Fereastra largă, cu patru canaturi, de la camera de zi dădea în grădină. Canaturile din afară se deschideau spre exterior iar cele dinăuntru spre interior. Vara cele două canaturi din capul ferestrei rămâneau deschise: cel din afară era fixat cu un cârlig ca să nu-l trântească vântul, iar cel din interior n-avea nevoie de niciun sprijin. Şi fiindcă în casă nu exista nicio oglindă mare, Viorel se posta în faţa canatului deschis spre interior şi îşi lua o poză marţială în timp ce se oglindea în geamul acela care avea drept fundal un colţ întunecat al camerei. Pentru o oră sau două, cât era maică-sa plecată după cumpărături, era singur în casă şi, dezbrăcat până la brâu, îşi încorda muşchii şi boxa împotriva adversarului imaginar care era el însuşi oglindit vag în geam, alături de răsfrângerea de cascadă albă a perdelei. Pentru asta era nevoie să-şi mobilizeze toate resursele de ură. Ură împotriva lui însuşi? Nu conta. Ceea ce vedea oglindit în canatul îngust şi înalt al ferestrei era un adversar redutabil, incert, venit dintr-un viitor cert. La fel ca şi al său. Îşi scruta bicepşii, pectoralii şi deltoizii, de a căror existenţă aflase ieri sau alaltăieri, după ce muşchii înşişi apăruseră cu abia câteva săptămâni în urmă. Supleţea, mobilitatea bustului, rapiditatea şi eleganţa loviturilor, jocul de picioare (care nu se vedea oglindit în geam), toate erau însuşirile lui înnăscute şi nu putea decât să le aprecieze. Inspira controlat pe nas şi expira vijelios pe gură, ţinând garda sus şi din ochi, pe deasupra gărzii, îi ţâşneau fulgere.
Toate durau cât durau şi maică-sa, întorcându-se de la cumpărături, găsea acasă un băiat studios şi la locul lui, poate chiar prea sfios. În canatul–oglindă nu se mai răsfrângea decât perdeaua–cascadă–albă, în timp ce de afară pătrundeau ciripitul vrăbiilor şi uguit de turturele.
Mai exista oglinda de masă, cu picior rabatabil, a tatălui său, nu mai mare decât un blocnotes, pe care acesta o punea la marginea mesei, în picioare, alături de ustensilele de ras — săpunul de formă cilindrică, învelit pe jumătate în staniol, pămătuful, străchioara cu apă caldă în care tatăl său muia pămătuful înainte de a începe să-şi săpunească obrazul. Dacă ridica braţul, îndoindu-l din cot, doar bicepsul său încordat încăpea să se oglindească în acea mică oglindă. Dar lui îi era de-ajuns ca să se fălească cu muşchii săi. Uite-aici! spunea. Ia pune mâna! Viorel îi atingea cu degetul braţul musculos. O făcea nu numai ca să-i facă tatălui său plăcere ci şi fiindcă îi admira de-adevăratelea musculatura. Nu conta că se apropia de bătrâneţe, trupul îi era încă viguros.
Doamna casei era cam sceptică în privinţa manifestărilor de forţă din lumea bărbaţilor. Zâmbea cu îngăduinţă privind cu coada ochiului degetul cu care Viorel îi atingea tatălui său bicepsul bombat ca o tărtăcuţă. Ea preţuia alte lucruri în viaţă. De pildă, considera că multe conflicte pot fi rezolvate cu mijloace mai subtile decât forţa. Dar niciodată nu vorbea despre asta, făcea doar aluzii — uneori. Alteori scotea din poşetă pudriera rotundă, cu oglinjoară, care făcea un clap clar şi răsunător când o închideai. De când se făcuse mare, Viorel nu-i mai cerea pudriera ca să închidă el capacul fiindcă obiectul acela era — devenise — apanaj feminin. Când o urmărea pudrându-se sau rujându-se, cu greu o mai recunoştea pe mama sa în femeia care făcea asta. Dar îi admira îndemânarea. Oglinda era mică şi ea îşi întorcea puţin faţa ca să încapă în ea, de aproape, un pomet al obrazului, pe care îl tampona meticulos şi delicat cu perniţa rotundă şi plată, apoi trecea la celălalt, timp în care îmbina concentrarea în vederea pudrării cu conştiinţa că e privită. Iar când ajungea la ruj abilitatea ei depăşea orice limite. Viorel o vedea ţuguindu-şi buzele, fiecare pe rând şi apoi ambele simultan, arcuindu-şi-le şi întinzându-şi-le peste dinţi. Apoi, după ce rujul era aplicat, îl uniformiza trecându-şi buzele una peste cealaltă, insistent, şi în final îşi examina gura în oglinjoară sub diferite unghiuri în timp ce faţa ei exprima satisfacţie. Şi... clap!
Oglinjoara mamei era numai bună să proiecteze cu ea o rază de soare. În lipsa ei, îi cotrobăia prin poşetă (ceea ce nu era frumos) şi, cu pudriera deschisă în mână se ducea la fereastră, unde capta cu îndemânare soarele. Îl regăsea sub forma unei mici pete de lumină dănţuind neglijent pe zidul casei învecinate. Viorel era dezbrăcat până la brâu, c-un prosop aruncat peste umăr, lăsând la vedere deltoidul, încă alb, acum, înainte de vacanţa mare. Urmărea cu privirea mica pată instabilă de pe peretele îndepărtat şi o vedea intrând pe fereastra casei unde locuia Narcisa. Avea puterea să străpungă întunericul dinăuntru şi să scoată la iveală mici detalii fugitive din interior... Narcisa se ivea în fereastră şi ridica braţul, dar nu să-i facă semn ci ca să se ferească de lumina pe care Viorel i-o proiecta în ochi.
— Hei! îi striga. Încetează! Mă orbeşti!
Avea o voce iritată Narcisa... Mâna în care Viorel ţinea oglinda îşi pierdea rapid entuziasmul pentru raza de soare. Se uita lung la fereastra aceea îndepărtată de unde Narcisa se volatiliza în întunericul dinăuntru, şi lăsa pudriera, moale, pe pervaz. Dar... asta-i viaţa. Îşi lua prosopul de pe umăr şi îl arunca pe speteaza scaunului. Şi fiindcă tot era în dreptul canatului deschis spre interior al ferestrei, îşi ridica brusc garda şi începea să-şi mişte umerii, în căutarea momentului potrivit pentru aplicarea loviturii. Nici nu-şi întorcea privirea afară, să vadă dacă Narcisa a reapărut sau nu la fereastra ei din depărtare. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
