Mărgărit, violonistul*

Îl cunoştea toată lumea din Câmpina dar mă întreb câţi ştiau amănunte din viaţa lui. Nici eu nu ştiam altceva decât că dădea lecţii de vioară. Îl vedeam când şi când, tot mai vârstnic cu fiecare nouă revedere, trecând agale pe la Zăcătoare sau pe strada Haşdeu, sus, în apropiere de gara Câmpiniţa, cărând după el vioara închisă într-un toc jerpelit. Purta, chiar şi pe vreme călduroasă, un costum la două rânduri, de culoare închisă, cu dunguliţe, curat şi proaspăt călcat. Iar la gât, nelipsita-i lavalieră bleumarin cu buline albe. Era ţigan şi de bună seamă nu se mândrea cu etnia sa fiindcă faţa îi era mereu dată cu pudră. O pudră vizibilă, care însă nu reuşea să-i acopere tenul întunecat. Rezultatul era mai degrabă grotesc. Nu mă îndoiesc însă că Mărgărit îşi asuma eşecul travestirii, consolându-se de bună seamă cu gândul că prin încercarea sa dădea cel puţin dovada bunăvoinţei sale de fi în rând cu lumea (bună).

Nu l-am auzit niciodată cântând. Unde să-l fi auzit? Mărgărit nu era un artist de scenă. El le dădea copiilor lecţii şi de aceea umbla toată ziua pe străzi, de la un elev în drum către altul. Nu mă îndoiesc însă că era un adevărat artist. Niciodată nu se grăbea şi niciodată nu l-am văzut încruntat. Îşi ţinea capul uşor înclinat într-o parte şi puţin plecat (cu smerenie). Un zâmbet împăcat şi un pic resemnat îi flutura vag pe buze de parcă ar fi dat un semn că nu vrea altceva decât să fie în relaţii bune cu toată lumea. Căci la ce altceva foloseşte arta, dacă nu la instaurarea armoniei cu lumea? E drept că pentru mulţi artişti mari creaţia — şi odată cu ea, viaţa — a fost chinuitoare. Dar Mărgărit n-a fost un mare artist. A fost doar un violonist de provincie, care, pe cât i-a stat în puteri, a încercat — şi poate a şi reuşit — să se ia în serios. Deşi nu-i exclus ca, în ciuda feţei sale blajine, să fi fost şi el, la fel ca marii artişti, frământat de întrebări fără răspuns.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Mingea de tenis*

Obsesia mea în vara aceea a fost norii. Era vara celui de-al doilea an de secetă care s-a abătut peste ţară îndată după război. Dimineţile începeau c-un cer de cristal dar spre amiază se iveau norişori puzderie. Îi urmăream pe cer, cu rugă în suflet, până după-amiaza târziu. Aşteptam ca într-o bună zi norii s-aducă în sfârşit ploaia. Dar norişorii se duceau, albi şi imaculaţi, cu frumuseţea lor cu tot, dincolo de zare, fără ca din ei să cadă un singur strop.

Spaima de ziua de mâine însă nu mi-amintesc să mă fi încercat. Şi nici să mă fi chinuit cu adevărat foamea. Lapte, mămăligă şi uneori fructe, cam astea erau alimentele de care aveam parte zi de zi. Gustul pâinii aproape că-l uitasem. Se vorbea de oameni morţi de foame prin ţară, dar pentru noi copiii erau poveşti îndepărtate. Poveşti înfricoşătoare, ce-i drept, dar poveşti.

O singură dată m-a înfiorat spaima zilelor de foamete. Tata, care era funcţionar public, pe timpul concediului a plecat să muncească la strânsul recoltei la Cehu Silvaniei, despre care auzisem că-i undeva departe, la sute de kilometri spre nord, în Transilvania. La întoarcere, peste două săptămâni, mama şi cu mine l-am întâmpinat la gară. M-a trecut un fior când l-am văzut coborând din vagon, numai piele şi os, c-un fel de crispare pe faţă, pe care zâmbetul nu reuşea să i-o ascundă. De felul lui tata avea tenul închis şi mai mereu era bronzat, dar de data asta faţa lui luase cumva culoarea pământului pe care muncise vreme de două săptămâni, departe de casă. Şi culoarea pământului, pe care niciodată n-o mai văzusem pe faţa lui, mi-a dat fiori. A coborât din tren aducând cu el un borcan mare, plin cu fulgi de sodă caustică. Avea să vândă soda ca să facem rost de ceva bani în plus. În rest, zilnic ieşeam în stradă să ne jucăm, chiar şi în lipsa tatei, ca şi cum vremurile ar fi fost aproape normale.

Într-o zi pe strada noastră s-a ivit un bătrân nevolnic. Gârbovit, se apropia încet pe trotuar, venind dinspre centru, târşindu-şi picioarele, de bună seamă sfârşit de nemâncare, c-un colţ de cămaşă scos din pantalonii peticiţi. Faţa întunecată şi scursă îi dezvelea albul ochilor şi făcea să-i atârne buza de jos care parcă sta să-i tremure de plâns.

Dar în mână ce ţinea? Dumnezeule mare, era o minge de tenis! O ţinea la vedere într-o mână noduroasă şi neagră ridicată cu puţinele-i puteri rămase.

— Un colţ de pâine pentru mingea asta, spunea cu glas tânguitor. Dau mingea asta pe-un colţ de pâine. Ia uite, e nou-nouţă. Doar un colţ de pâine, atâta cer pe ea.

Se oprise pe bordură şi ne arăta mingea nouă, copiilor, care îl priveam încremeniţi de pe celălalt trotuar. Mingea strălucea în mâna lui, nou-nouţă într-adevăr, albă, cu perişorii neatinşi de zgura terenului.

Emoţia mi s-a încleştat de gât. O comoară, asta era mingea de tenis din mâna bătrânului! În ultimii ani nici nu îndrăznisem să visez că aş putea vreodată să am propria minge de tenis. Şi acum mingea mea de vis plutea în plină stradă, la doi paşi, luminând în aerul verii şi al secetei. Doar să-ntind mâna şi s-o înhaţ. Un asemenea gând nu putea să nu-ţi ia minţile. E-adevărat că de săptămâni de zile nu mai zărisem pâine prin casă, dar era imposibil să nu se găsească prin vreun cotlon ascuns o bucăţică. Poate uitată. Poate mama cumpărase chiar în dimineaţa aceea o pâine fără ca eu să ştiu. Poate că vremurile grele se sfârşiseră peste noapte. Să pun mâna pe mingea de tenis nou-nouţă devenise fulgerător afacerea vieţii mele. M-am năpustit în curte, am alergat la mama şi i-am povestit totul dintr-o suflare.

Dar ce vedeam în ochii mamei? Disperare sau ură? Din visul meu de vară secetoasă mă trezeam într-un chin dulce-amar, c-o mână întinsă în gol. Mingea de tenis, albă, nou-nouţă, se destrăma sub degetele mele întinse.

— Un colţ de pâine? a zis mama. Şi tot nu mă dumiream dacă ceea ce vedeam în ochii ei era ură sau disperare. — Tu nu eşti zdravăn, copile? Un colţ de pâine ţi s-a năzărit? Du-te cu Dumnezeu şi lasă-mă-n pace! Auzi ce-i trece prin minte, un colţ de pâine!

Am ieşit în stradă. Bătrânul se îndepărta încet, abia târându-şi picioarele, pe sub castani. Îşi lăsase mâna în jos şi mingea de tenis era tot în mâna lui neagră şi noduroasă. Niciunul din tovarăşii mei de joacă nu se întorsese în stradă c-un colţ de pâine, să încheie afacerea vieţii lor.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat.
Publicat și în Origini, 9-10, 2001.
Tradus de asemenea, în lb. spaniolă, Empireuma, decembrie 2004

O-Mie-De-Ani*

Nimeni nu ştia cum îl cheamă, nimeni nu ştia ce treburi îl mânau. Mic de statură şi uşor gârbovit, trecea din când în când pe strada noastră, vara, de obicei pe la ora amiezii, destul de grăbit pentru vârsta lui. Dar cine ar fi putut să spună care îi era de fapt vârsta? Afară era cald dar el purta întotdeauna haine groase. Nu chiar zdrenţuite dar foarte-foarte sărăcăcioase. Uneori se îndrepta către centru, alteori către marginea oraşului. Spre casă oare? Nimeni nu ştia nici pe unde, nici dacă are o casă a lui.

Dacă nu-l striga nimeni, trecea fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Îşi vedea de drum, grăbit. Dar copiii de pe stradă îl strigau de fiecare dată: O-Mie-De-Ani! O-Mie-De-Ani! Şi atunci bătrânul se oprea brusc şi se întorcea cu faţa spre cel care îl strigase: Să trăieşti! îi răspundea cu adâncă recunoştinţă. Bogdaproste, Dumnezeu să-ţi dea sănătate! Să trăieşti! Să trăieşti! Şi se înclina cu gesturi largi la fiecare două cuvinte. Dacă îl strigau mai mulţi, se oprea şi se întorcea către fiecare, poate nu chiar cu acelaşi potop de cuvinte de mulţumire cu care îi răspundea celui dintâi, dar oricum având cuvinte pentru fiecare în parte.

Nimeni nu striga după el în bătaie de joc, deşi unii se întâmpla să aibă în glas unele accente mai repezite. Bătrânul însă răspundea invariabil, cu aceeaşi recunoştinţă, ca şi cum „O-mie-de-ani” ar fi fost o urare de viaţă lungă, făcută lui din tot sufletul.

O dată, fiind singur pe stradă, am alergat şi eu după el. Am alergat până am ajuns foarte aproape în urma lui şi i-am strigat: O-Mie-De-Ani! Bătrânul s-a oprit în loc. La fel ca de fiecare dată, s-a întors cu faţa spre mine şi m-a privit drept în ochi. Să trăieşti! mi-a răspuns. Pentru prima oară eram atât de aproape de el. Avea ochi căprui şi strălucire în ochi. Ba chiar lumină. Să trăieşti! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi să ai parte de viaţă lungă! Să trăieşti!

Am avut o strângere de inimă. Mi-amintesc că m-am simţit un pic ticălos şi nevrednic de urările lui: ele veneau din adâncul inimii lui bătrâne, neatinse de răutăţile lumii, în timp ce eu, strigând după el mânat doar de curiozitate, săvârşeam deja, poate, una din primele mele răutăţi.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat.
Publicat și în Origini, 9-10, 2001.