sâmbătă, 10 octombrie 2020

Laurian și Laura (9)

Un nou adăpost

Și totuși asta era hala cu lucruri recuperate de poliție de la răufăcători. Atât de mulți răufăcători să fi fost? Laurian nu mai văzuse niciodată o hală atât de mare. Într-un fel, îl și înspăimânta căci, în lumina chioară dinăuntru, nu-i deslușea capătul. „Ia vezi, îți recunoști lucrurile? fu întrebat. Ce era? Parcă mobilă, nu? Ia vezi, ți-o recunoști?” Fasciculul unei lanterne se plimba peste tot, adăugându-se luminii slabe din hală. Ovalul spotului se plimba de colo, colo — dar era o mână străină, o voință străină, care dirija lanterna după voia ei, nu după interesul lui Laurian. Cele mai multe piese în jur erau forme grotești, aproape negre, încât Laurian se întrebă cu groază cum ar putea trăi cineva înconjurat de un asemenea mobilier. Pe mijloc era un culoar larg cât o stradă. În rest, pustiu — spații întinse fără niciun obiect, încât te prindea și mirarea că fusese nevoie de asemenea hală pentru lucrurile recuperate. „Aveți și alte obiecte pe-aici?” îl întrebă pe polițist. „Avem de toate”, veni răspunsul, pe un ton de expert. În timpul ăsta, spotul lanternei continua să exploreze spațiul, ca și cum polițistul ar fi dorit să-și întărească vorbele făcându-i lui Laurian o prezentare a situației. „Ei? Încă n-ai recunoscut nimica?” Polițistul dădea primele semne de nerăbdare. „Încă nu”, răspunse Laurian simțindu-se inconfortabil: îl făcea pe polițist să piardă vremea cu el. „Și cam ce-ar trebui să căutăm? Ia zi, după ce te uiți, îmi spui și mie?”, se interesă polițistul. „În primul rând după o bibliotecă.” „Păi de ce nu spui așa! Hai că-ți arăt eu unde găsești biblioteci. Cu cărți?” „Da, cu cărți.” „Păi tu ce-ți închipui, că dacă hoții ți-au furat cărțile din bibliotecă, poliția stă să ți le așeze la loc în raft? Asta-i biblioteca?” Polițistul îi arătă o etajeră prăpădită, cu câteva cărți vechi și ferfenițite. Spotul lanternei zigzagă nervos peste cele câteva cărți prăfuite. „Biblioteca mea era mult mai mare”, spuse Laurian. „A! mult mai mare! replică ironic polițistul. Ca să vezi! Domnu’ a fost pe vremuri de familie bună! Neam de boieri, ce să-ți spun!” Laurian își aminti ce îi scrisese maică-sa în scrisoare, că vremea orgoliilor a trecut de mult.
   Venise la modă umilința.
   Continuau să înainteze pe culoarul-stradă, tot mai adânc în întuneric. Ceea ce trebuia să recunoască Laurian la îndemnul polițistului părea de negăsit. În schimb, alte piese de mobilier îi tot ieșeau în cale de ambele părți ale culoarului: fotolii vechi, scaune desperecheate aruncate claie peste grămadă, strâmbe, paturi la fel de vechi, dulapuri de bucătărie butucănoase, cu vopseaua scorojită, cu ochiuri de geam murdare și sparte — tot ce vrei și ce nu vrei. La un moment dat i se păru că zărește o formă alburie, alungită, întinsă pe... ce era acolo? Spotul lanternei poposi c-un tremur pe acea formă când polițistul parcă îi ghici lui Laurian interesul; sau poate era și interesul său propriu. Deveni deodată cât se poate de clar că era vorba de o femeie care zăcea de-a latul unei somiere, cu fața în sus. Doamne, cine era acea femeie? Inima lui Laurian se porni să bată nebunește. Se văzu în lumina lanternei că o mână a femeii e întinsă peste marginea patului, în prelungirea corpului inert, cu părul revărsat în golul de dincolo de margine. Iar în mână ce ținea? Era un flacon de sticlă, ca un borcănel minuscul. La piciorul patului, din acel flacon se rostogoliseră și se împrăștiaseră pe jos câtva pilule, cele pe care nu apucase să le înghită. Acea femeia era maică-sa. Laurian se prăbuși peste trupul mamei sale, zguduit de hohote de plâns.
   Fără să-și piardă cumpătul, insensibil, polițistul se apropie tacticos luminându-l cu lanterna drept în față. „Hei! Gata, lasă! E timpul să plecăm! Hai, ridică-te!” Și îl lovi în șold cu bombeul cizmei, nu prea tare dar cu destulă ură. O dată și încă de câteva ori.
   Laurian se trezi în plină stradă, cu o lanternă bătându-i în ochi. Altă lanternă? Toți ăștia aveau lanterne?
   — Hai, ridică-te! se răsti la el o voce hârâită. Lumina lanternei îl orbea. — Ia să te văd! Hm! Parcă nu ești unu’ dintr-ăia de stă cu mâna-ntinsă! Ce, ai tras cumva la măsea? Sau te pomenești că ești lihnit de foame? Ce mai stai, scoală! Doar nu vrei să faci aprindere la plămâni! Chiar dacă nu mai e iarnă, nopțile încă-s reci. Ai avut noroc cu mine c-am ieșit să dau o raită pe-afară. Altfel, rămâneai peste noapte-n stradă și te trezeai înțepenit. Dacă te mai trezeai!
   Laurian se ridicase în capul oaselor și se uită în jurul său, mijindu-și ochii dezorientat.
   Bărbatul îi urmărea gesturile c-un interes distant.
   — Te pomenești că nu cunoști locul! E sala de gimnastică, dacă nu știai. Ditamai sala! E-n grija mea, cu tot ce-i înăuntru. Io’s paznicul.
   Era întuneric în locul acela. Nu ajungea până la ei lumina niciunui felinar. Doar lanterna paznicului. În jur: clădiri fără etaj în cea mai mare parte, unele cu ferestre slab luminate. Dar undeva mai într-o parte se înălța o clădire care lui Laurian i se păru uriașă, cu foarte multe ferestre. Mai multe ferestre, sau un perete întreg de sticlă? Nicio lumină nu ardea îndărătul acelui perete de sticlă, dar în el se reflectau luminile străzii. Sau poate luminile nopții. Argintii.
   — Uite, te iau cu mine, îi spunea paznicul sălii de gimnastică, cu aceeași voce hârâită, pe un ton protector și totodată autoritar. Poți să te ridici? Îl luă de subțioară și îl trase în sus vădind o putere neașteptată. — Vii cu mine să-ți găsim un locșor în sală, până mâine-dimineață, ce zici? Așa-i că n-ai unde să te duci? Dac-ai ajuns tu în halu’ ăsta, e clar că n-ai un’ să te duci. Am ghicit, nu? Te ții pe picioare?
   Laurian se lăsă supus autorității întunericului. La fel ca în copilărie, cu ani în urmă, autoritatea întunericului venea să se instaleze ca emisar al bolilor copilăriei, cu torpoare, fobie de lumină, durere de cap, sfârșeală. Îi treceau prin minte imagini fugitive cu autoritatea îngăduitoare a maică-si, cu prestanța ei difuză, în care Laurian nu-și găsea întotdeauna locul. Dar acum parcă nu mai avea nicio importanță, parcă somnolența și refugiul în sine intrau în firescul lucrurilor. Îndemnul ieșit din prestanța pierdută a maică-si, la umilință, nu i se mai părea ciudat. În drum către nu se știe unde, treceau pe lângă uși, închise unele, deschise altele, coborau o scară în întuneric, urcau alta. Laurian se supunea autorității spațiilor vaste, al căror paznic îi era călăuză. Rămânea în patul copilăriei zile și nopți în șir, aproape fără să se trezească. Nu era o luptă pentru supraviețuire, fiindcă Laurian nu se simțea amenințat. Doar fără vlagă. Se supunea autorității bolii, care nu avea intenții ucigașe cu el. Cineva trebuie că-i aducea demâncare, dar Laurian n-a fost niciodată interesat să afle amănunte. Într-un final, ieșea cumva la liman fără să și-o fi dorit cu tot dinadinsul, ci mai degrabă împins de la spate, sub autoritatea indiferenței.
   Gata, s-a făcut lumină. E lumina zilei și Laurian se trezește singur într-o sală imensă cu saltele întinse pe jos — șiruri de saltele, niciuna ocupată în afară de a lui. Își amintește vag ce i s-a spus: că e vorba de sala de gimnastică. Deasupra se ridică tavanul boltit, tribune nu prea înalte, de doar câteva rânduri, de jur împrejur. E învelit într-o manta militară jegoasă, încât nici n-are culoare. Aspră și jegoasă, dar l-a ferit de frig pe timpul nopții. Iată și valijoara lui cea veche și răpănoasă, aruncată la doi pași de salteaua pe care a dormit. Afară, prin geamurile înalte de vede ziua mohorâtă de afară și acoperișurile caselor din jur, aceleași de aseară, ieșite și ele de bine, de rău la limanul zilei.
   O ușă scârțâie undeva departe, în sala asta unde abundă depărtările și obiectele depărtate. În afară de saltelele așezate pe rânduri, începând din imediata vecinătate. Saltele de gimnastică, pe care nu-i greu de imaginat că sportivi s-au avântat cu voință neînfrântă în exerciții acrobatice. Ușa de adineaori n-a scârțâit degeaba: un bărbat mai degrabă în vârstă, corpolent, s-a înființat lângă el și, stând în picioare, îl privește de sus c-un soi de veselie sarcastică. Laurian dă să se ridice în picioare, dar autoritatea istovirii îl țintuiește de salteaua veche, care miroase a transpirație stătută.
   Îl recunoaște de îndată ce începe să vorbească, după vocea hârâită: paznicul de astă-noapte.
   — Hai că te-am lăsat să dormi cât ți-a poftit suflețelu’. Da’ acuma, gata, e timpul să vină sportivii. Ia-ți catrafusele, băiete, mergem la mine și poate găsim ceva de îmbucat. Ești lihnit, se vede treaba.
   Un fluier de antrenor fluieră energic, repetat, undeva într-o sală alăturată. Câteva uși se auziră deschizându-se impetuos și voci vesele și sonore de tineri umplură acea sală.
   — Ei, uite c-au și venit! Hai!
   Ajunseră într-o odaie mică, atât cât să încapă un pat de fier, cu o pătură cenușie și aspră, o măsuță și un scaun. Lui Laurian încăperea îi stârni instantaneu amintiri dureroase. Ședea pe marginea patului, zgribulit, și mușca hămesit dintr-o bucată de brânză și dintr-un codru de pâine. De pe scaunul lipit de perete, paznicul îl învăluia într-un rânjet patern.
   Din sala de gimnastică se auzea fluieratul sacadat al antrenorului și bufniturile sportivilor care alergau și de bună seamă făceau tumbe pe saltele.
   Paznicul îl urmărea răbdător pe Laurian cum mănâncă. La un moment dat răbdarea lui luă sfârșit.
   — Cum te cheamă? îi puse întrebarea. Sări ca ars când auzi răspunsul. — Cum?! Laurian?! Ptiu, drace! N-am auzit în viața mea așa ceva. Laurian? Speriat, Laurian se oprise din mestecat și se holba la paznic, confuz. — Pe crucea mea, ăsta-i nume de boier! Ești din neam de boieri?
   — Nu tocmai, îngăimă Laurian.
   — Nu tocmai! îl îngână paznicul. Fierbea de indignare. — Nu tocmai, da’ pe-aproape! Să-ți spun ceva, băiete. Cu numele ăsta n-ajungi prea departe. Nu știu ce intenții ai tu, dar să-ți spun una și bună. Cu numele ăsta n-o să te primească nicăieri, mă-nțelegi? La nicio fabrică, nici la uzina electrică, nici chiar la stația de pompare. Or să facă ochii cât cepele! Laurian?! Ce? Am auzit eu bine? O să te trezești c-un șut în cur! Peste tot! Ăsta ce mai e? Neam de boieri? N-avem nevoie! Mai bine nu deschizi gura! Și chiar și-aicea-n sală. Parcă văd c-o să vină șefu’ mâine sau poimâine și o să-ntrebe: Pe cine ai găzduit tu acolo, Vasile? Așa mă cheamă pe mine: Vasile. O să mă-ntrebe de numele tău și, când o să i-l spun, ce crezi tu, băiete, că o să se-ntâmple? Afară! o să strige șefu’. Laurian?! Nu puteai să găsești și tu pe cineva, așa, mai din popor? Așa că, uite, îți dau un sfat. Uită de Laurian! De-aci încolo știi cum te cheamă? Nu știi? Timotei!
   — Timotei? bâigui Laurian c-un firicel de voce.
   — Da, Timotei! Să nu-mi zici că nu-ți place! Ascultă la mine, cu ăsta mergi la sigur. Într-o zi o să-mi mulțumești O să vii la mine și o să-mi zici: Nașule, ai avut gură aurită!
   Prin pereți continua să se audă, de la depărtare, fluieratul viguros al antrenorului și tropăiturile sportivilor care alergau tinerește prin sala de gimnastică, plină de saltele înșirate pe jos.