Mi-a căzut deunăzi privirea pe un fragment din cronica unui roman al unuia dintre tinerii autori români de succes, din „valul Polirom”. Scria autorul cronicii: „Dacă mai există vreo îndoială de caracterul postmodern al scrierii, autorul o spulberă eficient atunci când...”
Ca să vezi! Cât pe-aci să fie suspectat bietul autor de nepostmodernism! Bate-n lemn!... Noroc însă că a reuşit să se salveze de la o asemenea degradantă suspiciune plasând în ultima clipă giumbuşlucul (postmodernist) de rigoare.
Mă întreb dacă un Amos Oz s-a simţit vreodată tentat să dea romanelor sale o cât de mică tentă postmodernistă, aşa, de dragul succesului. Care altfel te pomeneşti că nu i-ar fi ieşit în cale.
