată pentru renovări, nimeni n-ar fi putut să adauge pe nicăieri vreun petic din tencuiala lipsă, ci dimpotrivă, doar răbdare să fi avut ca să vadă scândurile schelei prăbuşindu-se, anul ăsta una, la anul alta, şi tot aşa, la suflarea vântului şi sub lucrătura perfidă a putreziciunii. Toate batalioanele de zidari plecaseră la război. De unde niciunul n-avea să se mai întoarcă, şi asta se ştiuse dintotdeauna.
În dreptul hotelului Ambasador o maşină mare, neagră, de teren, rupsese un pomişor de la marginea trotuarului şi pătrunsese cu jumătate din caroserie în vitrina unui magazin de bijuterii, spărgând geamuri şi sfărâmând vitrinele dinăuntru. Iovan ocoli alte maşini care nimeriseră şi ele pe trotuar, desprinzându-se de şuvoiul celor încremenite în mijlocul străzii. În toiul liniştii, un geam se sparse subit la unul din etajele superioare ale hotelului, probabil trântit de curent, ca un eveniment neprevăzut. Cioburi căzură pe trotuar la câţiva paşi înaintea lui Iovan, nepericlitând nicio viaţă. Alt geam mişcat de vânt se auzi scârţâind undeva sus, probabil ceva mai încolo, la blocul Aro. Stând cu urechea încordată, Iovan auzi şuieratul vântului care venea de pe strada Maria Rosetti prelingându-se peste rotunjimea blocului Scala...
Iovan străbătu holul hotelului, trecând prin dreptul liniştii biroului recepţiei, urcă scara de marmură albă, care descria o curbă domoală, călcând peste banda de mochetă roşie, străbătu la etaj coridoare albe, cu lumină discretă, unde săgeţile indicatoare nu mai spuneau nimic. Uşa de sticlă către restaurant rămăsese larg deschisă. Trecu prin dreptul unei nişe dincolo de care se întrezărea ceva ce părea a fi bucătăria restaurantului. O draperie trasă pe jumătate peste nişă flutura alene în curent, simulând o brumă de animaţie.
În salon o masă lungă, menită a fi negreşit o masă festivă rămăsese aproape nefolosită. Apucaseră mulţi să se aşeze acolo, pe puţin douăzeci, într-o însufleţire din trecut, şi se putea observa că încă nu fuseseră serviţi: farfuriile rămăseseră goale; exceptând câteva uscăţele şi sărăţele ici şi colo, luate într-o doară din bolurile înşirate pe mijloc; în timp ce în fructiere strugurii se stafidiseră în zilele următoare, alături de mere cu coaja încreţită, din care putreziciunea muşcase adânc cu gingii fără dinţi, lucrând în tăcere zilele şi nopţile ce trecuseră, şi de banane cu coaja înnegrită, slinoasă şi plesnită peste pulpa scursă. Trebuie că cineva ocupase pentru moment locul din capul mesei, sau se pregătea să-l ocupe, într-o veselie peste care trecuseră de atunci prea multe ca să mai fi rămas vreo urmă de ea, şi nicăieri printre farfurii, tacâmuri şi fructiere nu rămăsese vreun carneţel sau vreun bileţel, cât de mic, în care să se poată găsi vreun indiciu cu privire la scopul întâlnirii şi la ce speraseră cei douăzeci şi mai bine de oameni să se întâmple în cursul festinului lor; şi, oricum, cu siguranţă că niciunuia din ei nu-i trecuse prin cap că n-o să mai ajungă nu numai acasă dar nici măcar afară în stradă, unde panica nici nu avusese destul timp să se instaleze: ceva nedefinit tremura venind deja, trăgând peste oraş, peste lume, perdele de lumină galbenă, unduind alene ca o auroră boreală mohorâtă sub un nor învolburat, negru precum cenuşa vulcanică. Şi dacă nimic devastator nu se scuturase pe-aici din norul acela, poate că se scuturase, cumva, în altă parte provocând un rău şi mai mare. Dar ce putea fi acel rău şi mai mare? O întunecare luminoasă absolut imposibilă, cum nu se mai întâmplase niciodată, şi era imposibilă chiar şi în Ziua Deşertului; doar că, deşi imposibilă, anihila tot ce până atunci mişcase şi chiar şi ce nu mişcase ci doar se încăpăţânase să vieţuiască într-o formă de viaţă modestă, latentă şi nevăzută. Secvenţele de timp sunt însă reversibile şi au fost totdeauna reversibile în imaginaţie atâta vreme cât a existat o minte curioasă şi dispusă să se aplece asupra evenimentelor, să le analizeze şi să le găsească o noimă, să le separe pe cele chiar importante de altele lipsite de importanţă.
Aşa că scaunele de la acea masă festivă fuseseră de bună seamă îmbrâncite intempestiv şi ajunseseră într-o mare dezordine, ca şi cum ocupanţii s-ar fi ridicat precipitat, toţi odată, sau cei mai mulţi dintre ei, şi ar fi încercat să părăsească salonul în mare grabă spre a se adăposti. La fel erau scaunele şi în micul salon următor, unele din ele răsturnate. În pragul bolţii dintre cele două saloane Iovan se împiedică de o tavă căzută pe jos şi cioburi de pahare sparte scrâşniră zgomotos sub piciorul său. Unul din paharele cu picior scăpase însă teafăr şi Iovan se aplecă şi îl culese de pe jos; ducându-l la nas, din interiorul cupei sui un miros vag de vin rămas după o petrecere aproape uitată. Tot felul de obiecte zăceau şi aici împrăştiate peste tot: verighete, legături de chei, monede, tabachere, ace de cravată, pudriere. Un colier întreg de perle zăcea la piciorul unei mese, încremenit în forma unui 8 deformat, ca scris de o mână descurajată ce nu-şi putuse stăpâni tremurul. Iovan se aplecă şi culese de pe jos un breloc cu multe chei, printre ele o cheie de contact. Brelocul înfăţişa o corăbioară. Corăbioara sau lănţişorul sau poate altceva îi zgândări amintirile, şi Iovan, băgând maşinal mâna în propriul său buzunar, dădu peste ceva rece şi metalic. Era o legătură de chei, legătura sa de chei, cele mai multe yale, dar şi un inel mai mic ataşat celui principal, în care erau prinse două chei mici, probabil de la nişte valize. Pe când cele mari trebuie să fi fost de acasă.
Acasă?...
Iovan rămase pe gânduri: unde oare era casa lui? În ce trecut îndepărtat se pierduse. Încercă să-şi amintească un loc familiar undeva pe la începuturile existenţei sale, o fereastră dând spre curte, pomi în floare, o cărare într-un colţ de lume cunoscut, o tricicletă de-a sa; sau vreuna din jucăriile dragi, aşa cum au toţi copiii; o tăbliţă cu un nume de stradă, prinsă sus pe un zid — poate vechi, poate nou; orice lucru care înconjoară cu blândeţe şi cu lumină o copilărie, un început. Dar nimic nu i se înfiripă în minte, nicio amintire. Nici cu şcoala sau cu drumul dintre casă şi şcoală. Poate doar...
Trebuia s-o ia pas cu pas, să reconstituie, să găsească indicii oricât de şterse. Avea să se gândească mai târziu, după ce aveau să se clarifice, poate, lucruri importante.
*** *Al patrulea fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică
