miercuri, 23 februarie 2022

Laurian și Laura (31)

Melancolie. Frontiera de vest (2)

Ciorile treceau în zbor croncănind, sus în înaltul cerului. Puzderie. Zburau toate în aceeași direcție. Se auzea croncănitul neîntrerupt și ecoul lui din depărtări.
   — Migrează, găsi Flavius cuvântul potrivit.
   Coborâseră toți patru din duba trasă la marginea șoselei și, rezemați de pereții ambulanței, de o parte și de cealaltă, priveau zborul păsărilor. Fiecare pasăre părea să urmeze o linie dreaptă sau, unele, o linie ușor ondulată.
   O voce nouă se făcu auzită în imediata apropiere:
   — Sunt în bătaia puștii, se pare.
   Colonelul Pankrat* stătea în picioare lângă ei. Era îmbrăcat în uniformă de gală, încins cu centiron peste veston, și tocul pistolului îi atârna pe șoldul drept, agățat de centiron. De fapt stătea mai aproape de Laurian, iar când vorbise, adineauri, se uitase cu ochii mijiți la cer, unde continua migrația neîntreruptă a păsărilor negre, și abia după aceea își coborî privirea spre fața lui Laurian.
   — Cum ați venit? îl întrebă Laurian. Era surprins, și nu tocmai.
   Colonelul făcu un gest minim cu bărbia arătând spre mașina de teren a armatei, care oprise în spatele ambulanței, la o oarecare distanță, ca și cum existența mașinii ar fi fost pentru el doar un fapt mărunt. Avea buzele vineții și acum se uita din nou sus, la ciorile care treceau în zbor înalt, croncănind pe tot cerul.
   — Nu trebuie să te mire buzele vineții, îi explică Flavius fratelui său. Se-ntâmplă uneori la bătrâni. Nu-mi dau seama de ce, dar știu că se-ntâmplă.
   Colonelul Pankrat continua să se uite la cer, ca și cum spusele celor doi abia îi atinseseră urechea.
   — Încă nu-s chiar bătrân, spuse el preocupat de ceea ce vedea pe cer și foarte puțin de rest. Mă gândeam că ciorile astea sunt în bătaia puștii.
   Și spunând asta, își înălță pe neașteptate pușca, zăbovi o secundă pentru a ochi, și trase.
   Din stolul nesfârșit, o pasăre, nenorocoasa, se desprinse de suratele ei și porni să se prăbușească precum un bulgăre negru în care aripile, inerte, nu mai aveau niciun rost.
   Priviră cu toții, înmărmuriți, timp de câteva clipe, prăbușirea păsării ucise.
   — Ce-ați făcut dumneavoastră, domnule, spuse Amelia cu indignare, e foarte urât. De indignată ce era, făcu chiar un pas mânios spre colonel. — Așa ceva nu se face! Să ucizi o vietate fără niciun scop!
   Flavius interveni prompt, împăciuitor și totuși sarcastic:
   — Scopul există, dragă soră. Distracția! Pe unii îi distrează să ucidă fără niciun scop. Mac-mac.
   Laurian surprinse privirea lui Teo, care urmărise scena din interiorul ambulanței, de la volan — în particular, pe colonelul Pankrat. Nu era ură ce vedea în ochii săi întunecați — doar o lucire de oțel.
   Era vârstnic ofițerul? Nu tocmai: avea dreptate să nu se recunoască în explicația lui Flavius.
   — De fapt, pe tine te căutam, Laurian, spuse el.
   Deja nu îl mai interesa cerul plin de ciori. Îl fixa pe Laurian cu o privire amenințătoare.
   — Tot în legătură cu angajamentul civil? întrebă Laurian.
   — Omule, spuse colonelul, ai luat-o pe-o cale greșită, mă mir că nu-ți dai seama. Vocea i se înăsprea de la un cuvânt la altul. — Noi voiam să-ți dăm o șansă. Și tu ce faci? Îi dai cu piciorul!
   Ceilalți deveniseră foarte atenți la discuție. Iar Teo, încruntat ca-n zilele lui bune, dădea să coboare din mașină — deja pusese un picior afară pe asfalt.
   — Și toți ați luat-o pe-o cale greșită! continuă Pankrat ridicând tonul, amenințător. Ca un adevărat militar ce era, nu se lăsa intimidat de atenția maximă a interlocutorilor. — Ar trebui să fiți mândri, nu să fugiți! Sesiză în ochii celorlalți întrebarea mută: Mândri de ce? Și, cumva discret, se asigură că are acces liber la tocul pistolului care îi atârna pe șoldul drept. Totodată își furișă privirea, la fel de discret — nu și după părerea lui Flavius — spre mașina de teren cu care venise, staționată în spatele ambulanței. Acolo văzură cu toții prin parbriz silueta soldatului-șofer, care aștepta într-o oarecare neliniște, nemișcat și cu privirea fixă. Motorul deja ticăia înfundat, în ralanti, pregătit să accelereze. Sticla parbrizului nu era foarte transparentă, astfel că nu putură vedea cât de încrâncenată era privirea soldatului de la volan. Li se păru totuși, și mai ales lui Teo i se păru, că își întinde mâna pe furiș spre schimbător, să bage în viteză. Și cum stăteau ei acum grupați în jurul colonelului Pankrat, aproape în mijlocul șoselei, Laura strigă înspăimântată spre Teo, a cărui mână tocmai se repezea la buzunarul scurtei sale de piele:
   — Teo, nu!
   Mâna lui Teo ținând pistolul coborî cu o mișcare precisă doar un pic, de la ținta inițială la cauciucul din față, și trase. Mașina, dând să plece, se poticni pe-o rână, când Teo trase încă un foc în celălalt cauciuc din față.
   — Ce faci, ticălosule! strigă colonelul Pankrat. Se porni să-i ocărască furios, în timp ce ei se urcau în duba c-un perete ciuruit de gloanțe și închideau ușile după ei. — Asta n-o să rămână așa, bandiților! Armata nu tolerează un afront ca ăsta. O să fiți prinși, nenorociților! Punem noi mâna pe voi! Să credeți că scăpați!
   Colonelul furios și mașina lui cu cauciucurile găurite rămâneau în urmă pe când antena de radio de pe aripa din față încă se mai legăna ca o nuia în bătaia vântului.

* Am schimbat numele personajului din colonelul Burdușa în colonelul Pankrat.