Pe tamponul din capul liniei moarte*

Zi şi noapte făceau manevre pe liniile ferate ale staţiei de încărcare de la Steaua Română, ticsite de vagoane-cisternă, toate negre de păcură. Vedeai câte o garnitură urnindu-se din loc şi înaintând încet, pe sub gâturile de girafă ale robinetelor de motorină, din macaz în macaz, tranca-tranca, printre multele garnituri staţionate acolo zi şi noapte. Şina se lăsa sub greutatea cisternelor când treceau, roată după roată, deja departe de Steaua Română, prin spatele casei lui Vintilă. Printre roţile în mişcare vedeai zidul de cărămidă de culoare galben-cenuşie, înalt cât două case şi, peste zid, o bună parte din parcul de rezervoare. Goale, ruginite şi, câteva dintre ele, turtite de bombele americane... Rar de tot, câte o garnitură trecea de casa lui Mihalcea, şi mai niciodată nu ajungeau tampoanele ultimului vagon din garnitură să se proptească în tampoanele ruginite din capul liniei moarte. Chiar aşa! mai niciodată... De la tampon puteai să cobori într-o fuguţă rapidă de vreo douăzeci de metri până în poarta terenului de fotbal Ileana. Dar Rareş rămânea de cele mai multe ori sus pe terasament. Se căţăra în patru labe pe una din traversele aşezate oblic, în chip de proptele, îndărătul tampoanelor. Cămaşa îi ieşea din pantaloni când se răsucea să se aşeze ghemuit pe tampon. Peste gard, printre plopi, puteai să vezi cam jumătate de teren. Livada lui Mihalcea te împiedica să vezi cealaltă jumătate. Când jocul se muta în partea aia, gazonul rămas gol, drept în faţa lui Rareş, ardea verde-mocnit. Rareş se foia pe tampon şi rugina zgrunţuroasă i se lua pe pantaloni. Se auzeau zgomotele surde ale mingii lovite departe, peste colţul livezii, în timp ce portarul de la Astra, singur în faţa porţii, privea încordat, drept în soarele roşu al asfinţitului, cu mâna streaşină la ochi...

Dar primăvara, vremea e capricioasă... Sâmbăta următoare venea o ploaie cu chef de joacă. Tampoanele rugineau din nou. Rugineau şi profilele de metal, nituite, care susţineau acoperişul tribunei de dincolo de teren. Sus într-un colţ rămăsese agăţat un zmeu, ferfeniţit după toţi anii ăştia de război, c-o terfeloagă de coadă, umedă, pe care vântul abia dacă o mai flutura, plictisit...

Dar venea, special pentru spectacolul cu motociclete, fanfara Garnizoanei... Uniforme bleumarin... Coborau în ritm de marş, cu alămuri şi cu talgere, dinspre calea ferată şi cutele pantalonilor le zvâcneau ritmic sub genunchi în timp ce intrau pe poarta larg deschisă... Fanfara străbătea peluza, dând ocol terenului, între groapa de sărituri în lungime şi piciorul zidurilor dosnice de cărămidă roşie ale caselor din colonia Concordia, şi se oprea chiar lângă tribuna acoperită, pe un loc special îngrădit, unde aproape că nu ajungea soarele.

De la înălţimea terasamentului liniei moarte, Rareş, ghemuit sus pe tampon, putea desluşi afişul lipit pe poarta terenului Ileana, mare, roşu pe alb: CONCURS DE SĂRITURI CU MOTOCICLETA. ACROBAŢIE. CUNOSCUTUL MOTOCICLIST ANGHEL DATCU SARE DE PE TRAMBULINĂ, TRECE PRIN FOC ŞI PRIN STICLĂ... Trambulina era deja instalată în centrul terenului. Încă înainte să se piardă în aer ultimele sunete ale marşului începeau să tureze asurzitor motoarele motocicletelor, dincolo de tuşa terenului, în mijlocul unei mulţimi de puşti curioşi, prin care nu mai vedeai nimic...

Călare pe motocicletă, venea Datcu, îmbrăcat într-o salopetă neagră, pe cap cu o mască de cauciuc, cu mănuşi mari de azbest în mâini. Dar era oare chiar Datcu? Venea dinspre tuşă accelerând la maxim peste gazon. Roata din faţă zvâcnea în retragere pentru o clipă când ataca rampa, şi era deja în aer când trecea prin cercul de foc. Se ridicau urale din tribuna acoperită în timp ce roata din spate atingea în cădere gazonul şi Datcu se cutremura tot pe arcurile motocicletei, victorios şi teafăr, ridicându-şi mâinile de pe ghidon.

...Venea din nou val-vârtej, în creştetul capului c-un pătrat de metal prins peste mască şi ochelari, pe gazon în trombă. Panoul de sticlă îi stătea în faţă, la capătul trambulinei şi el se repezea cu motocicleta lui, turbat, cu capul înainte, drept în panou. Geamul sărea în ţăndări... Praf şi pulbere... Fanfara începea din nou să cânte...

Pe lângă tampon treceau stând de vorbă, în drum spre terenul de fotbal, Stoianovici şi Crăciunescu. Abia acum. Pierduseră totul.

— Hei, Rareş! Rareş!... Din poarta stadionului, Radocea, c-o găleată veche în mână, îşi agita de zor braţul întins deasupra capului. Răcnea şi îl chema prin semne în timp ce primii spectatori treceau pe lângă el părăsind stadionul. Rareş mai lua pe pantaloni încă o palmă de rugină când se lăsa să lunece de pe tampon în jos.

— Vrei să intri gratis la toate meciurile? Hai cu mine!

Radocea îl lua pe după umeri şi îl trăgea zorit înăuntru pe poarta stadionului, împotriva puhoiului de spectatori care plecau.

— Culegem cioburile din iarbă şi ne lasă să intrăm gratis până la sfârşitul anului! Domnul Dragnea mi-a zis că vrea doi băieţi. Vii cu mine?

Se lăsau pe sub bara de fier îndoindu-se pe spate, agăţaţi de ea c-un balans acrobatic şi o porneau peste gazon drept spre centru de-a lungul liniei de mijloc. Lucrători în salopete cenuşii demontau ultimele bucăţi de trambulină, cărându-le la marginea terenului, în timp ce ultimii spectatori părăseau tribuna. Încă şi-acum mirosea în jur a metal încins şi a eşapament. În mâna lui Radocea găleata zdrăngănea dogit a tinichea plesnită şi îngroşată de ipsos vechi.

— Rareş, ai aflat de concurs? Literar, parcă... Sau cam aşa ceva. Toată lumea zice c-ai luat premiul întâi! Nu ţi-a spus nimeni?... Mai aveau câţiva paşi până la locul unde Datcu trecuse cu motocicleta prin geam şi cioburile se vedeau împrăştiate peste tot prin iarbă. Radocea se distra studiindu-i faţa de aproape. — După cum te holbezi la mine s-ar zice că nu ştiai nimica... Hei, Rareş!...

Fanfara Garnizoanei se îndepărta de tribună în pas mărunt şi grăbit. Mărşăluia de-a lungul peluzei îndreptându-se spre ieşire. Rareş o vedea ca prin ceaţă... Sunete răzleţe zburau, luate de vânt, către calcanele înalte de cărămidă roşie ale caselor din colonia Concordia şi de acolo se întorceau cu vibraţii dulci peste terenul de fotbal... Stând pe vine, cu mâna întinsă după un ciob, Rareş îşi înălţa capul din pământ şi îl zărea pe Relu Opriş trecând prin apropiere, cam pe diagonala terenului. Opriş îi făcea prieteneşte un semn energic de victorie, iar Radocea dădea aprobativ din cap, asta vrând să însemne că da, avea şi de ce să-i facă semnul ăla. Dar trecea în aceeaşi direcţie, pe gazon, şi Gigi Nistor, iar îndărătul lui, Papadopol îl ajungea uşor din urmă c-o fugă scurtă de trei paşi. Împreună treceau pe lângă Rareş nedezlipindu-şi privirea prietenoasă de el şi fluturând din mână. Sile Cloşan, chiar şi el... Veneau apoi Traian Felea, Eftimie, Mişu Văduva... grupuri... toată clasa... Până şi Crăciunescu şi Stoianovici, ei care păreau desprinşi de lume şi mereu aveau câte ceva important de discutat între ei cu glas scăzut ca să n-audă ceilalţi, acum n-aveau ochi decât pentru Rareş... Curioşi cu toţii, ar fi vrut, parcă, să se oprească. Dar nimeni nu se oprea. Treceau mai departe... Fanfara Garnizoanei ieşea de pe stadion, cu muzica ei tot mai îndepărtată. Urca bucăţica de drum, cu iarbă uscată şi călcată în picioare pe margine, prin dreptul tampoanelor de la capătul liniei moarte... Şi coada fanfarei, unduindu-se, o cotea dispărând pe strada Avram Iancu...

— Dacă Rareş primeşte premiu pentru ceea ce a scris, spunea tata şezând la masă, înseamnă că încă n-am pierdut orice speranţă. Plin de însufleţire, spunea: — Poţi să scrii chiar şi despre lucruri neconvenabile în noua noastră situaţie şi uite că nimeni nu te bagă la puşcărie! Dimpotrivă, iei premii la concursuri literare!... Unii s-au şi grăbit să înmormânteze democraţia. Eu unul nu cred în sfârşitul democraţiei! Atâta vreme cât la un concurs literar nu se fac matrapazlâcuri, încă mai putem spera...

— Ce-a scris Rareş? întreba Felicia. Abia dacă trecea cu bărbia de tăblia mesei dar nu era dispusă să se lase neglijată.

— Ce-a scris Rareş... Asta, spunea tata, nu cred că am dreptul să deconspir. Doar dacă... Şi se întorcea către Rareş întrebător, aşteptând. Cum însă Rareş rămânea tăcut, tata renunţa să mai aştepte. Spunea: — Dar un pronostic pot să fac. Şi uite, îl fac! Rareş o s-ajungă scriitor! Nu râde, Felicia. Un mare scriitor! Tu o s-apuci să vezi. Noi, poate, nu...

Mama stătea la masă oarecum încordată, cu pleoapele coborâte peste un zâmbet reţinut... Într-un târziu stingeau luminile în toată casa...

Afară în noapte, pe liniile ferate din spatele casei continuau manevrele cu vagoane-cisternă. Roţile scrâşneau prelung-resemnat la trecerea de pe o linie pe alta. Tampoane se ciocneau între ele cu o forţă ascunsă. Garnitura întreagă se cutremura, cisternă după cisternă, până la ultima, departe, către intrarea terenului de fotbal Ileana... Cioburile de geam zăceau împrăştiate în iarbă... Mascat şi cu pătratul de metal în creştetul capului, Datcu sărea de pe trambulină, cu mâinile încleştate pe coarnele ghidonului şi pentru o clipă rămânea încremenit în aer în timp ce trecea în zbor prin rama înaltă cu geam, izbind peretele de sticlă, învăluit într-un nor alburiu-sclipitor de ţăndări...

În odăiţa de la mansardă, Rareş stătea lungit, cu privirea în tavan. Tavanul era înclinat şi pe jumătate umbrit. Se ridica într-un cot şi avea lângă el, chiar în faţa ochilor, pe pat, în lumina lămpii de noapte, toată colecţia de reviste. O singură copertă colorată, de Crăciun. Însă Crăciunul trecuse de mult. În rest, câte o singură culoare. Dar ce mai conta?... Un copil-coşar şi un copil-bucătar, mov pal cu negru, veneau în pas întins pe coperta numărului 39. Cu supliment gratuit „Jurnalul copiilor”, stătea scris în josul copertei. O maimuţă de la grădina zoologică se agăţa strâns de piciorul unui îngrijitor în salopetă albastră, la doi paşi de o girafă care îşi întindea peste gard gâtul nesfârşit pe coperta numărului 44. O fetiţă portocalie, c-o basma pe cap, netezea cu fierul de călcat o faţă de pernă întinsă pe o măsuţă grosolană de scândură, scoasă afară în curte, chiar la piciorul unei prăjini care susţinea frânghia de rufe... Pe gânduri, Rareş răsfoia alene revistele... Se auzeau ciocnindu-se între ele, fără vlagă, tampoanele cisternelor afară în noapte...

Alina Negulescu, cl. a III-a A, citea pe pagina a doua. Nu scria ce oraş. Putea fi oriunde... pe întinderea nopţii de afară. ...Mi-a făcut mare bucurie scrisoarea ta, fata moşului. Scrii tare corect şi îngrijit. Ş-apoi, poezia pe care ne-ai trimis-o e foarte reuşită! Fără îndoială că se va publica. Fiind însă o poezie ocazională, va trebui să aşteptăm împreună până când îi va veni rândul. Rareş ridica ochii spre fereastra întunecată... El însuşi se simţea pierdut, mic şi neînsemnat, în nesfârşita noapte înstelată, aşternută peste pământ. Dar inima îi bătea mai repede. Abia dacă îndrăznea să-şi închipuie că raza unei stele avea să-i călăuzească vreodată lui Moş Costache un răspuns care să vină în zbor, scris pe pagina a doua, pe poarta casei lor de pe strada Avram Iancu, numărul 29... O revistă nou-nouţă, pe copertă cu un desen încă neînchegat...

Stela Sincovici, citea mai departe... Stela Sincovici, cl. a III-a, Bucureşti. Povestea „Copilul orfan” nu e potrivită pentru revista noastră. Cu alt prilej îţi voi explica de ce... Toţi aşteptau cu sufletul la gură. Stela Sincovici... Citind răspunsul, Stela Sincovici trebuie că avea aceeaşi tresărire de nerăbdare şi de revoltă ca şi Rareş. De ce cu alt prilej? Ochii lui Rareş fugeau pe pagină în jos.

Nistor Teodorescu, cl. a V-a, Turnu-Măgurele. Poveştile tale nu sunt destul de reuşite ca să le putem publica. Povestea „Ouşor”...

Afară la uşă se auzea şoapta Feliciei. — Rareş! Rareş, pot să intru?

Trebuie că stătea atât de aproape că atingea cu buzele scândura uşii.

— Ce vrei, Felicia? Pleacă! Du-te la culcare!

— Nu pot să dorm, se auzi de dincolo de uşă şoapta ei contrariată.

Rareş se ridică din pat şi deschise uşa.

— De ce nu poţi să dormi?

Era clar, Felicia venise pusă pe inventat primejdii şi se prefăcea îngrozită de propriile ei fantezii:

— N-ar putea...? N-ar putea să se răstoarne un tren şi să se dărâme peste casa noastră? se fandosi ea.

— Prostii! De-asta nu poţi să dormi?

Felicia nu găsea nimic de răspuns. Doar îl privea adânc, drept în ochi, stând nemişcată.

— Despre ce ai scris în compunere?

O revistă, deasupra teancului, rămăsese deschisă în cercul de lumină al lămpii de noapte. Rareş se aşeză încet la marginea cercului de lumină şi tăcu îndelung, cu privirea în pământ.

— Am scris... zise el... Am scris despre cum am strivit un pui.

— Ai strivit un pui? se îngrozi Felicia.

— N-am vrut... Mă jucam jos în faţa casei... Aveam patru ani. Cloşca tocmai scosese pui. Era cloşca doamnei Alexandrescu. Puii se ţineau după mine, înţelegi? Cum făceam un pas, veneau fuga la picioarele mele... Doamna Alexandrescu mi-a spus că decât să calc un pui din neatenţie, mai bine să fug de ei. Şi asta am şi făcut, am încercat să fug. Numai că puii fugeau şi ei, la fel de repede. Sau poate chiar mai repede... Când m-am uitat în urmă, călcasem un pui...

Dar ce ţi-a venit să scrii tocmai despre asta, Rareş, poţi să explici?...

O locomotivă oprise chiar în spatele casei, pe prima linie şi, deocamdată, pufăia rar în beznă. Lucrători de la Steaua Română se auzeau strigându-şi unul altuia, peste linii şi peste trenuri nemişcate, cuvinte nedesluşite.

...Povestea „Ouşor” e foarte frumos scrisă, dar de ce e atât de tristă? Încearcă altceva.

Heliane Beatrice Kottlar, cl. a IV-a. Am primit poezia şi povestea ta. Se cunoaşte că te pricepi să scrii. Dar subiectele sunt nepotrivite, cred că înţelegi de ce. În ţara noastră se întâmplă atâtea lucruri frumoase! Oamenii şi copiii sunt cuprinşi de bucuria muncii. De ce nu-ţi alegi alte subiecte pentru poeziile şi poveştile tale? Ia să încerci şi să ne trimiţi ce-ai scris.

Anghel Ecaterina, Galaţi, cl. a III-a. Poeziile trimise de tine sunt foarte frumoase şi sunt făcute de tine. Îţi iubeşti patria, după cum se vede. Ştii, fetiţo, ţara noastră a pornit acum pe un drum nou. În fruntea ei au venit oameni din popor, care cunosc viaţa şi suferinţele lui. Ţara noastră a devenit Republică Populară. Moş Costache te sfătuieşte să scrii o poezie închinată tinerei Republici Româneşti. Şi dacă o să fie frumoasă, o vom publica în revista noastră...

Nu mai era trambulina pentru motociclete în mijlocul terenului ci estrada festivităţii de premiere într-o mare de rumoare şi de steguleţe tricolore de hârtie. Călcau nepăsători pe gazon foindu-se în jurul estradei fete de la liceul Elena Doamna, care nu văzuseră în viaţa lor un meci de fotbal, dar nici acrobaţiile lui Anghel Datcu. Erau chiar şi băieţi care nu puseseră niciodată piciorul pe gazonul unui teren de fotbal... Rareş se uita atent la feţele din jur.

— Hei, Rareş! îl striga Radocea de peste capete tunse, agitându-şi braţul ridicat. Ai venit să iei premiu’ ăl mare? Stai un pic! Hei, Rareş!

Două fete de lângă el, umăr în umăr, chicoteau în secret, cu capetele înclinate, tâmplă în tâmplă. Chicoteau şi altele. Aşteptând cu încordare cele ce aveau să se întâmple, un ghem cald i se ridica din stomac împrăştiindu-i-se fierbinte în urechi. Domnul Bordeianu se strecura şi el prin mulţime, ditamai profesorul, c-un cap peste toţi cei din jur, şi se oprea pentru o clipă, doar atât cât să-i prindă privirea lui Rareş. Bărbia lui făcea un Da scurt de simpatie pentru Rareş şi numai pentru el... Dar o undă de nelinişte pornea iute să se împrăştie dinspre estradă stingând rumoarea până tot mai departe... Un stol de grauri se ridica speriat din livada lui Mihalcea şi trecea în zbor, c-un fâlfâit mărunt şi grăbit de aripi, pe deasupra terenului, dispărând dincolo de acoperişul tribunei.

— În viaţă, graurii zboară în stoluri! i se păru lui Rareş că aude răsunând la difuzoare vocea gravă a domnului Mocanu. Dar nu, directorul spusese: În viaţă, greul începe în şcoală!... Era şi doamna Muşat pe estradă, parcă mai înaltă şi mai corpolentă decât o ştia, c-o fustă albă înflorată, cu pliseuri. Stătea o jumătate de pas în urma domnului Mocanu, cu mâinile una într-alta peste pliseuri. În faţa lor, pe un scăunel, chiar lângă microfon, aşteptau să fie înmânate diplomele făcute sul şi legate cu panglică roşie. — Rareş! se auzi un strigăt firav din mulţime, şi el recunoscu numaidecât glasul Feliciei. Dar discursul directorului începuse deja şi mulţimea făcu iritată Şşt! întorcându-şi capetele spre locul de unde venise strigătul... Rareş nu pricepea despre ce tot vorbea pe estradă domnul Mocanu. Vorbea de un concurs sportiv?

— ...ale campionilor de mâine!... răsuna la difuzoare vocea domnului Mocanu. ...Nu trebuie să credem însă că victoriile de astăzi sunt mai puţin importante!... Avem de unde să ne alegem campionii!... Noi românii suntem un popor înzestrat! Iar acum nu ne mai lipseşte nimic ca să ne împlinim destinul! Ne-am despărţit de trecut şi am pornit să ne construim un viitor nou! Cu mâinile noastre!...

Dincolo de mulţime, doi băieţandri fără nicio treabă şedeau în tribună, cu coatele rezemate şleampăt de genunchii răşchiraţi, surâzând ironic. Lor chiar că puţin le păsa despre ce campioni vorbea domnul Mocanu şi puţin le păsa de numele pe care avea să le citească de pe listuţa pe care tocmai o scotea din buzunarul de la piept.

— Apostol Constantin! se revărsa vocea clară a domnului Mocanu peste mulţimea de capete adunate în jurul estradei, în aerul limpede şi călduţ. Într-un fel, însă, numele zgâria urechea... Apostol Constantin se ivea strălucitor din mulţime şi urca dintr-o suflare scăriţa de scândură.

— Apostol Constantin de la liceul Enăchiţă Văcărescu primeşte premiul pentru câştigarea probei de o sută de metri plat!

Sus pe estradă directorul se apleca şi lua de pe scăunel primul sul de hârtie legat cu panglică roşie. În chiotele câtorva din mulţime, sulul trecea din mâna directorului în mâna elevului campion.

Veneau şi alte nume, de care Rareş nu mai auzise până atunci... Enache... Sava... Deleanu... În vânt, uscat acum şi mai uşor ca niciodată, zmeul agăţat cu ani în urmă, pe la începutul războiului, de acoperişul tribunei, se zbătea cu nelinişte, cu terfeloaga lui de coadă, înviorată ca o coadă de pisică nervoasă.

— ...Premiul la concursul literar... Cine altcineva ar putea să-l înmâneze dacă nu cea care s-a ocupat direct de acest concurs... şi a avut grijă să câştige cel mai bun?... Vorbind, domnul Mocanu o împingea uşurel de spate pe doamna Muşat în timp ce el însuşi se dădea cu un pas înapoi... şi doamna Muşat venea la microfon. Pe scăunel mai rămăsese un singur sul de hârtie legat cu panglică roşie. Rareş le vedea din spate pe cele două fete care chicoteau şi-acuma una într-alta, în surdină. Dincolo de teren, în tribună, cei doi băieţandri priveau indiferenţi. Rareş o vedea pe doamna Muşat vorbind la microfon. Dar ce tot spunea doamna Muşat? Ceva care stârnea fierbere în mulţime? Chiar lângă urechea sa îl auzea pe Radocea izbucnind indignat:

— Nu se poate!... Şi fiindcă Rareş se întorcea răvăşit şi nedumerit spre el, Radocea îi răcnea drept în fată: — Ai auzit ce-a spus? N-ai auzit? Lenghel Iosif! Ăsta cică a câştigat concursul!... În jur mulţimea sâsâia şi vocifera iritată întorcându-se vădit duşmănoasă către ei şi chiar şi domnul Mocanu, stând în picioare pe estradă, îşi întorcea capul în direcţia lor deşi Rareş nu pricepea cum de furia lor se făcuse auzită atât de departe, tocmai până la estradă, unde abia se vedea un băiat slăbuţ, blond-roşcovan, cu ochelari, urcând scăriţa treaptă cu treaptă. Departe, peste zeci şi zeci de capete, băiatul acela străin, înclinându-se din mijloc, întindea mâna şi primea din mâna doamnei Muşat sulul de hârtie legat cu panglică roşie. Ultimul.

Mulţimea deja se foia, într-un nor de rumoare, strivind gazonul de jur împrejurul estradei şi pe toată întinderea terenului, îndreptându-se spre ieşire. — Rareş! Rareş! striga de undeva Felicia, cu lacrimi în glas. Dar primii din mulţime treceau deja prin dreptul tampoanelor ruginite. Sporovăind, mulţimea o cotea pe strada Avram Iancu, pe care o ocupa dintr-un gard într-altul. Din mers cineva îl înghionti pe Rareş în umăr şi în clipa următoare altcineva din urmă îl călcă apăsat pe toc, lăsându-l cu călcâiul scos afară din pantof. Şontâcăind, Rareş îşi târşi pantoful către marginea străzii şi, lângă gard, se aplecă să-şi dezlege şiretul. Dar chiar şi acolo dădeau peste el înghiontindu-l cu câte un genunchi în spinare...

— Indolenţa, spunea tata şezând la masă. Dezinteresul! Dispreţul pentru semenii noştri, asta e meteahna care o să ne ducă la pierzanie! Dacă nici la un biet concurs şcolar nu eşti în stare să duci până la capăt ceea ce ai hotărât într-un fel, cum mai putem spera să fie duse la bun sfârşit marile probleme ale naţiunii? Praful şi pulberea o să se-aleagă într-o bună zi de neamul românesc! Şi ziua asta o să vină cu mult înainte de Judecata de Apoi. O să vedeţi!... Sau poate c-o să ne mai târâm o bucată de vreme în mizeria noastră dintotdeauna. În rest, nu ştiu. Dumnezeu cu mila...

În fiecare zi, la masă, tata îşi revărsa mânia şi dispreţul. Şi nu numai la masă. Umbla prin casă târşindu-şi papucii şi gesticula. Acuza cu degetul, apăsat, şi îşi vărsa năduful.

— Totul s-a întors cu susul în jos! Instalatorii se ocupă de ghirlande, iar Pancu îl pune pe şeful de birou să-i treacă pe listă pe toţi cei care fac mai mult de o reclamaţie! Şi asta până ce pleacă în concediu! Iar Condurache ce face? Iese în stradă la măturat! Auziţi, primarul oraşului iese în stradă la măturat! Condurache, la patru ace, pe strada Nicolae Bălcescu, cât e ea de lungă, până mai jos de ceasornicăria Schwarz, ca să-l vadă cât mai multă lume! Mascaradă şi prefăcătorie! Totul e viciat de sus până jos!

Hei, Rareş, astupă-ţi urechile, nu-l asculta. Strada Nicolae Bălcescu? Foarte bine. Plimbă-te dintr-un cap într-altul fiindcă pe tine nu te ştie nimeni. Nimeni nu te-a văzut urcând pe estradă în mijlocul mulţimii de pe terenul Ileana... Nicolae Bălcescu şi de-acolo, la dreapta pe strada Vlaicu Vodă, unde se vedea şcoala încă din colţ... Rareş pătrundea într-o aripă a clădirii, pentru el complet nouă fiindcă acolo era intrarea rezervată profesorilor. Drept înaintea lui, se întindea, cât era de lung, coridorul cu ferestre înalte dând în curtea interioară. Dar Rareş o lua la stânga, trecea de holişorul rotund şi se oprea la prima uşă dublă. Deasupra tocului uşii, pe o plăcuţă emailată, veche de cine ştie câţi ani, stătea scris, negru pe alb, cu chenar, CANCELARIE. În capul coridorului, departe, o fereastră boltită dădea în strada Baltasar Gracian. Venind de acolo, se reflecta în luciul pardoselii, lungă şi palidă, lumina zilei. — Hei, Rareş! Ce faci, nu intri?... Rareş întorcea capul în urmă. Şi din partea aceea venea zgomotul străzii. Ghiocul zilei de vară... Deschise uşa, şi doamna Muşat, stând în picioare de partea cealaltă a mesei, îşi înălţă privirea, c-o undă de mânie neliniştită în ochi.

— Rareş? Ce-i cu tine aici? Doar ştii că n-ai voie în cancelarie nechemat!

Dar Rareş lăsase în urma lui uşa deschisă şi înainta încet spre masă. Doamna Muşat deja aproape că începuse să strige:

— Rareş! N-ai voie! Te avertizez, nu mai face niciun pas!

Doamna Muşat nu mai era ca pe estradă, în soarele serbării, ci din nou mică şi grasă, cum o ştia. Rareş stătu pe loc.

Doamna Muşat îl aţintea cu o privire iscoditoare, încărcată de reproş.

— Nu cumva ai venit să mă întrebi de concursul literar? Am ghicit, nu-i aşa? Sigur c-am ghicit. Pentru asta ai venit! Ce vrei să afli? Te consideri nedreptăţit? Sau poate ţi s-a spus că tu erai desemnat să iei premiul? Aşa ţi s-a spus? Foarte rău! Lumea vorbeşte vrute şi nevrute. N-ai fost niciodată desemnat pentru premiul întâi! Nici vorbă de-aşa ceva!

Înaintea ei, pe masă, rămăsese deschis un catalog. Mâna doamnei Muşat căuta pe dibuite colţul unei file. Tocmai urma să întoarcă foaia. Sub ochii lui Rareş catalogul zăcea întins cu cele două aripi de carton încremenite în umbra cancelariei... Era oare cel din anul care se încheiase? Sau te pomeneşti că deja scriseseră catalogul din anul viitor, când nimeni încă nu ştia ce avea să se întâmple... Rareş se întoarse şi o porni spre uşă.

— Rareş!

N-apucase să facă decât câţiva paşi. Doamna Muşat parcă fusese plecată cu gândul într-o călătorie lungă unde cineva îi şoptise cu zel la ureche că despărţirile reci nu priesc nimănui. Dar n-avea totuşi timp de pierdut şi prin ochi îi treceau luciri de nervozitate.

— Rareş, nu vreau să fiu acuzată că fac nedreptăţi. Nu sunt obligată şi nici n-am voie... Dar am să te las pe tine să judeci singur. Uite, am să-ţi arăt... Vino încoace.

Doamna Muşat deschidea o uşă şi scotea din întunecimea unui dulap un teanc de foi strânse c-un elastic. Scotea elasticul c-un gest nervos şi îi întindea lui Rareş foaia de deasupra în timp ce-l aţintea cu ochi indiferenţi.

— Nu-i legal ceea ce fac dar nu-mi place să fiu acuzată pe nedrept. Stai jos şi citeşte. Asta-i lucrarea premiată. Citeşte şi judecă singur. Sper să nu mă ţii prea mult.

Foaia avusese colţul din stânga-sus îndoit de mai multe ori, aşa cum Rareş îşi amintea că îndoise şi colţul foii lui, înainte de a lipi peste el o etichetă tăiată pe jumătate, în ziua concursului. Dar acum colţul era dezlipit şi dezdoit şi între două pliuri se putea citi un nume scris oblic: Lenghel Iosif. Cl. II. Lic. Ion Păun Pincio.

— Citeşte, Rareş. N-am vreme de pierdut.

Avea în faţa ochilor o pagină acoperită c-un scris străin. Privirea fugea fără voie peste rânduri în jos dar se întorcea atrasă de titlu. Secerişul. Rareş se lăsa încet pe scaun fără să-şi ia ochii de pe foaie.

Cu o zi înainte de seceriş, Moş Ion şi-a pregătit uneltele pentru lucru. Iată-l: s-a sculat cu noaptea în cap şi s-a îndreptat spre ogor. Soarele se ridica de după culmi, iar vântul adia uşor, făcându-l să creadă că se află într-o lume nespus de frumoasă...

Doamna Muşat stătea în spatele lui şi aştepta în picioare.

— Hai, Rareş. Citeşte până la capăt. Ai de învăţat. Sper.

...Ia un spic, îl freacă între palme şi încearcă cu dinţii rezistenţa bobului de grâu.

S-a apucat de lucru. Sudoarea curge şiroaie pe zbârcita lui faţă. Lucrează ne’ncetat cu mai mult avânt... S-aşează într-o rână în iarbă, pufăie din lulea şi gândurile îl fură şi-l duc în trecut. Pământul care-i aparţine lui acum era al lui Conu Iancu. Iar acum statul l-a împroprietărit pe el. Ogorul împrăştie un miros de grâu copt. E linişte! Numai luleaua lui Moş Ion pâcâie încet.

Acum s-a apucat din nou de lucru. Apucă cu mâna firele de grâu, le taie cu secera şi le face snopi.

Ziua a trecut repede! E seară!... Moş Ion are mult de secerat, dar va mai secera şi mâine. Se ridică în picioare, îşi îndreaptă şalele şi pleacă’n spre casă. Din sat se aude lătratul câinilor. Îşi mai priveşte o dată ogorul, vede snopii aşezaţi în formă de colibă. Ajungând în sat, i se pare firea încremenită. Afară de lătratul câinilor, nu se mai aude decât sunetul tălăngilor de la gâtul berbecilor, care se-ntorc de la păşune.

Trecuse o dimineaţă întreagă, trecuseră zile şi doamna Muşat aşteptase tot timpul ăsta în picioare, tăcută.

— Ei, Rareş? Ce-ai de spus? Ai văzut?... Pământul era al lui conu’ Iancu, dar acum e al lui moş Ion. Statul l-a împroprietărit! Iar moş Ion încearcă cu dinţii rezistenţa bobului de grâu. Asta face, nu se ocupă de fleacuri, înţelegi ce vreau să spun... Nu merita lucrarea asta premiul întâi? Vreau s-aud de la tine, Rareş. Merita sau nu?

Ai vreun răspuns, Rareş?... Ai vrut să nu faci rău, şi uite ce-a ieşit! Ai strivit cu piciorul un biet puişor. Vezi?... Dacă n-ai uitat ce s-a petrecut cu atâţia ani în urmă, nu-i bine, Rareş. În ţară se întâmplă atâtea lucruri frumoase. Tu, Rareş, nu-ţi iubeşti patria?...

Nelu Mârza, clasa a II-a. Lic. N. Bălcescu. Poezia închinată Uniunii Sovietice e frumoasă. O s-o publicăm când o să-i vie rândul. Nu-i aşa că n-o să te supere dacă o să mai corectăm câte ceva? De la un băiat atât de serios şi prieten atât de bun al revistei aşteptăm să ne scrie mai multe...

— Hei, Rareş!...

Ce mai era de făcut într-o vacanţă lungă de-o vară?... Rareş se căţăra pe tamponul ruginit şi cămaşa îi ieşea din pantaloni în timp ce se răsucea să se aşeze cu faţa la teren. Nu era nimeni. Nici stolul de grauri zburând pe deasupra terenului şi nici Radocea nu-l striga de lângă stâlpul porţii. Un nor negru se ridica peste acoperişul tribunei, de partea cealaltă a gazonului verde, stârnind adieri înfiorate. Venea ploaia şi avea să ude din nou terfeloaga de coadă zdrenţuită a zmeului agăţat sus în colţul acoperişului, acum câţiva ani, la sfârşitul războiului.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine
Publicat și în almanahul Origini, 2002

Stagiune de-o seară*

Pentru cei mai mulţi dintre locuitorii micului oraş de provincie care trec pe lângă el, avizierul cinematografelor plasat în buricul târgului chiar asta reprezintă: un avizier şi nimic mai mult. Dacă îl bagă în seamă sau măcar au observat că există. Pentru că celor mai mulţi dintre locuitori numai de filme nu le arde în vremurile grele ale anilor ’50. Dar să mai şi observe că pe lângă filme avizierul anunţă uneori şi alte spectacole! Ce spectacole? De revistă? E mult spus. Adolescentul care s-a oprit în faţa avizierului şi citeşte nici măcar nu ştie exact ce-i aia revistă şi n-ar fi de mirare ca, auzind rostit acest cuvânt, gândul să-l ducă la o publicaţie pe care o vede în vitrina unui chioşc. Dar adolescentul care vede anunţul din avizier intuieşte imediat despre ce-i vorba: la casa de cultură se va juca o piesă de teatru; asta nu-l prea interesează; deocamdată. În schimb la teatrul de vară va fi la sfârşit de săptămână un spectacol muzical. Înainte de a şti exact ce se va cânta acolo, el ştie dinainte care va fi atmosfera în ziua spectacolului: dacă astăzi când citeşte anunţul e, să zicem, o zi mohorâtă (şi poate că e şi ăsta un motiv ca avizierul să treacă neobservat pentru cei vârstnici), el ştie că în ziua spectacolului va fi cu totul altfel. Adică vremea propriu-zisă, meteorologic vorbind, nici nu va mai conta. Şi încă intuiţia (flerul) nu-l duce atât de departe cât ar trebui. Pentru că ziua spectacolului vine mai strălucitoare decât orice îşi putea imagina. Mai bine zis seara. Fiindcă nu-i de închipuit un spectacol muzical cu mari vedete din capitală care să umple de strălucire un bulevard întreg, pe o rază de multe zeci de metri în jurul teatrului–grădină, altfel decât scăldat în luminile nocturne — şi generoase — ale bulevardului. Un vârstnic trecător-întâmplător prin zonă poate că se va mira de o atât de mare iluminaţie dar niciodată nu-şi va ridica privirea până la vârful coroanelor arborilor decorativi ca să vadă cât de intens-verde-primăvăratic luminează înseşi frunzele din vârf, cele care aproape că vin în contact cu luminile electrice din vârful stâlpilor de fier, pe câtă vreme restul frunzişului rămâne ascuns în misterul întunericului. Şi dacă nu face asta, adică dacă nu se străduieşte cât de cât să observe acel verde crud, acum când, totuşi, verdele vegetal nu mai e chiar atât de crud, apoi poate să treacă mai departe liniştit, fără să se fi dumirit ce se-ntâmplă acolo, fiindcă înseamnă că n-are chemare pentru un adevărat spectacol cu vedete sosite anume de la marile teatre muzicale din Capitală.

Nimeni nu ştie ce înseamnă un sfârşit de stagiune la un adevărat teatru muzical (sau, mă rog, să zicem, de revistă), dar aici în provincie stagiunea de-o seară este un adevărat triumf fie şi numai dacă o judeci după aura de lumină şi de rumoare de voci vesele ale publicului care înconjoară teatrul de vară în seara spectacolului, acum la început de vară. Început de iunie. Dar înăuntru prea puţini se înghesuie să intre cu bilet în regulă. Cel puţin, aşa pare. E cazul, poate, să ne întrebăm de ce. Fiindcă biletul ar fi prea scump? Fiindcă cei rămaşi pe din afară, mulţi la număr, ar fi amatori de chilipiruri? Nu neapărat. Alta trebuie să fie explicaţia. Însuşi spiritul spectacolului de divertisment te îndeamnă să cauţi aventura evaziunii şi a clandestinităţii. Adolescentul amator de spectacole muzicale se va căţăra, împreună cu toată puştimea, pe gardurile împrejmuitoare, trecând fraudulos prin curţi care încă mai sunt proprietate privată, la vremea când caisele deja au început să se coacă. Putem să ne întrebăm dacă o face cu acordul proprietarilor sau de-a dreptul hoţeşte; deşi, la drept vorbind, nu fură nimic fiindcă n-are ochi decât pentru spectacolul ce străluceşte. Deocamdată printre uluci. Iar îmbulzeala e atât de mare (la fel ca şi dorinţa de a vedea spectacolul de altfel) încât adolescentul nici nu va observa că ceea ce îi trosneşte sub picioare sunt crenguţe rupte din pomii vandalizaţi, iar ceea ce stâlceşte ici şi colo călcând pe lângă garduri sunt caise — poate chiar caise deja coapte.

Crâmpeiele unui cântec nou, nedesluşit, îmi tot umblă prin minte. Cuvintele nu merg. Melodia cam şchioapătă. Va trebui s-o refac, s-o mai lucrez, să mă mai gândesc la ea. Într-o zi cântecul îşi va lua zborul, ducând până departe un snop de scântei. Şi poate că va ajunge la urechea unui băiat de şaptesprezece ani, şi dacă va trezi în el nu ştiu ce dorinţă, încă nelămurită, dacă îl va face pe adolescentul acesta necunoscut să urce treptele scenei, cântecul meu va fi încheiat un ciclu straşnic, dând naştere unui soare tânăr.

Nu trebuie să ai neapărat du soleil pleine la tête, cum zice Yves Montand în cărţulia lui, ca să simţi la fel ca el, când, adolescent de şaptesprezece ani în anii ’50, cauţi în seara spectacolului muzical, ce? Drumul ce duce la treptele scenei? Ovaţiile publicului? Nu neapărat. Deşi pare a fi un drum peste care scânteiază doar steaua norocului şi nimic altceva. Dar, oricum, un drum — unul singur. Aşa pare. În realitate însă grădina de vară luminată feeric este locul de unde pornesc drumuri către oriunde în viaţă. Au bal de la chance, cum spune Edith Piaf.

Dar ce vede adolescentul care îşi iţeşte capul peste gardul curţii învecinate (în pofida celor trei rânduri de sârmă ghimpată întinse peste uluci de administraţia teatrului) tocmai când cântăreţul de pe scenă cântă, aproape la fel de bine ca Yves Montand

La route est un long ruban
Qui défile, qui défile
Et se perd à l’infini
Loin des villes, loin des villes?

şi în plus mimează — n-are importanţă cât de reuşit — condusul unui camion de mare tiraj, să zicem.

Îi zăreşte licărul de succes din ochii în care se reflectă luminile aşa-zisei rampe? Da, sigur, vede şi asta. Dar nu numai. În primul rând îl izbeşte planşeul uşor înclinat al grădinii de vară, din beton deschis la culoare, chiar nou am putea spune, şi poate şi cablurile negre şi groase care şerpuiesc printre scaune dar mai ales pe interval, către difuzoarele instalate unde nici nu te-aştepţi. Dar pe unde, în ce lume şerpuiesc cablurile negre? Fiindcă ceea ce i se dezvăluie ochilor peste gardul cu sârmă ghimpată este o lume de o culoare incredibilă, întrupată din ce? Din cenuşiul cotidian, bineînţeles; care niciodată până în seara asta nu-şi dezvăluise resursele de culoare şi de prosperitate. Îl izbeşte aerul victorios al spectatorilor bine îmbrăcaţi din sala (să-i spunem) care s-a umplut totuşi până la urmă, în ciuda tinerimii care s-a tot codit să intre. E sub demnitatea lor să dea din cap sau să bâţâie din picior în ritmul muzicii. Aer victorios, de ce? Aici e greu de dat un verdict. Poate pentru că şoferul de camion despre care cântă artistul de pe scenă e mai mult decât un şofer de camion. În definitiv nu-i chiar de colo să ţii între mâinile vânjoase ditamai volanul unui camion care goneşte pe şoselele Franţei (şi, de ce nu, şi ale României). Dar nu-i numai asta. Bineînţeles că nu. Căci şoferul de camion, în ziua lui liberă, iese pe marile bulevarde... Şi bulevardul micului oraş de provincie seamănă destul de mult cu marile bulevarde ale Parisului... Unde

Y’a tant de choses, tant de choses
Tant de choses à voir.

Iar astăzi uite că-i tocmai ziua liberă, sau seara liberă a atâtor oameni maturi care câştigă bani din muncă, probabil mai mulţi decât s-ar fi putut crede, şi au atâtea de văzut şi bani de cheltuit pe un bilet de spectacol la teatrul de vară, şi şi-au pus pe ei hainele noi şi pantofii noi, maro deschis, cu talpă de crep atât de curată încât, călcând peste cablurile negre şerpuitoare printre scaune, le-au lăsat la fel de negre cum erau la început, adică fără nici o urmă de noroi sau de praf. Toată sala (să-i zicem aşa) emană un aer de curăţenie şi de prosperitate şi, dacă a plătit — dacă a avut bani de plătit — spectatorul aşezat confortabil, dacă nu chiar degajat, pe scaun merită un spectacol pe cinste. Muzical, evident. Încât toată evaziunea şi clandestinitatea tinerimii visătoare în legătură cu acest spectacol aproape că pălesc faţă de splendoarea dinăuntru. Până la urmă. Splendoare la care n-au acces.

Petrecându-ţi câteva ore în acest loc scăldat în lumină, era clar că ceilalţi, trăitori la periferie, cu viaţa lor de fiecare zi lipsită de strălucire şi de sonoritate, nu merită decât dispreţul.

Spectatorul încă tânăr de pe rândul întâi, răsturnat peste speteaza scaunului rabatabil, cu aerul lui victorios-prosper, probabil că se şi vede cu volanul camionului între mâinile sale, conducând pe panglica şoselei, care se pierde în infinit. Dar numai volanul camionului? De ce nu şi volanul maşinii lui personale, pe care — se citeşte pe faţa lui — dacă n-o are încă, o va avea foarte curând cu siguranţă. Şi atunci va veni cu ea, negreşit, la un spectacol asemenea celui de astăzi. Iar capota strălucitoare lăsată în apropierea luminilor de la intrarea în grădina de vară va spori şi mai mult splendoarea locului din jurul intrării. La o asemenea privelişte (imaginată), adolescentul de şaptesprezece ani de care vorbea Yves Montand şi care, iată-l aici, au bal de la chance, priveşte peste gard, parcă nu mai e foarte sigur că teatrul de vară e locul care poate duce oriunde (în viaţă).

Dar, să nu ne facem griji, ezitarea e de scurtă durată: de vină a fost aerul neaşteptat de victorios degajat de sală şi pantofii nou-nouţi, cu talpă de crep imaculată, ai spectatorului de pe rândul întâi, şi cu siguranţă şi ai altora. Dar dincoace de gard nu-i numai el. Pe garduri s-au căţărat nenumăraţi tineri care au tot viitorul în faţă, chiar dacă astăzi nu s-au înghesuit la casa de bilete. Vorba aia: cum ai să răzbaţi tu (în viaţă) am să răzbat şi eu.

Dar dacă drumul ce porneşte de aici duce, totuşi, vorba lui Yves Montand, spre treptele scenei? În definitiv, de la melodiile de muzică uşoară cântate în seara asta la ariile de operă sau de operetă distanţa nu-i chiar aşa de mare. Să fii ducele de Mantua şi să faci o pasienţă şezând pe o margine de masă dintr-o colibă romantică înconjurată de vegetaţie în timp ce îţi aştepţi iubita şi cânţi cu dezinvoltură La donna è mobile. Cu dezinvoltură? Da, fireşte, şi cu dezinvoltură. Dar şi cu câtă strălucire! Fiindcă vocea unui Mario del Monaco sau a unui Beniamino Gigli are o anumită strălucire ascunsă în acutele care îţi umezesc ochii. Ei nu s-au adresat niciodată tânărului de şaptesprezece ani în speranţa că-l vor determina să urce cândva treptele scenei. Dar nici nu era nevoie, fiindcă tânărul de şaptesprezece ani ştie şi singur ce are de făcut. Iar dacă pe moment se lasă atras de alţii şi îl pune dracu’ să dea admiterea la o facultate de ştiinţe exacte, el ştie că oricând poate s-o cotească spre marea artă vocală. E de-ajuns să descopere că poate să ia o acută care să-i umple ochii de lacrimi. Ai lui şi ai unui, oricând posibil, profesor de canto dispus să descopere tinere talente. Fiindcă trebuie să fie şi asemenea profesori de canto, care scotocesc peste tot, nu?

Iar dacă nu asta se va fi dovedit a-i fi fost chemarea, tânărul de şaptesprezece ani poate să viseze cu ochii deschişi la clopotele înserării despre care tocmai cântă Rodion Hodovanschi, imitându-le cu braţul lăsat să atârne moale, aproape de rampă, legănatul calm.

Wenn die Glocken hell erklingen...

Fiindcă ele, clopotele, au darul să mângâie, cu vocea lor de alamă, şi să consoleze destinele ce ani de zile rămân incerte. Şi mai ales ultimul sunet, cel de încheiere, pe care cântăreţul, cu vocea lui de bas profund, îl redă atât de bine. Şi de vibrant:

Boommmmmmm...

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei

Alexandra*

Fuseserăm nevoiţi să ne mutăm într-o altă locuinţă, undeva la mahala. Se dovedea că eram o familie mult mai numeroasă decât îmi imaginasem. Aveam destule rubedenii răspândite prin ţară şi probabil că, dintr-un motiv care pe mine, copil fiind — de vreo opt ani pe-atunci —, nu mă privea, trebuise să ne mutăm cu toţii laolaltă. Se număra printre acele rude şi mătuşă-mea Varvara, cea care avea să se prăpădească la douăzeci şi opt de ani de nefrită, singura dintre surori care n-a ajuns la vârsta de şaptezeci de ani; ca să nu mai spun că cea mai în vârstă, Margareta, a murit la nouăzeci şi doi de ani.

Curtea era neîngrijită, plină de bălării, iar printre bălării se plimbau şi ciuguleau păsări de curte — găini şi curcani. Toţi considerau situaţia un provizorat detestabil şi nimeni nu mişca un deget pentru ca lucrurile în jur să aibă un aspect cât de cât agreabil. Dincolo de gardul pe jumătate dezmembrat, cu uluci putrezite sau încălecate sau pur şi simplu lipsă, se întrezărea un desiş încâlcit şi prăfuit, crescut parcă dintr-o întindere de gunoaie, învechite şi ele. Să fi fost curtea unei case părăsite? Sau la gardul nostru se termina oraşul şi începeau vestitele pădurici de salcâmi, fără umbră şi pline de praf, pe care nimeni nu le iubea?

Odaia cea mare a casei era una întunecoasă — fie că n-avea ferestre fie că, mai degrabă, avea o singură fereastră pe care o ţineau, dintr-un motiv oarecare, mai mult închisă, şi anume cu oblon, decât deschisă. Iar în mijlocul odăii se căsca o gură de beci care stătea mai tot timpul deschisă fiindcă ai casei aveau mereu treabă acolo jos şi coborau pe scara abruptă după alimente luminându-şi calea cu o lumânare.

Auzeam vocea înfundată a mătuşi-mi Jeni venind din adâncul stătut al beciului:

— Unde sunt gogonelele, lua-le-ar naiba de gogonele! Niciodată nu le găseşte omu’! Cum coboară cineva, cum le mută în altă parte!

— Cască ochii şi nu mai bodogăni atâta! o repezea soră-sa Ana. Vezi în dreapta, la perete, pe raftul de jos! Unde le-a pus nimeni alta decât tu, pisăloago, nu mai departe decât săptămâna trecută! Uiţi de la mână pân-la gură şi bodogăneşti întruna!

— Da’ gogoşarii? Şi pe ăia tot eu i-am rătăcit în hruba asta nenorocită?

— Păi hotărăşte-te pe care-i vrei! Că doar n-o să mâncăm şi dintr-unele şi dintr-altele! Ce, suntem falsificatori de bani? Te-ai pus cu gura pe mine şi mă cicăleşti tot timpul de parcă eu aş fi de vină c-am ajuns în casa asta blestemată. Întreab-o pe soră-ta Nina de ce n-a putut să găsească alta mai acătării!

Dar soră-sa Nina nu era casnică. Avea serviciu. Aşa că fetiţa ei, Alexandra, de trei ani şi jumătate, rămânea în grija familiei până la ora cinci după-amiază când maică-sa se întorcea de la lucru. De fapt, care grijă? Alexandra n-avea nevoie să-i poarte nimenea de grijă, decât să i se dea să mănânce. Încolo, umbla de colo până colo, fără astâmpăr, zâmbăreaţă şi gureşă, cât era ziua de lungă. Nici găinile nu se fereau de ea. Se lăsau mângâiate de parcă erau pisici.

Cât despre chepeng, nimeni nu se învrednicea să-l închidă, în schimb toată lumea stătea cu sufletul gură — nu cumva să se prăvălească fetiţa în beci.

Păsările din curte intrau şi ieşeau din odaie, oricând doreau, pe uşa lăsată veşnic deschisă, ca la ele acasă, şi nimeni nu le alunga. Între gura de beci şi pat spaţiul era strâmt şi tocmai acolo s-a găsit să se oprească într-o zi un curcan încăpăţânat. Alexandra voia să iasă din odaie dar n-avea pe unde deoarece curcanul îi bara calea dintre pat şi gura de beci. De partea cealaltă a chepengului se afla plita, şi mătuşă-mea Ana, cea mai vârstnică dintre surori, toată ziua nu făcea altceva decât să gătească. Aşa că, era lucru ştiut, prin dreptul plitei nimeni n-avea voie să treacă — era teritoriul sacru de unde izvodeau bucatele pentru toată suflarea din casă.

Căposul de curcan stătea neclintit acolo şi doar îşi ridica şi cobora capul roşu-vineţiu cu mişcări sacadate, cumva speriat dar totodată şi ferm pe poziţie. Alexandra voia cu tot dinadinsul să treacă, să iasă în curte, dar curcanul nu se lăsa cu niciun chip alungat. Şi atunci ea s-a aplecat cu gingăşie spre el şi a încercat cu binişorul să-l împingă într-o parte. Şi fiindcă pasărea nu s-a clintit din loc, i-a spus pe un ton de scuză:

— Pardon, curcanule.

Curcanul se uita la ea c-un ochi, atent şi, de parcă ar fi vrut s-o vadă mai bine sau să-şi facă o idee asupra situaţiei, îşi muta brusc ochiul când mai sus, când mai jos, când într-o parte, când într-alta. Dar de clintit nu se clintea din loc.

La vremea aceea Alexandra mai avea de trăit mai puţin de un an.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine