♠
Iovan se îndreptă de spate, aplecându-se peste dosarul verde. Trecu la următoarea foaie. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
Era un mesaj adresat agenţiei de ştiri şi venea de la Secretariatul General al Guvernului. Se făcea referire şi se dădeau citate dintr-un raport al unei comisii de care Iovan nu auzise: cu siguranţă ştirea nu ieşise niciodată din dosarul pe care îl avea acum în faţă. Află că se numea Comisia de Analiză a Academiei, dar obiectul analizei nu era precizat. Se vorbea chiar în primele rânduri de activarea hidrocarbonului, despre care se afirma că ar fi fost o teorie nu numai falsă ci şi periculoasă. „Organizaţiei neguvernamentale Protecţia Astrală, care pretinde că deţine informaţii în sensul de mai sus, emise de o comisie europeană de experţi, condusă de un anume dr. Aston McCauley, S.G.G. îi recomandă să consulte raportul detaliat al Comisiei de Analiză a Academiei, în care se demonstrează că aşa-zisul fenomen al activării hidrocarbonului din materia organică de origine animală este un nonsens. ONG-ul respectiv se face răspunzător de panica de care va fi cuprinsă populaţia dacă aşa-zişi experţi, susţinuţi de acea organizaţie şi de altele asemenea, vor continua să dezinformeze opinia publică. Posturilor de televiziune li se recomandă să evite emisiunile având ca subiect pretinsele fenomene ultime şi activarea hidrocarbonului.”
Era clar că Agenţia de ştiri LANS–Delta fusese preferata guvernului, pe care acesta o folosise ca intermediar în relaţia cu televiziunile şi cu posturile de radio, şi probabil şi cu ziarele electronice şi tipărite.
Fără intenţia să le citească deocamdată, Iovan răsfoi rapid şi într-o neaşteptată şi crescândă stare de nervozitate, următoarele câteva file. Erau şi alte ştiri acolo. Ştiri? De fapt niciuna din notele care umpleau paginile următoare nu dădea informaţii, nu se referea la evenimente în curs sau trecute, la fapte, la personalităţi, la firme private. Era doar corespondenţă cu Secretariatul General al Guvernului şi cu alte agenţii de ştiri, posturi de televiziune şi de radio, organizaţii neguvernamentale ale căror nume Iovan nu le întâlnise până atunci prin publicaţiile destinate publicului larg. „Vă informăm că recomandarea Dvs. din data de 2 Martie a.c. a fost...” „Considerăm oportun să vă aducem la cunoştinţă...” „Am transmis punct cu punct observaţiile Dvs. agenţiilor...” „Suntem de acord că ştirea la care Dvs. faceţi referire este inoportună... şi că măsurile propuse trebuie aplicate întocmai...”
Lui Iovan nu i se mai păru că alarma de acum câteva minute se declanşase din senin şi fără niciun rost. Senzorii de mişcare sau de oportunitate trebuie că erau pe undeva prin preajmă dar fuseseră atât de bine camuflaţi încât nu puteau fi observaţi fără o cercetare atentă. Şi poate nici atunci. Se întrebă dacă în zilele de dinainte mai fuseseră şi alte alarme, şi cum se comportaseră jurnaliştii din redacţie, sau cum fuseseră instruiţi să se comporte pentru a respecta protocolul. Iovan îi văzu deodată cu ochii redactorului-şef Axinte Pascal, ochi severi, chiar de pe locul unde el se afla acum. Cel mai probabil era ca ei să fi rămas cu toţii nemişcaţi, fiecare la locul lor, în mână cu cana — încă întreagă, încă înainte să se spargă în cădere — pe care scria TE AŞTEPT SĂ TE FACI MARE sau VIAŢA E FRUMOASĂ, sau cine ştie ce alte inscripţii tot atât de duioase şi de optimiste. Văzu în închipuire cănile încremenite în mână, privirile de asemenea, îndreptate toate către biroul de sticlă al redactorului-şef, aşteptând din partea lui o reacţie, un gest, care să dea liber la mişcare... când? La oprirea alarmei, negreşit. În momentele acelea de tensiune de bună seamă că nu le mai ardea să critice ştiri, să le dispreţuiască, să le mototolească şi să le arunce de la distanţă la coşul de gunoi. Pentru fiecare gest de-al lor exista câte un protocol. Iovan simţi încropindu-se în adâncul lui ura. Era el, singurul om rămas, şi în omul acela, în loc de orice altceva, se zămislea ura. Şi nici măcar nu simţi îndemnul să şi-o înăbuşe. Îi veni să spună: Las-o naibii acolo unde este, e un simţământ omenesc. Toate simţămintele omeneşti au avut un rost, toate laolaltă au alcătuit lumea, mai mult decât faptele, mai mult decât organizaţiile, mai mult decât intenţiile, mai mult decât orice. Iar dacă acum nu mai existau simţiri fiindcă dispăruseră depozitarii simţirilor, acele simţiri — lui Iovan i se păru de la sine înţeles şi totodată de mirare că ideea nu-i venise încă mai înainte — toate acele simţiri îşi aveau şi acum rostul lor şi importanţa lor. Nimic din ce simţise omenirea nu putea să fi pierit fără urmă. Fiecare simţire rămăsese undeva, într-un locşor al ei, un loc care urma să fie descoperit, cumva, şi folosită nu se ştie de cine, cândva, pentru a restabili lumea în toată plinătatea ei. Inclusiv ura îşi avea locul ei ascuns. Sau mai ales ura. Îl ura pe redactorul-şef Axinte Pascal şi îl văzu cu ochii minţii, acum era sigur, da, trecând prin dreptul portretului Sabinei aşezat pe biroul subalternului său, fără nicio scânteie de simţire, impasibil şi ţintit strict către ceea ce însemna pentru el, la fel ca şi pentru toţi ceilalţi din redacţie, sarcini de serviciu şi protocoale. Îi veni în minte o întâmplare recentă cu un sinucigaş, căruia i se năzărise că trebuie s-o încheie cu lumea în care trăia, izbindu-se cu maşina de ceva, de un obstacol. Ştirile curseseră după consumarea evenimentului şi stârniseră un val de emoţie. Deoarece iubita îl părăsise, hotărâse să-şi ia viaţa. Numai că târâse după el în abisul morţii alte cinci vieţi care nu aveau nicio legătură nici cu viaţa lui, nici cu a iubitei sale, nici cu gestul său final. Pe o şosea principală, în mare viteză, virase brusc şi izbise în plin o maşină luată la întâmplare dintre cele care veneau din sensul opus. Şi în acea maşină dispăruseră într-o secundă cinci oameni... Cum să-ţi fie indiferentă o moarte şi să te gândeşti la ea cu inima împăcată, ca fiind degetul mereu treaz al destinului? Nu, Iovan îl urâse atunci, şi îl ura şi acum se sinucigaş. Îl urâse fără să-l fi cunoscut vreodată, fără să-i fi văzut vreodată măcar poza în vreun ziar sau în vreo emisiune de televiziune. Tot aşa cum îl ura acum pe acel redactor-şef al agenţiei de ştiri LANS–Delta, fără să aibă nici cea mai mică idee de cum va fi arătat. Nu fusese nici un sinucigaş, nici asasin. Dar era — fusese — şi el o rotiţă dintr-un angrenaj, mult deasupra tuturor celorlalţi, menit să prevină panica, să dicteze comportamentul oamenilor, să inventeze protocoale, să pedepsească şi să dea recompense... Ura era opusă solidarităţii, dar, în chip straniu, lui Iovan îi era şi mângâiere...
Se afla acum în faţa fotografiei Sabinei de pe biroul jurnalistului necunoscut, subalternul lui Axinte Pascal, şi se uita în ochii ei, adânc, aşa cum de atâtea ori se uitaseră, el şi cu Mara, unul în ochii celuilalt, fără să-şi dorească să desluşească ceva anume acolo, în adâncul ochilor, şi în adâncul fiinţei. Doar să se pătrundă de fiinţa iubită.
„Îţi sunt recunoscător că îţi ştiu numele”, îi veni să-i spună tinerei din fotografie. Sabinei. Simţi cum ura din interiorul său se înmoaie încetul cu încetul. Părăsi sediul Agenţiei de ştiri LANS–Delta.
