Am primit de la revista Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a participa la o anchetă cu o singură întrebare, sub semnătura lui Aurel Pantea: 1. Ce imagine aveţi despre spiritul critic, raportat la cărţile Dumneavoastră? Înaintea spiritului critic a fost curiozitatea...
Răspunsul pe care l-am dat este următorul.
...Apoi curiozitatea a dispărut
Ultima mea carte (de povestiri) a fost publicată de editura Paralela 45, în 2005, pe cheltuiala mea. Până azi nu a apărut despre ea nicio cronică literară şi nici nu a fost semnalată în vreo publicaţie culturală. S-ar putea spune: No news, good news. Dar...
Lamento vs. non-lamento
Dacă m-aş lamenta invocând lipsa curiozităţii din partea criticii literare pentru scrierile mele, ar însemna că sunt complexat sau frustrat. Frustrat probabil că mă simt uneori, dar complexat refuz să admit că sunt. Drept dovadă, vieţuiesc cu bucuria scrisului în suflet. Dacă m-aş lamenta (toată-ziua-bună-ziua), ar însemna să pun la îndoială talentul meu literar. Ceea ce ar fi contraproductiv. Ca să am dreptul să mă lamentez, ar însemna de asemenea ca eu să manifest — simetric — curiozitate cel puţin în privinţa „produselor” bine cotate de pe piaţa literelor româneşti. Ceea ce iarăşi nu este cazul. Dacă m-aş lamenta, ar însemna totodată să profit de invitaţia dumneavoastră, dragă domnule Pantea, pentru a-mi face publicitatea pe care n-o am. Dacă nu m-aş lamenta, ar însemna să mă suspectez că ţintesc acelaşi lucru. Dacă nu m-aş lamenta, ar însemna să admit că statutul actual — al meu şi al multora din confraţii mei — este unul normal. Ceea ce nu este cazul. Dacă nu m-aş lamenta, ar însemna că nu mă interesează părerea cititorilor şi a criticilor despre ceea ce scriu. Ceea ce este fals: mă interesează. Aşa că vedeţi şi dumneavoastră, dragă domnule Pantea, în ce situaţie imposibilă m-aţi pus cu binevoitoarea şi prieteneasca dumneavoastră invitaţie.
