Scriptum (23)*

   Instructaj

Există în lucrarea de ficţiune un ritm propus de autor al succesiunii întâmplărilor şi al sentimentelor trăite de personaje şi/sau gândite a fi transmise cititorului, şi un ritm natural al percepţiei. Nu că ar fi vorba de un ritm unic; căci cititori pe lume sunt fel şi fel şi nu le poţi ghici tuturor preferinţele. Cu atât mai mult în materie de ritm. Ca să nu mai spun că întâmplările sunt şi ele cel puţin la fel de variate. Şi totuşi o minimă adecvare la un anume tip de cititor, să zicem mediu, nu poate să lipsească. Un ritm neadecvat propus de autor riscă să îl pună pe cititor în situaţia de a reconstitui, să zicem, după o voce diformă de bas, redată de un gramofon pus la o turaţie redusă, vocea cristalină de soprană ce ar urma să se audă dacă turaţia aparatului ar fi cea normală. Sau invers. Asta e, la prima mână, comparaţia care îmi vine în minte în privinţa ritmului povestirii şi a schimbărilor survenite. Dar dacă după corectură o veţi găsi tot aici, înseamnă că alta mai bună n-am găsit. Oricum, mizez pe cunoaşterea cuvântului „GRAMOFON”.
   Personajele care se sucesc prea repede şi în aparenţă fără motiv derutează. Pe bună dreptate. Dar ce putem face dacă personajul chiar se suceşte şi nu avem altceva de făcut decât să luăm notă de vijelioasa schimbare? Este o rupere de ritm, da, recunosc. Nu pot decât să sper că cititorul o va tolera. Cine să se fi aşteptat?
   În plină discuţie despre noul meu manuscris — deşi mă avertizase că nu mai am ce căuta la editură decât dacă mă hotărăsc să adopt o atitudine cu totul diferită, şi constructivă — noul-redactor-desemnat îşi înălţă deodată privirea, impacientat, aţintindu-şi-o spre uşa care tocmai se deschisese brusc, şi, fireşte, am făcut-o şi eu odată cu el, şi atunci l-am recunoscut pe locotenentul-major de securitate. Hait! Un ofiţer de securitate în lăcaşul literaţilor? Tocmai trecuse dincoace de uşă — mai avea o secundă şi o închidea în urma lui — şi, pe buze cu zâmbetul uşor superior pe care i-l ştiam, se prezenta tuturor ca unul de-al casei, sigur pe el şi atât de cunoscător al tuturor detaliilor din jur încât nici nu le mai dădea importanţă. Doamna-de-a-casei şi colega ei, Doamna-de-la-fereastră, fură la fel de surprinse şi, deşi doamne, mai că nu dădură să se ridice de pe scaunele lor în semn de respect. Despre Fostul-privitor-pe-fereastră am afirmat mai demult că a ieşit din scenă, dispărând practic pentru totdeauna; aşa că în privinţa lui nu-mi iau vorba înapoi; rămâne aşa cum am spus: dispărut pentru totdeauna; fără pagubă prea mare.
   Tânărul ofiţer, intrând deci atât de impetuos, mă aşteptam, drept să spun, să îşi aibă şi el un loc al lui, o masă în încăperea aceea, pe care să-şi trântească dezinvolt servieta şi se apuce de lucru: un lucru misterios şi desigur important. Dar nu, în loc de asta, ofiţerul îşi trase un scaun în apropiere de mijlocul camerei şi se aşeză degajat, picior peste picior, cu servieta lăsată pe parchet, la piciorul scaunului, observând cu satisfacţie că
   „Şi astăzi sunt repetiţii pe stadion! Am văzut de pe coridor venind încoace. Ceea ce nu-i rău deloc deoarece marea sărbătoare se apropie. O vom întâmpina cu bucurie cu toţii. Dar, după cum probabil bănuiţi, nu despre asta am venit să vă vorbesc astăzi. Astăzi vreau să vorbim despre cetăţenii străini. Iar dacă aveţi şi colaboratori de faţă, după cum văd, cu atât mai bine, înseamnă că mai multe urechi or s-audă şi or să ia notă. Am sosit neanunţat, dar sper să nu fie o problemă. Chemaţi-i şi pe ceilalţi.”
   Asta însemna că încăperea avea să se umple neîntârziat cu alţi redactori, cei pe care încă nu avusesem prilejul să-i cunosc. Ceea ce se şi întâmplă. „A STÂRNI” a fost verbul care, nu se ştie de ce, mi-a venit în minte. După care uşa a prins a se tot deschide şi a nu apuca să se închidă în urma redactorilor, care au prins a se strecura în cameră unul după altul, prelingându-se pe lângă pereţi şi rămânând în picioare, rezemaţi de zid, căci scaune nu erau pentru toată lumea; i-am văzut aruncând priviri întrebătoare — dar şi inocente aş zice — în dreapta şi în stânga. Acum se putea vedea foarte clar că în birourile de unde veneau ei nu era mare lucru de făcut; în orice caz nimic urgent; căci un asemenea eveniment precum sosirea ofiţerului de securitate punea în umbră de departe orice brumă de activitate care se presupunea că s-ar fi desfăşurat în birourile lor înainte de eveniment. În prezenţa ofiţerului de securitate, oricât ar fi fost acesta de mic în grad, şi oricât de tânăr, gândurile redactorilor se năşteau, puţintele, gata-speriate, în regim de avarie, şi totul se menţinea la suprafaţă şi la nivel de zâmbete stânjenite, şi doar puţine întrebări în legătură cu subiectul instructajului fură adresate timid unul altuia, acum, înainte ca ofiţerul să înceapă să le vorbească. O poetă se aşeză cu fundul pe marginea biroului noului-redactor-desemnat, aproape să-mi îndoaie colţurile filelor manuscrisului, a cărui discutare tocmai o întrerupseserăm; se aşeză deci pe marginea biroului, cum spuneam, fără a stârni din partea redactorului niciun fel de protest ci doar un fel de resemnare existenţială, posacă. „DENATURARE” mi-a venit în minte observând figurile redactorilor, iarăşi dintr-un motiv obscur. „ZBATERE”, mi-a venit de asemenea în minte. Dar gradul ofiţerului poate că în definitiv nici nu era chiar aşa de mic. De altfel, funcţia bate gradul, cum se spune. Şi oricum, cine nu îl cunoştea, nici nu ar fi avut cum să-i afle gradul în momentul de faţă, căci ofiţerul se prezenta în faţa redactorilor în civil.
   Era linişte acum, da?
   Gata cu foiala.
   „Mulţi dintre străini vin în ţară cu cele mai bune intenţii. În aparenţă. I-am văzut cu toţii cu ocazia recentului cutremur. Au venit cu ajutoare necondiţionate...”
   Fiind mai degrabă oaspete, mă uitam la redactorii din editură: stingheri cu toţii. Aerieni. Pas de abordează cu ei chestiunea lungimii frazei. Sau oricare altă chestiune de stil în literatură. Nu ştiam către ce dădeau ferestrele din birourile lor, dar aş fi putut jura că mare parte dintre cei ale căror ferestre dădeau spre stadion îşi petrecuseră ziua privind pe fereastră şi ascultând comenzile care se făceau auzite de acolo de jos. Îmi puteam imagina că cu greu îţi dezlipeai ochii de verdele magnetic al gazonului.
   Da, dar acum se desfăşura în spaţiul editurii un eveniment cu totul diferit.
   Sst! Linişte.
   „Eu vă spun un singur lucru. Niciunul din ei nu vine să dea pe degeaba măcar un capăt de aţă. Toţi vor câte ceva de la noi. Toţi! Insist pe tema asta pentru că nu puţini de la noi le-au ridicat osanale străinilor până acum vreo patru-cinci ani. Tuturor, pe unde mă duc pentru instructaj, le spun: fiţi foarte atenţi cu străinii. Pe dumneavoastră am însă un motiv în plus să vă pun în gardă. Dumneavoastră, prin meseria dumneavoastră, aveţi de a face nu numai cu persoane străine, ci şi cu personaje străine. Trebuie să fiţi foarte atenţi cu autorii care prezintă în cărţile lor personaje străine. Mulţi au tendinţa să le facă nejustificat de simpatice.”
   Încă n-am învăţat mai nimic din ceea ce ştiu că e necesar să ştiu dar deja bănuiesc şi mi-e jenă de ce o să aud. Personajele străine?... Mă uit în jur, şi ce văd? Noul-redactor-desemnat a abandonat până şi ideea de a face vreun experiment cu fumul de ţigară care iese pe gură altfel decât pretindea autorul în manuscris. Tace, cu capul aplecat spre masă, unde manuscrisul meu a rămas în aşteptare — vorba vine. Dar acum parcă nu mai aşteaptă nimic. Noul-redactor-desemnat sunt sigur că nici nu se întreabă dacă în povestea mea este sau nu vorba de vreun personaj străin. De fapt nu se mai întreabă nimic. Se încarcă doar de energie negativă pentru manuscrisele viitoare. „Nu e propriu-zis un roman — va scrie în referat — deşi autorul asta pretinde. Şi cititorul cu educaţie medie ce să înţeleagă? Nu scriem pentru elite, nu? Din ce în ce mai indignat va fi noul-redactor-desemnat, şi mai necruţător cu manuscrisele viitoare. Iar eu unde am să fiu atunci — vai! angoase existenţiale mă vor cuprinde, parcă văd, şi un medic psihiatru îmi va pune diagnosticul: „maniaco-depresiv”... Personajele străine!...
   Mi-a fugit gândul. Scuze.
   „Personajele străine... Este o veche tradiţie aici în Europa de Est ca străinii să fie primiţi cu pâine şi sare. Dar nu vă uitaţi la vârstă, au deghizamentul în sânge, se dau drept orice, dar în realitate au ochi de reporter, dar nu de reporter onest ci unul format pentru aspectele sordide. Dacă cuvântul vă spune ceva!”
   Redactorii se uită pe furiş unul la altul şi schiţează într-ascuns zâmbete ironice; cu care peste ani se vor mândri.
   „Vorba unui personaj onest, continuă ofiţerul, încă nu-s toate la locul lor în casa asta. Un pic de răbdare! Au fost vremuri grele. Să nu uităm că a fost şi războiul! Câţi ani sunt de-atunci? Nu le putem reface pe toate peste noapte.”
   Nu ne dezvăluie tânărul ofiţer din cine e citatul, dar eu am o bănuială.
   „Dar ei, străinii, continuă el, se agaţă de fiecare detaliu şi se pricep să facă din ţânţar armăsar. Fiindcă aşa se practică în ţara lor meseria de gazetar. Şi de scriitor, asemenea. Totul trebuie să fie senzaţional, ziarul să se vândă, cartea să se vândă! Totul să se vândă. Aşa e la ei...”
   La ce pagină am ajuns?
   Mă rog, n-are importanţă!
   „Uitaţi-vă ce scorneli au lansat! Am citit în «The New York Times», în «Le Monde», în «Frankfurter Allgemeine Zeitung», în «Corriere della Sera». Mizerii peste mizerii! Cică a fost o zonă unde s-a surpat pământul, undeva pe centura Bucureştiului! Ce centură? Nu există aşa ceva! Ba au inventat încă o zonă pe malul Dâmboviţei, în apropiere de Arhivele Statului, descrisă cu lux de amănunte, unde li s-a năzărit că văd apa râului deviind de la matcă şi găsindu-şi o nouă albie către centrul pământului, vă daţi seama! Când în realitate acolo s-a deschis un şantier de construcţii, e drept, cu ceva probleme de infiltraţii pentru că, după cum ştiţi, zona se cheamă Izvor. Asta spune ceva, nu? Dar de aici şi până la o nouă albie a râului Dâmboviţa e cale lungă! Dar, mă rog, domnii ziarişti occidentali au imaginaţie!”
   „Dar în ziarele noastre nu s-a scris nimic.”
   A fost o voce firavă care s-a făcut auzită dinspre perete, unde redactorii stau înşiraţi. Locotenentul-major se întoarce şi cercetează cu privirea şirul de redactori — nişte ei şi nişte ele. Probabil că nu a reperat persoana care a făcut observaţia, dar deocamdată nu insistă ci preferă să dea răspunsul.
   „Cred şi eu că nu s-a scris nimic! Închipuiţi-vă cum ar fi ca cineva să iasă la fereastră în toiul nopţii şi să strige ca nebunu’: «Săriţi! Nu arde nimic!» Vi s-ar părea normal? La fel şi cu aşa-zisul vulcan răsărit peste noapte la marginea Cociocului, lângă Crematoriul Uman. Acolo Administraţia Centrală are în plan să reamenajeze radical acea vale plină de cocioabe şi de gunoaie, tristă amintire a regimului burghezo-moşieresc. Administraţia Centrală a început acolo lucrări ample, de mare anvergură, mergând până la modificarea reliefului, în timp ce reporterii occidentali, în goană după ştiri senzaţionale, au văzut nici mai mult nici mai puţin decât un nou vulcan ivit în plin centru al Bucureştiului! Ca să nu mai vorbim de gogomăniile — scuzaţi-mi limbajul neacademic — cele cu tasarea terenului de sub Casa Administraţiei Centrale! În care din păcate a fost antrenat şi un grup de ziarişti de la noi, într-o aşa-zisă investigaţie gazetărească neautorizată. Acum urmează să se deschidă o anchetă şi ziariştii implicaţi să suporte consecinţele. Aşa-i când nu-ţi vezi de treburile tale. A! şi să nu uit, aceiaşi ziarişti au încercat să alarmeze lumea şi despre un pretins nivel crescut peste măsură al radiaţiilor în subsolul Casei Administraţiei Centrale!”
   Doamna-de-a-casei nu mai este de-a casei. Nimeni nu mai este aici de-al casei. Stau cu toţii pleoştiţi şi ascultă.
   „Chiar ne-ar interesa să aflăm ce credeţi în această chestiune. Vrea cineva dintre dumneavoastră să-şi spună părerea?”
   Se găseşte neaşteptat de repede cineva dispus să o facă. Un redactor slab, cu faţă osoasă, chel şi cu mustaţă neagră, îşi dezlipeşte spatele de zid şi încearcă să spună ceva:
   „Cred că...” Vocea însă i se îneacă, astfel că, dregându-şi-o, e nevoit să reia cu ceva mai mult aplomb: „Cred că se exagerează”, reuşeşte să spună.
   „Se exagerează?” Ofiţerul cu siguranţă s-a aşteptat la mai mult: „În ce fel consideraţi că se exagerează? Cine exagerează?”
   „Ziariştii străini... cum ziceaţi... hm! în goană după senzaţional.”
   Mda.
   „Alte păreri?”
   Redactorii nu mai întorc capul unul spre altul, nu mai zâmbesc ironic, privesc în pământ, orice foială a încetat, e linişte totală, dacă cuiva i-ar veni să-şi sugă o măsea, probabil că s-ar auzi.
   „Nu mai aveţi alte păreri?”, insistă ofiţerul. „Asta a fost singura?”
   Pentru oaspetele ce sunt e de-a dreptul stânjenitor.
   Linişte.
   Dincolo de tăcere şi de prezenţa mea aici, încăperea cu tot ce e în ea începe să-mi pară odioasă. Nici nu ştiu dacă am început să mă urăsc, să mă dispreţuiesc, sau să-mi fie milă de mine însumi.
   Aşadar, e de aşteptat o anchetă. Trebuie să fiu pregătit. Să răspund pentru mine şi pentru alţii.
   „Dacă vi se pare că n-aveţi destul discernământ... Sper că n-aveţi probleme cu terminologia!”, se întrerupe ofiţerul pentru a arunca o ironie naivă; care loveşte în plin deşi se bazează pe absurd. Partea naivă din el devină neglijabilă şi superfluă. „E cazul să-i cereţi sfatul...” Tânărul locotenent-major de securitate scrutează şirul de redactori lipiţi de perete, căutând o persoană anume. „Apropo, unde e directorul editurii?”
   Tăcerea se mai prelungeşte câteva secunde.
   „Are o întâlnire de lucru cu preşedintele PEN-clubului din Austria.”
   Cineva i-a răspuns din cercul anonimilor, dar e de la sine înţeles că în cercurile de anonimi totdeauna se găseşte câte unul care, în mod surprinzător, e la curent cu tot şi cu toate. Încât până la urmă te întrebi dacă e vorba de bună informare sau de modestie. Modestie bine informată.
   Se pufneşte ici şi colo — din nou, semn că tonusul adunării literaţilor e regenerabil —, profitându-se de momentul de dificultate în care a ajuns ofiţerul de securitate. Care înalţă capul întrebător şi vizibil deranjat:
   „Penclubul?”
   E prea complicat să i se explice. Dar câţi ştiu? Şi câţi ar trebui să ştie? Noi, aici în Europa de Est, nu aderăm la elitismul Europei Occidentale. Asta locotenentul-major nici nu-i nevoie să le explice sau să-i îndemne să împărtăşească. Moravuri? Altele, nu-i aşa? Un ofiţer de securitate nu trebuie să pretindă că le ştie pe toate. Dar nimic din ceea ce totuşi ştie nu-i mai puţin important decât ce nu ştie.
   Locotenentul-major încearcă să iasă din dificultate recurgând la o mică voltă.
   „Ştiţi ce cuvânt îmi vine în minte gândindu-mă la ei, la străini? Faţadă!” Şi ăstuia îi vin în minte cuvinte. Ca să vezi! Până la urmă suntem cu toţii la fel. Altceva trebuie că face diferenţa. Şi nicăieri nu trebuie pus semnul exclamării. „Daţi-le jos sclipiciul şi vedeţi ce mai rămâne! Cum s-a întâmplat când cu cutremurul şi au venit de peste tot, din tot Occidentul, chipurile să ne ajute. Şontâcăind prin tot oraşul, fără documente asupra lor, cum fac totdeauna cei ce au ceva de ascuns, şi când îi întrebi de sănătate, se încruntă, te arată cu degetul şi îţi răspund că nu ţii seamă de drepturile omului. Dreptul să înjuri şi dreptul la să crăpi în mizerie, astea-s drepturile omului la ei acasă. Noi aicea avem alte reguli şi alte drepturi. Noi ţinem legătura şi ne informăm. Sunt sigur că şi aici la dumneavoastră se ştie şi se practică. Alături de director, când cineva vine în audienţă, stă reprezentantul oamenilor muncii. Ca să nu zică nimeni după aia că directorul e părtinitor sau că îşi ascunde greşelile; sau, mă rog, ca e opac la sugestii venite de jos. Iar reprezentantul oamenilor muncii e totdeauna un om de încredere, cred că ştiţi asta. Vă dau o veste: la ei nu se întâmplă aşa ceva. E păcat că directorul dumneavoastră nu-i prezent. Adică el v-ar putea explica mai bine: de ce suntem noi, vrând-nevrând, pentru revoluţia mondială şi suntem solidari cu fraţii noştri de peste graniţă... Apropo de directorul vostru: sper să nu spună vreo prostie în întâlnirea cu austriacul de care vorbeaţi!” Iarăşi redactorii, stând cu spatele lipit de perete, schimbă între ei priviri timide şi zâmbesc cu subînţeles. Şi cam asta e tot ce fac. „Dar, practic, ce trebuie să facem noi? Avem obligaţia să evităm întâlnirile cu străinii? Unii poate că aşa ar zice. Dar eu, ţinând cont şi de...”
   Nu e pentru prima oară când un ofiţer de securitate le face instructajul — parcă aşa se cheamă, nu? Vin din când în când, anunţaţi sau neanunţaţi, se proţăpesc în mijlocul camerei celei mai mari a editurii, îi cheamă pe toţi de prin toate birourile, lumea vine şi sprijină pereţii, se zâmbeşte ironic şi pe ascuns, se schimbă câteva vorbe pe şoptite, ironice şi ele bineînţeles, şi tot într-ascuns, iar de la un moment încolo, învingând somnolenţa, cuvintele instructorului sunt auzite din două în două, sau unul din cinci, sau unul din zece... „Străinii... vin şi pleacă” — „Uite-i că vin, uite-i că pleacă”, vorba cântecului... „Demnitatea est-europeanului, se face auzit în camera cea mare, demnitatea europeanului care a suferit vreme de secole regimul colonial... mascat”... „Este bine să fie şi-un al treilea de faţă când cineva discută cu un străin, de preferinţă un membru de partid”...
   Ştiu, unele cuvinte sunt odioase, dar trebuie să le rosteşti dacă vrei să spui adevărul.
   „...Iar după întâlnire este obligatoriu să prezinţi un raport, aşa cere legea”... Dar ce e nou de astă dată este că acest ofiţer de securitate, pe care mulţi de altfel îl cunosc, unii doar din vedere, alţii au schimbat în trecut câteva cuvinte cu el, le vorbeşte şi despre personaje — personaje autohtone, personaje străine; din care, desigur, cele autohtone ies mereu în avantaj: prin onestitate, abnegaţie, spirit de sacrificiu şi ataşament faţă de patrie şi partid.
   Dar instructajul nu ţine o veşnicie, până la urmă pleacă şi ofiţerii de securitate.
   „Ei, ce ziceţi, domnule Iacob, aveţi personaje străine în lucrarea dumneavoastră? Poate aveţi noroc să nu fie niciunul!”
   Noul-redactor-desemnat îşi revenea destul de rapid după instructaj, colegii redactori ieşeau unul câte unul, cei mai mulţi deja ieşiseră.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)