APEL

Mă poate ajuta vreun american cunoscător al limbii române şi cu înclinaţii literare, în revizuirea unui text în engleză (17 pagini), pentru a-l propune unei reviste literare americane?

Marocco sau Ziua Deşertului (43)*

Fotografi profesionişti

♣

   Fuseseră alte timpuri.
   Cele mai multe evenimente, care aduceau cu adevărat ceva nou, se petreceau vara, la trecerea dintr-un an şcolar într-altul, în nesfârşita vacanţă mare, sub blazonul leneş al visărilor din minunatele dimineţi de iulie şi de august. Apăreau în revistele ilustrate pentru şcolari articole de vacanţă, pline de lene şi de reverie, iar în vitrinele chioşcurilor nu zăboveau prea mult timp. Le cumpărau, poate, colegii lui, poate colegii de la alte şcoli, pe care doar rareori îi întâlnea pe stradă, dar avea despre ei o reprezentare idilică; şi chiar şi atunci când îi întâlnea, constata că nu îi erau cunoscuţi, cei mai mulţi dintre ei, decât din vedere.
   Pentru Iovan era ca într-un joc cu „cald şi rece”, în care „cald” îi spunea inima sa, iar „rece” nu avea cine să-i mai spună; aşa că în preumblarea sa locurile cunoscute îi ieşeau în cale în virtutea întâmplării: ici zidul unei case care se lăsa recunoscută, vechi de când lumea, rămas nereparat şi sfărâmicios de umezeala anilor trecuţi... Colo un subsol unde ai fi zis că nu locuieşte nimeni, dar semne de vieţuire veneau dintr-acolo de la un televizor aprins, în faţa căruia nu se ştie cine stătea, şi dacă stătea cineva... Ceva mai încolo, în colţul scuarului plin de verdeaţă, o ţâşnitoare care, în ciuda caniculei, stătea secată de ani de zile; apoi o bibliotecă de cartier, în a cărei vitrină prăfuită stăteau expuse — meritul bibliotecarei — câteva romane groase, îngălbenite şi uzate, a căror glorie poate că murise pentru publicul larg, dar dăinuia încă în inima celor care nu renunţau cu una, cu două la literatura pe care o iubiseră nu cu mult timp în urmă; Iovan îşi aminti de o doamnă încă tânără, în doliu, care, de bună seamă impresionată de scaunul său pe rotile, se oprise lângă el în timp ce se uita în vitrină şi, prietenoasă, îl întrebase dacă îl poate ajuta cu ceva...
   Câţiva ani mai târziu acea femeie îndoliată fusese ştearsă de pe faţa pământului, laolaltă cu toţi ceilalţi. Asta, doar dacă nu dispăruse şi ea înainte de Ziua Deşertului, aşa cum dispăruseră Mara şi părinţii săi în acea explozie de la benzinărie. Doamna în doliu se interesase cu ce îi poate fi de ajutor, acolo, în faţa vitrinei prăfuite a bibliotecii se cartier... Doamna Ştefan, în stilu-i categoric, declarase în faţa clasei: N-am să fiu niciodată de acord că copiii trebuie să plătească pentru faptele părinţilor! Asta e o prostie şi o nemernicie! Fiecare om trebuie să aibă dreptul să-şi trăiască propria şansă, care n-ar trebui să depindă decât de ceea ce i se poate imputa celui în cauză. Oricâte fapte reprobabile şi oricâte atrocităţi s-ar fi comis în trecut, şi oricât s-ar încerca să mi se impună ideea vinovăţiei noastre pentru ceea ce au făcut cei din trecut, eu refuz să vă predau ceva în care nu cred!
   Cu toată inexistenţa ei, era o mângâiere pentru Iovan să se gândească acum la doamna aceea în rochie neagră de doliu, care se arătase dornică să-l ajute în faţa bibliotecii de cartier...
   Prin gardul înalt cu ochiuri de sârmă sărea în ochi culoarea cărămizie a terenului de tenis acoperit cu zgură. Lui Iovan sunetul mingii lovite de rachetă îi era prezent în minte mai mult ca oricând. Era linişte deplină, se auzea doar fâşâitul vântului târându-i pe la picioare hârtii vechi şi îngălbenite, şi în urechi îi răsunau sunetele mingiei de tenis lovite de rachetă. Oare aici venea cu mulţi ani în urmă să asiste la meciurile de tenis ale unora pe care îi simţea ca făcând oarecum parte din lumea sa? Ceva îi spunea că da.
   Peste spătarul băncii de la tuşă, din apropierea fileului, rămăsese aruncat un prosop. Ploile şi zăpezile care căzuseră peste el se uscaseră. Prosopul arăta de parcă ar fi fost aruncat acolo în după-amiaza zilei de ieri. Fileul în schimb deja începea să se destrame. Curgeau din el sfori cu capetele putrezite. Atârna de parcă ar fi fost îmbibat de apă; nu avea de unde să fie: era pur şi simplu — şi aici — lucrarea timpului.
   Dincoace de gard îi atrase atenţia o borsetă neagră care zăcea pe trotuar. Viaţa începuse cu tablouri de ansamblu şi cu proiecte mari şi importante; dar acum nu se mai susţinea decât prin detalii. Un detaliu era însăşi borseta neagră zăcând pe trotuar. Următorul detaliu ar fi scandalizat înainte vreme pe mulţi. Acum, fiindcă scandalizarea îşi pierduse orice sens, nu mai rămăsese decât gestul de a o ridica de pe jos. Următorul detaliu era că fermoarul se deschidea greu, semn că totuşi timpul înţepeneşte tot ce atinge. Următoarele detalii veneau din interior, şi dacă mai puteau jena pe cineva, cel jenat era Iovan însuşi atunci când descoperea în borsetă numeroasele carduri de credit ale unei persoane anihilate. Iar cine era persoana anihilată se putea vedea pe un alt card, cel de identitate. Iovan avea, iată, în faţa ochilor poza unui bărbat de treizeci şi nouă de ani, cu o faţă slabă şi inexpresivă. De aici încolo detaliile încercau să recompună un tablou de ansamblu şi o nouă perspectivă, deşi de astă dată perspectiva era asupra trecutului: era acel bărbat de treizeci şi nouă de ani o persoană cunoscută? Nimeni nu era cu adevărat inexpresiv dacă erai dispus să faci uz de toate rezervele tale de empatie. Îşi aminti cum tatăl său îl încuraja, sau mai degrabă se încuraja pe sine însuşi, să găsească în fiecare om trăsături asemănătoare cu ale sale, acea înrudire de peste generaţii, cum îi plăcea lui să spună, care să-i apropie pe oameni unul de altul. Neîndoielnic, tatăl său îşi făcea iluzii; dar, dacă avea conştiinţa iluziei, cu siguranţă asta nu îl stingherea. A examina însă cu multă atenţie, uneori chiar cu lupa, fotografii mai vechi sau mai noi era o practică, din câte ştia, străină tatălui său, şi cu atât mai străină mamei, dar Iovan o găsea incitantă, deja de mai mulţi ani. Pentru Iovan, cel mai captivant dintre toate era să compare fotografii din tinereţe ale unor cunoştinţe, bărbaţi sau femei, cu chipurile lor prezente. Încerca să descopere tinereţea pe feţele lor azi îmbătrânite. Şi niciodată nu ieşea în pierdere. Cu perseverenţă şi cu un dram de inventivitate se puteau ghici trăsături de caracter între timp atenuate sau estompate de vârstă; se puteau reconstitui gesturi repezite proprii tinereţii, înlocuite între timp de o anume lentoare resemnată, pe care în ceasurile noastre îngăduitoare o numim cumpătare... Nu-i aşa, Iovan?
   Ai timp destul... Tot timpul din lume.
   Bunăoară, bărbatul a cărui poză o priveşti acum...
   Cu cine putea să semene?... Cu nimeni? Chiar cu nimeni? ...
   Cu ce se ocupase? Sigur că nicio poză din lume nu oferă indicii despre profesiunea unui om. Dar dacă borseta îi scăpase din mână în preajma acestui teren de tenis, să însemne asta oare că omul acela avea vreo legătură cu tenisul?... Iar dacă nu jocul de tenis, ce altă treabă îl adusese în preajmă înainte ca Perdelele de Lumină să-l anihileze?... Popa — citi Iovan pe cartea de identitate — un nume ca atâtea altele. Popa Alexandru — acelaşi prenume cu al său... Numele: detalii — milioane de detalii — ale unui tablou de ansamblu care din real devenise o ficţiune. Dar, orice s-ar fi întâmplat, într-un fel sau altul numele nu se pierdeau: le puteai cuprinde cu gândul — rămâneau înscrise undeva, în bazele de bate ale birourilor de evidenţă a populaţiei, în memoria unor calculatoare care, chiar dacă nu mai funcţionau, se puteau reactiva de la o zi la alta profitând de un moment prielnic. Iar cărţile de identitate, dintr-un material plastic rezistent, erau făcute să dureze, poate chiar sute de ani. Era ca şi cum cei ce concepuseră sistemul avuseseră în vedere un viitor sumbru... Cândva îl amuzase ideea că ar putea colinda lumea interesându-se de cei născuţi pe 23 aprilie. Să vadă ce trăsături comune cu ale sale ar putea descoperi la ei, ce ar putea avea în comun biografiile celor născuţi în aceeaşi zi. Popa Alexandru era născut pe 14 iulie; în câteva zile avea să fie a doua oară când roata calendarului astral avea să treacă prin 14 iulie. Şi sărbătoritul avea să lipsească. Pentru a doua oară. Şi toate celelalte absenţe în calendarul astral urmau să vină. Iovan privi atent chipul din fotografie. Trăsăturile bărbatului de treizeci şi nouă de ani parcă nu îi erau tocmai necunoscute. Aducea cu un coleg de-al său de clasă, Marius, doar că vârsta nu se potrivea; ar fi trebuit să mai adauge câţiva ani la vârsta lui Popa Alexandru ca să ajungă la vârsta lui Marius; şi atunci Iovan ar fi putut să reconsidere posibilitatea ca el şi Popa Alexandru să fi fost totuşi, cândva, colegi de şcoală. Câţiva ani nici nu mai contau prea mult. În definitiv, nu conta prea mult nici o diferenţă de mai mulţi ani. Erau detalii care începeau să se piardă în tabloul general. Şi dacă era să faci deducţii, se putea presupune că anomaliile câmpului magnetic aplatizau totul. Se nivela şi relieful câmpului gravitaţional; şi chiar dacă ar mai avut cine să se plângă de dezordine, nu ar fi trebuit să o facă, pentru că aplatizarea făcea să dispară tot ce fusese rău şi tot ce continuase rău; aplatizarea făcea vizibil tot ce era veşnic şi bun; gândindu-se în urmă, Iovan găsea că ceea ce le spusese Doamna Ştefan în acel unic an cât le fusese profesoară, li se potrivea acum tuturor colegilor, chiar şi celor care pe vremea aceea păruseră că nu iau în serios aspectele grave ale vieţii. Funeraliile — o constatase după aceea chiar şi la înmormântarea Doamnei Ştefan — nivelau şi ele într-un fel, şi, dincolo de formalităţile obligatorii, scoteau ce era mai bun în oameni. Se gândi la fotografiile de grup care se făceau la absolvirea liceului; fotografii care nu erau posibile decât adunându-i pe toţi laolaltă, fără nicio constrângere; şi dacă Iovan nu venise în ziua convenită, fusese doar fiindcă nu dorea, şi niciodată nu dorise, să ocupe un loc central cu scaunul lui pe rotile, neavând, considera el, alt merit decât scaunul pe rotile; dar pe de altă parte, era de la sine înţeles că genul acela de fotografii nu puteau fi falsificate; căci retuşul — cel care efectiv se practica de către fotografii profesionişti — putea fi considerat orice, numai falsificare nu... Aşa că Iovan ar fi putut să caute peste tot şi să-şi procure asemenea fotografii, cu ai lui, cu alţi absolvenţi, grupaţi sau nu, dintr-o perioadă a vieţii sau dintr-alta: albume cu chipuri de oameni, pe care să le aducă la casa lui din supermarket, să-şi încropească acolo o încăpere specială: sala albumelor. Era un lucru cunoscut: fotografii profesionişti nu luau chipurile umane la întâmplare, ci se mândreau că le găsesc pe cele mai reprezentative. Dar cum ar fi putut pretinde că unele sunt mai reprezentative decât altele? În realitate le omiteau pe cele lipsite complet de un anume exotism. Nu se puteau abţine, desigur. Dar adevărata desfătare o prilejuiau chipurile cu adevărat comune, care lăsau anevoie să li se ghicească preferinţele, înclinaţiile, plăcerile ascunse; cu toţii însă, fără excepţie, oamenii aveau ceva de oferit. Iovan îşi aminti de o expoziţie de fotografie. Îşi aminti de rampa de acces pentru persoanele cu dizabilităţi, care era ea însăşi o operă de artă, îndeosebi prin curbura ei maiestuoasă, care, cu scopul de a-ţi oferi o compensaţie, te punea pe picior de egalitate cu restul vizitatorilor. La intrare, uşile de sticlă glisau tăcute într-o parte şi într-alta şi te trezeai în vestibulul scăldat într-o lumină difuză, înconjurat de bunăvoinţa oficialilor. Erau atât de drăguţi încât aproape că nu îţi venea să-l refuzi pe unul din ei când se declara deschis să-ţi ofere întregul său timp împingându-ţi scaunul de la un exponat la altul şi promiţând să te lase să te bucuri în voie de tot ce îţi poftea inima. Fiindcă într-adevăr aveai ce vedea în expoziţie. Nu doar acei copii surâzători, a căror lumină a ochilor niciodată nu rămânea nepusă în valoare de către fotografii profesionişti; dar la fel se întâmpla şi cu vârstnicii...
   Iovan îşi amintea cu plăcere de expoziţia de tablouri fotografice.
   ...În ochii vârstnicilor lumina se stinsese. Mocnită însă, rămăsese lumina latentă, în descoperirea căreia fotografii profesionişti se puteau asemui cu iscusiţii căutători de apă din deşert... Câţi erau ca ei, adevăraţi artişti? Poate mulţi. Era nevoie să iubeşti oamenii pentru a surprinde frumuseţea într-un obraz neras de bătrân, în pielea stafidită şi pământie, spre a surprinde ideea că la orice vârstă viaţa are ceva de oferit... Dar, în ciuda solicitudinii de care dădeau dovadă, Iovan se dispensa de tânărul oficial, sau de tânăra sa colegă, şi o pornea singur, împingându-şi scaunul, să viziteze parterul, de unde, pe o rampă construită încă şi mai măiestrit decât cea de la intrare, puteai ajunge la etaj, neratând nici fotografiile expuse pe traseul rampei însăşi, de un alb-negru admirabil îmbrăţişând tehnica clar-obscurului modern, intercalată cu tehnica supraexpunerii, unde lumina în care era cufundat subiectul te umplea de o satisfacţie adâncă şi de dorinţa tulbure să te contopeşti cu acea lumină; dar să nu scapi din vedere frumuseţea în sine a tuturor acelor chipuri. Şi nu numai de-a lungul rampei de acces la etaj, ci să nu scapi din vedere nici frumuseţea aşa cum se înfăţişa ea de-a lungul ferestrelor de la acel etaj, unde priveliştea asupra bulevardului Magheru, cu animaţia lui plină de tumult, se adăuga frumuseţii fotografiilor expuse. O doamnă tânără şi drăguţă, de o eleganţă pură şi sobră, care amintea de o stewardesă, se apleca spre el, toată numai zâmbet, şi, văzându-l pesemne înţepenit la fereastră, îl întreba cu o voce afectuoasă şi aproape şoptită dacă nu doreşte să fie împins mai departe, pentru a vizita în continuare expoziţia. Tânăra semăna oarecum cu Mara, şi privirea lui, ridicată spre ea, se vedea că o stânjeneşte într-o oarecare măsură; nu însă într-atât încât să-i şteargă zâmbetul drăgăstos de pe chip. Iar fotografii profesionişti, o parte din ei desigur, cei care aveau în expoziţie lucrări expuse, obişnuiţi cum erau să nu le scape nicio scenă cu adevărat semnificativă — şi expresivă —, stăteau cu aparatele foto gata-pregătite să surprindă momentul când bărbatul din scaunul pe rotile îşi va înălţa din nou capul spre tânăra aplecată spre el şi îi va accepta — sau îi va declina politicos — oferta. Iar dacă lucrurile se îndreptau inevitabil spre refuz, oricine putea înţelege, inclusiv fotografii profesionişti prezenţi, că existau motive întemeiate, sau cel puţin de înţeles, pentru un astfel de refuz. Vizitatorul avea dorinţa să rămână deschis oricărei alte relaţii de pe cuprinsul expoziţiei de portrete fotografice. Căci toate îl atrăgeau, chipuri imortalizate în fotografii şi deopotrivă chipuri vii ale vizitatorilor — cu toţii meritau să fie văzuţi, apreciaţi şi iubiţi...

♣

   ...Iovan strecură cartea de identitate a necunoscutului Popa Alexandru la loc în despărţitura de unde o scosese.
   În micul său cartier — Iovan îşi amintea acum — se închideau destule magazine pe durata vacanţei de vară, iar unele nu se mai redeschideau niciodată. Aşa avea să le regăsească peste mulţi ani, închise; iar peste încă şi mai mulţi ani abia dacă mai era capabil de reconstituiri, în care rolul primordial îl juca imaginaţia. Îşi amintea însă de un atelier fotografic, unde erau expuse în vitrină poze de grup cu absolvenţii de liceu, ca şi de la alte şcoli mai apropiate sau mai depărtate, iar Iovan se întreba cu nelinişte dacă el, cu scaunul lui pe rotile, înconjurat de atenţia colegilor şi a profesorilor, avea să fie obligat să ocupe un loc central în fotografie; ceea ce nu îşi dorea defel; ba chiar îl înspăimânta. Ca o uşurare a acelor zile blânde de uitare a tot şi a toate, atelierul fotografic era deja închis, cu obloanele trase, şi până şi firma de deasupra intrării dispăruse; şi Iovan se gândea, cu o undă de speranţă în suflet, că poate nu avea să-l găsească deschis nici la toamnă. Şi astfel avea să scape de îngrijorarea pe care i-o provoca nedoritul său loc central în fotografia absolvenţilor.
   Magnetometrul din preajmă era prăfuit, semn că nimeni nu îi mai ridicase capacul — semn, la rândul său, că nimeni din zonă nu se mai arăta preocupat, cel puţin pe durata vacanţei de vară, de capriciile câmpului magnetic. Ecranul era stins, orb şi epuizat de orice energie.
   Frizeria de alături se închidea şi ea în lunile de vacanţă, iar dacă cineva se gândea că în acele luni ar putea avea parte de distracţii, putea fi aproape sigur că pentru eventualele distracţii nu era neapărat necesar să se prezinte fercheş şi proaspăt tuns la distracţie; iar cei adulţi, care de fapt contau mai puţin în acele zile lâncede, nu mai găseau nicio satisfacţie în a se da pe spate, plini de importanţă, în scaunul bărbierului. Frizeria era exact aşa cum şi-o amintea dintr-o lună de vacanţă: închisă şi zăvorâtă, cu obloanele decolorate de soare, de parcă s-ar fi aflat nu într-un cartier al Bucureştiului, ci într-un port însorit la una din mările sudice ale lumii, în plin sezon mort.
   Închise toate, şi oblonite.
   Viţa sălbatică crescuse peste o portiţă de scândură — scândura era pe jumătate putrezită; cu siguranţă nu se mai putea deschide, iar Iovan socoti că ar fi fost indecent să încerce să rupă vrejurile de viţă şi să pătrundă dincolo de gard, într-o grădină care nu putea fi altfel decât lăsată în paragină; îşi amintea de existenţa ei vag, dar nu cu mai puţină plăcere. De altfel, peste tot în preajmă trebuie să fi rămas, ascunse ca nişte vestigii istorice, diferite obiecte mărunte care îi aparţinuseră lui şi îl însoţiseră de-a lungul acelor ani îndepărtaţi — anii copilăriei. Pur şi simplu nu aveau cum să fi dispărut. Un arc de la scaunul lui pe rotile îi sărise la un moment dat — îşi amintea şi asta — şi se rostogolise undeva pe jos, după ce Iovan făcuse o mişcare stângace aplecându-se brusc peste braţul scaunului; şi nimeni nu fusese lângă el să îl roage să se aplece după acel arc, în grădină, sau pe alee — nu îşi amintea exact unde se aflase în acel moment. Şi câte alte mici obiecte trebuie să fi rămas prin jur, acoperite de mâzga timpului, ca şi îngropate pentru totdeauna şi uitate, încât a le descoperi acum ar fi fost ca şi cum ai fi scos la vedere vestigii ale propriei vieţi. Cine ştie? Un pix aruncat, de care nu mai avusese nevoie, cândva, în anii copilăriei, sau doar agăţătoarea lui de oţel, care nu avea să ruginească niciodată, simple agrafe cu care îşi fixa foile, capace de marker, poate chiar întreaga lui cutiuţă muzicală, care la un moment dat — îşi amintea — dispăruse din casă; făcea să cânte un fragment din Cancan-ul lui Offenbach, care îi plăcea mamei sale, fără a o scoate din reveriile ei de deasupra cărţilor de joc întinse în şiruri sofisticate pe velurul verde al mesei, peste care continua să fumege ţigara lăsată în scrumiera din colţ.

♣

   Un zgomot continuu şi firav ajungea în stradă venind de la mică distanţă, dintr-un loc incert. Zgomotul îi aminti lui Iovan sâsâitul unui jet de apă ţâşnind împrăştiat dintr-un robinet prost închis sau stricat. Ceva însă nu se potrivea: de unde presiune într-o conductă de apă după atâtea luni de acalmie?
   Sâsâitul parcă nu mai era chiar sâsâit ci un fel de uruit nehotărât şi încăpăţânat, care se tot apropia de stradă, adunându-se şi prinzând contur.
   Iovan zări un obiect mic ţâşnind din curte. Iar când acel obiect traversă trotuarul pe la picioarele sale, era de-acum o maşinuţă–jucărie. Rotiţele de metal i se învârteau cu avânt zdrăngănind pe asfalt. Jucăria traversă trotuarul cu mare iuţeală de parcă ar fi avut o ţintă precisă, şi anume aceea de a se rostogoli de pe bordură în rigolă. Îşi atinse ţinta în următoarele clipe: se răsturnă cu zel sinucigaş şi ajunse în rigolă cu roţile în sus. O pereche de roţi continuară să se învârtească îndârjit în poziţia aceea nefirească.
   O vreme, Iovan nu îşi dezlipi ochii de la maşinuţa răsturnată.
   Poarta spre stradă, de unde ţâşnise maşinuţa, era deschisă. În curte nu se mişca nimic. Era umbră acolo. Aleea de la piciorul zidului ducea în fundul curţii şi se termina în zidul dosnic al unei case cu etaj. Din stradă nu se vedea mare lucru, dar odată intrat în curte, Iovan cuprinse cu privirea întreg zidul acela dosnic acoperit de viţă sălbatică de sus până jos. Sus, în colţul din dreapta, viţa lăsa loc unei ferestruici, una singură pe toată acea întindere verde, la o înălţime neobişnuită. În dreapta aleii era casa, iar în stânga o livadă surprinzător de întinsă pentru o zonă citadină. Bălării sălbăticite aproape că ascundeau trunchiurile copacilor. De zidul casei stătea rezemat un hârleţ de pe care rugina se scursese pe cimentul aleii. Tot de zid era rezemată o perie de măturat, cu coadă lungă, şi un făraş. Abia atunci observă Iovan iarba crescută din crăpăturile cimentului. Aşa-i când moare cineva şi lasă în părăsire livada şi aleea. La un moment dat merele şi prunele, prea coapte, cad pe jos şi încep să putrezească: atracţie pentru insectele despre care...
   ...nu se ştie dacă urmează să vină, sau nu.
   Pe o fereastră deschisă atârna în afară un capăt de perdea ca limba unei sălbăticiuni ucise la vânătoare. Canatul ferestrei stătea deschis în afară, peste marginea aleii, iar de ramă atârna un cârlig pentru fixarea ferestrei. Cârligul nu mai folosea la nimic: sub fereastră zăceau împrăştiate cioburi de sticlă peste care se aşternuse mâzga nisipoasă a ploilor uscate de secete.
   Era o stare de adormire şi de delăsare, care contrasta cu avântul şi cu prosperitatea de la început de secol. Mama sa ar fi ridicat spre el ochii nedumeriţi dacă i s-ar fi vorbit de avânt. Ar fi replicat de bună seamă: Dar cu reveriile cum rămâne? Puteai să treci să vezi măcar dacă am scăpat cu viaţă.
   Mama sa era doar aparent cufundată în reverie. În realitate avea mereu pretenţia să se facă ceva pentru ea. Poate că n-o spunea în mod direct, dar în sinea ei dorea mereu ca cineva să se gândească la ea şi s-o ajute.
   Fără doar şi poate exista o anumită confuzie.
   La data când s-a întâmplat, voi eraţi duşi deja de câţiva ani... de atunci, de la benzinărie.
   Ai să spui că eu oricum nu mă îngrijeam de nimic. Geamurile s-ar fi spart oricum. Relaţia ta cu doctorul Uzum era de asemenea ceva de unde eu eram exclusă. Eraţi doar voi doi implicaţi. Şi într-o oarecare măsură taică-tău.
   Nici de Mara nu m-ai întrebat nimic.
   Voi doi oricum nu mai locuiaţi aici. Ne vizitaţi destul de rar. Şi chiar dacă nu eram noi, tot ai fi trecut să vezi casa. Ştiu că erai ataşat de ea, chiar dacă n-ai trăit aici numai clipe fericite. Eu nu mi-am dat silinţa îndeajuns, ştiu.
   Poate că mi-ai făcut cel mai mare bine fără să-ţi dai seama. M-ai crescut fără să-mi cultivi simţul practic. Am rămas până astăzi convins că reveria e cea care contează. În definitiv la ce-i bună viaţa? Încropeşti, încropeşti, dar până la urmă pentru ceva anume, nu? Pentru ce?
   La capătul aleii dinspre zidul dosnic al casei cu etaj rămăsese o cuşcă de câine. Frunzişul atârna deasupra ei ca o draperie decorativă în aerul umbros. Cuşca avea o deschizătură rotundă, în faţa căreia zăcea întins peste cimentul aleii un lanţ cu zgardă la capăt. Pentru Iovan, era ceva străin de acest loc. Nici pentru mama sa n-ar fi fost altfel:
   Ştii bine că niciodată nu mi-am dorit să ţin animale în casă. Niciodată în viaţa mea n-am atins un câine. Mi s-a părut complet inutil. Nici nu sunt la curent cu ce s-a întâmplat în ultimii ani.
   Da, ştiu. După cele întâmplate la benzinărie. Câţiva ani casa a rămas nelocuită. Nu mi-aduc aminte s-o fi închiriat după... după ce aţi plecat, tu şi cu tata. De fapt, doctorul Uzum m-a sfătuit insistent să-mi găsesc o nouă personalitate. Şi asta fără nici o legătură cu ce s-a întâmplat.
   Da, probabil că nu-i uşor. Te simţi legat de toate cele vechi... Apropo, la cheiţa de la scrin ai să găseşti legat acelaşi şnur de lână alb cu roşu, ca de mărţişor, ţi-aduci aminte? Sunt sigură că ai să-l recunoşti.
   Iasomia trecuse deja. Arbustul era viu şi acum, şi locul şi-l aminti exact: la începutul aleii, spre poartă; astfel că mirosul lui, la sfârşit de mai, îl simţeai încă din stradă, mai ales pe înserat.
   Iovan îşi încordă auzul. Uruitul dezordonat al maşinuţei căzute în rigolă încetase. Venise momentul şi pentru asta.
   Venea un moment pentru orice lucru, şi aşa fusese dintotdeauna. Fusese un moment când căzuse de pe scaun, şi locul era chiar aici, în apropiere de fereastra cu geamul spart. Tatăl lui, cel atât de grijuliu, îl lăsase să cadă? Sau Iovan doar îşi imaginase căderea? Oricum, momentul acela trecuse de mult.
   Fusese un moment să-l asculte pe tatăl său când îşi exprimase nemulţumirea faţă de felul cum era alcătuită lumea. Şi în privinţa asta, ei doi erau de acord.
   Cu dispariţia noastră nu-i nimic nefiresc. Grotesc e doar faptul că pentru a ajunge în neant trebuie să trecem prin stadiul de cadavre. Şi asta mi se pare insuportabil.
   Destinul se înmuiase şi dorinţa le fusese îndeplinită: niciunul din ei nu trecuse prin stadiul de cadavru; se prefăcuseră în fum, acolo la benzinărie. Doar că şi Mara se prefăcuse în fum, deşi ea era atât de dornică de viaţă, şi nici nu îşi exprimase vreodată dezgustul de a trece prin stadiul de cadavru.
   Funeraliile de asemenea mi se par ceva dezgustător. O anumită ţinută vestimentară impusă, o anumită atitudine, de asemenea impusă, din partea celor îndoliaţi în conformitate cu ritualul, vorbe–vorbe–vorbe, mereu aceleaşi, mereu aceleaşi uzanţe, aceleaşi minciuni...
   Apoi venea momentul să-şi aducă aminte încă o dată de Doamna Ştefan. Pentru ea nu exista nimic dezgustător şi nimic nefiresc. O întreagă înţelepciune adunată într-o singură conştiinţă, o înţelepciune decentă şi fermă — asta era Doamna Ştefan. Cineva trebuie să-ţi fie alături, totuşi, la greu. Niciodată nu poţi să ştii cât e uzanţă şi cât e compasiune sinceră şi solidaritate. Nu vă sfătuiesc să respingeţi fără discernământ orice convenienţă. Întinsă în sicriu, Doamna Ştefan arăta la fel ca în faţa clasei, cu faţa ei osoasă, cu maxilarul puternic, palidă şi lipsită de zâmbet. Zâmbise prea puţin Doamna Ştefan. Dar, aşa cum înfăţişa ea lucrurile, nici nu prea existau motive să zâmbeşti.
   Apoi venea momentul să deplângă faptul că aici la intrare nu exista o rampă de acces; tatăl său se chinuia de fiecare dată să-l urce şi să-l coboare din treaptă în treaptă, încordându-se tot, încât Iovan îi simţea tremurul mâinii când apuca braţul scaunului şi îl lăsa pe următoarea treaptă, grijuliu să nu îşi zdruncine prea tare odrasla. Şi chiar dacă se întâmpla destul de rar, Iovan şi-l amintea şi pe doctorul Uzum punând mâna să-l ajute ţinând de celălalt braţ al scaunului; fără însă să se încordeze prea tare: doctorul Uzum era foarte puternic, chiar şi la vârsta lui înaintată.
   Venea momentul să-şi revadă fereastra cea dragă, lângă care aştepta şi acum vechiul lui scaun pe rotile, în timp ce el, pentru prima dată stând în picioare, vedea din nou livada dinspre interior, şi constata că se îndesise frunzişul, şi părţi din grădină vizibile înainte, acum nu se mai vedeau. Iar dacă în faţă avea coroanele copacilor, înseamnă că în spatele său trebuia să se afle masa... Şi chiar era acolo, ca şi neatinsă... Venea momentul să revadă rândurile sofisticate de cărţi de joc întinse pe velurul verde — pasienţele mamei; care pretindea că ghiceşte viitorul feciorului ei drag; şi nu-l ghicise deloc bine. Doar că într-adevăr, la cheiţa de la scrin era legat un capăt de şnur alb cu roşu; dar în sertare, ca şi cum altcineva s-ar fi mutat acolo între timp, lucrurile erau răvăşite şi necunoscute: ce altceva era de aşteptat decât ca oamenii să se perinde, şi stabilitatea în care crezuseşi o viaţă întreagă să se dovedească a fi o iluzie?
   Venea şi momentul ferestruicii înalte din zidul dosnic al clădirii învecinate. Vântul răvăşea frunzişul-perdea-decorativă, şi lui Iovan, copil fiind, i se năzărea că figuri mânioase de frunze şi corzi se trezesc la viaţă şi îşi mişcă dezordonat membrele, dând să apuce cu furie ceva şi ratându-şi ţinta: pudeli monstruos de mari, degeneraţi, sau poate urşi ridicaţi în două labe, sau animale preistorice, saurieni care n-au cunoscut niciodată cruţarea; dar, orice ar fi fost, ratau ţinta; şi asta fiindcă ţinta nu exista în realitate. Vântul nu dura prea mult şi de altfel nici nu avea cum să se stârnească în curtea aceea interioară, între ziduri; urşii se lăsau jos în patru labe, mânia li se topea, şi redeveneau blânzi, animaţi de o singură dorinţă: să se îndepărteze cât mai repede...
   Înălţimea neobişnuită a ferestruicii nu era totuşi chiar neobişnuită. Obiect al contemplaţiei lui Iovan cu mulţi ani în urmă, în copilărie, făcuse fel de fel de presupuneri despre ce fel de încăpere s-ar fi putut afla îndărătul ferestruicii. Dar niciodată nu se încumetase să se ducă şi să vadă cu ochii lui. În zilele ploioase, când rămânea singur acasă, îşi trăgea scaunul la fereastră şi stătea să privească, nemişcat, minute în şir. Ploaia hărţuia viţa de vie, monoton şi insistent până la plictiseală. Viţa sălbatică nu se sinchisea. Rămânea neclintită, şiroind de apă.
   Ferestruica de sus, veşnic închisă, nu îşi dezvăluia secretele.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.