Un tablou vivant mi s-a deschis în faţa ochilor — nu sunt mai mult de câteva ore de-atunci: un grup de bărbaţi, compact, într-o încăpere obscură, toţi în picioare, alcătuind cu aproximaţie un semicerc, la o oarecare distanţă de piciorul unui pat, de la căpătâiul căruia vine o lumină slabă, poate de la o lumânare. Privesc acel grup din spate, puţin din lateral, astfel că lumina lumânării — sau poate a unei veioze cu abajur galben aşezată pe noptieră — le luminează feţele pe jumătate, le scoate în evidenţă contururile mânecilor şi, iată, contururile cizmelor a două dintre personaje. Şi înainte de a-mi deveni clar cine se află lungit pe acel pat, atenţia mi se îndreaptă asupra grupului de bărbaţi în picioare, cu precădere asupra celor care poartă cizme: sunt doi ofiţeri germani, un ofiţer al Wehrmacht-ului, iar celălalt, poate — încă nu m-am hotărât —, un ofiţer SS; urmează, în această privinţă, să mă decid în funcţie de cum se va încropi în mintea mea povestirea. Oricum însă, închipuirea mea stăruie asupra celor două perechi de cizme, fiindcă le văd lucind impecabil, negre, cu contur luminos — şi cu reflexe — în lumina ce cade de la veioza cu abajur galben — între timp m-am hotărât: renunţ la lumânare, rămâne că-i veioză ceea ce stă pe noptieră. Încă nu ştiu ce rol vor juca cei doi ofiţeri nemţi, dar sper că le voi putea încredinţa un rol interesant. Mă atrage ideea de a afla dacă există vreo relaţie între aspectul lor rigid şi îngrijit până în vârful unghiilor, ca să nu mai vorbesc de efectele militare — uniformă, centiron, diagonală şi mai ales chipiu, toate fără nicio cută, impecabile, mănuşile negre din piele de viţel ţinute într-o singură mână cel puţin de către unul din ei, şi mâinile la spate într-o degajată încordare ofiţerească (de fapt, aşa i-am văzut prin filme) — şi participarea lor emoţională la acţiunea spirituală a grupului, oricare va fi fiind aceea. Zgomot, lustru şi mişcare — aşa caracterizează unii armata. Dincolo de asta însă, aş fi curios să aflu dacă doi militari de carieră, cu educaţie cazonă, şi încă una de maximă severitate, sunt capabili să contrazică această definiţie depreciativă, să-şi depăşească condiţia şi să se manifeste într-un fel oarecare ca personaje ale unei povestiri civile. Dacă se poate... Cred că renunţ la apartenenţa la SS a unuia dintre cei doi ofiţeri germani — amândoi vor fi ofiţeri ai Wehrmacht-lui. Şi odată cu asta renunţ la o complicaţie inutilă. Deşi nici apartenenţa la Wehrmacht a celor doi nu-i de natură să-mi facă viaţa mai uşoară.
Am în continuare în faţa ochilor tabloul vivant cu grupul de bărbaţi stând la piciorul patului unde zace — stă lungită — o persoană a cărei identitate încă n-am stabilit-o. Cu toate că se află în proximitatea ei, bărbaţii nu par să dea atenţie acelei persoane, deşi prezenţa lor acolo nu se justifică altfel decât în legătură cu acea persoană...
Următorul din grup asupra identităţii căruia m-am hotărât este un inchizitor de pe vremea Inchiziţiei Romane. Îl văd într-o rasă neagră, lungă până la călcâie, cu poala tivită cu alb, la fel şi manşetele şi gluga trasă peste fruntea încruntată. El, da, el participă la viaţa grupului fiindcă altă îndeletnicire n-are, decât să se amestece brutal — sau, mă rog, energic! — în viaţa privată a semenilor. Spre deosebire de cei doi ofiţeri ai Wehrmacht-ului, preocupaţi să slujească Al Treilea Reich şi să nu accepte cu uşurinţă că războiul e o treabă mult prea serioasă pentru a fi lăsat pe seama militarilor. Nu-mi dau seama dacă se sinchisesc sau nu de problema evreiască, dar îmi închipui că nu pot sta deoparte în totalitate, chiar dacă îndeletnicirea lor de căpetenie este războiul — care a şi început sau, dacă nu, stă să înceapă.
Dar iată că în grup disting şi reprezentanţi ai timpurilor moderne — să zicem — în persoana a trei lucrători între două vârste, îmbrăcaţi în salopete. Sau poate doi mai vârstnici şi unul mai tânăr, oarecum învăţăcel şi deci dispus oricând să adopte cu ardoare linia cea nouă. Cei trei îi ignoră pe ceilalţi, probabil pentru că li s-a băgat în cap — au fost îndoctrinaţi, nu-i aşa? — că ei sunt purtătorii progresului (sau ai torţei progresului!) în societatea modernă. Dar aici nu va fi vorba de doctrină ci de implicare în destinul unei persoane, în speţă a celei care zace în pat... Alţi câţiva, fără o identitate stabilită, completează grupul şi pot să spun că nu vor avea în povestire, cel mai probabil, decât rolul unor spectatori. Asta, ca să nu complic prea mult lucrurile... Sau poate că, cine ştie, dimpotrivă, unul dintre acei anonimi, printr-o desprindere viguroasă şi strălucită din anonimat, va da un curs neaşteptat povestirii. Pe care eu unul contez, indiferent de unde purcede. În sfârşit, încă nu m-am decis.
Totuşi — este important — cine stă lungit în pat? Zace?... N-aş vrea să mizez pe suferinţă în povestirea mea: toată lumea ştie că redarea suferinţei în artă intră de cele mai multe ori în contradicţie cu degustarea estetică, iar rezultatul este de fiecare dată incert. Dacă nu de-a dreptul iluzoriu. Suferinţa... sau spectacolul grotesc. Căci nu-i oare, în ultimă instanţă, suferinţa, pentru cei ce nu suferă, un spectacol grotesc? Şi nu vreau să mă gândesc la atracţia maladivă pe care spectacolele groteşti o exercită asupra cititorilor, în măsura în care cele citite se înfăţişează ochilor minţii atunci când cititorul este înzestrat cu un minim de imaginaţie. [1]Aşa că este momentul să decid că persoana care stă întinsă pe pat nu este atinsă de suferinţă ci intelectul ei arată disponibilitate pentru jocurile de imaginaţie, inclusiv pentru cele în care este vorba de suferinţă. N-o dezvălui încă pe acea persoană (fiindcă, de fapt, nici nu ştiu cine este!) dar deja îi îndrept gândurile către cei doi ofiţeri nemţi. În ce măsură aceşti doi ofiţeri puteau, pe vremea nazismului, să se dedice exclusiv carierei militare, fără să se angreneze în jocuri politice? Să fie oare situaţia lor asemănătoare cu a celor trei lucrători din vremuri mai apropiate de prezent, care ar putea eventual să-şi vadă de munca lor — asta, bineînţeles după ce vor fi ieşit din cadrul povestirii — fără a se amesteca în politică?... Fiindcă despre inchizitor este imposibil să facem o asemenea presupunere. Nu că ar fi vorba de politică în cazul lui. Evident, este vorba de credinţă. Dar el nu este capabil să aibă o viaţă privată în afara gesturilor elementare de a mânca — de fapt, a se hrăni — a se îmbrăca şi a se îngriji de curăţenia sa corporală. În rest, nu îşi poate dezlipi gândul de la credinţa în Dumnezeu, a lui şi mai ales a altora, al cărei drept făgaş el şi-a găsit menirea să-l vegheze. Şi anume zi şi noapte.
Dar iată că au trecut câteva zile, timp (nu narativ ci real) în care „am auzit”, într-o sală cu înfăţişare austeră, cu raze de soare străbătând oblic ferestruici tocmite sub tavan, pogorând din Cerul Credinţei şi aşternându-se pe pardoseala de piatră undeva între masa la care stau prelaţii–juraţi şi picioarele umile ale ereticului pus sub acuzare — am auzit, spuneam, vocea severă şi aspră a inchizitorului roman, pe atunci în plin exerciţiu al funcţiunii sale de nobilă îndreptare, grăind (sau rostind — rămâne să mă hotărăsc asupra cuvântului potrivit) astfel: „Recunoşti Adevărul din spusa Domnului: Şi Moise s-a suit în muntele lui Dumnezeu, iar Domnul l-a strigat din munte şi i-a zis: «Aşa să vorbeşti casei lui Iacob şi să dai în ştire fiilor lui Israil.» ” Şi mă întreb ce se întâmplă dacă ereticul nu recunoaşte Adevărul. Şi mă mai întreb cine-i ereticul. Sau eretica. Şi ce-i va fi fost hărăzit într-un viitor — de astă dată al naraţiunii — de tortura îngrozitoare a Inchiziţiei. Poate trebuie să mă hotărăsc asupra persoanei lungite în pat. Să fie oare ceea ce acei oameni din evul mediu numeau vrăjitoare?... Şi atunci inchizitorul roman să se desprindă din grup, să păşească maiestuos şi ameninţător spre vrăjitoarea întinsă pe pat?... Şi, desigur, veioza să redevină lumânare?... Celebră printre inchizitorii medievali, Fecioara de fier îşi va câştiga o tristă notorietate începând cu anul 1515, atunci când se consemnează prima folosire a acestui înfricoşător instrument de tortură. Cuşca de metal, care avea forma unei femei, era dotată pe interior cu un sistem complicat de ace care, odată uşa închisă, pătrundeau în corpul celui condamnat. Dar cum scopul torturii era acela de a smulge mărturisirile ereticilor înainte de a-i ucide, acele erau poziţionate astfel încât victima să nu fie ucisă instantaneu. Acestea penetrau membrele, abdomenul, pieptul şi ochii victimei fără a-i provoca moartea imediată. Acuzatul putea agoniza chiar şi două zile până îşi găsea sfârşitul... Vai, vrăjitoare întinsă pe pat, dacă îţi e dat să ajungi în faţa Inchiziţiei, fii pregătită să înduri ceea ce nici în coşmarurile tale cele mai înfiorătoare n-ai visat. Şi ce înseamnă adică să fii pregătită? Să îţi imaginezi chinurile care te aşteaptă şi, doar trăindu-le cu anticipaţie, să te obişnuieşti cu ele? Dar te poţi oare obişnui? Fiindcă Fecioara de fier nici măcar nu-i unicul supliciu. Te poţi aştepta cu egală îndreptăţire la Scaunul de interogare, sinistră metodă de tortură care a cunoscut celebritatea în Europa medievală, folosită în special împotriva femeilor — iarăşi împotriva femeilor! — acuzate de vrăjitorie sau de adulter. Scaunul metalic pe care erau imobilizaţi acuzaţii era prevăzut cu sute de ace menite să străpungă pielea fără a produce însă răni aducătoare de moarte. Şi, ca si cum aceasta nu era de-ajuns, sub scaun se aprindea focul. Foc ce era menţinut până când scaunul devenea incandescent. Puţinele victime care supravieţuiau acestui supliciu sufereau traume ireversibile care îi aduceau celui torturat moartea după un timp... Acum da, inchizitorul roman se desprinde de grup se îndreaptă încet dar cu pas ferm către lumina de la căpătâi — a lumânării, desigur —, iese din cadru, dar mă pot aştepta oricând să bată cu toiagul în duşumea şi, la semnul său, executanţii Inchiziţiei să dea buzna în încăpere şi cea (sau cel) care zace să iasă la iveală în sfârşit... Şi aici chiar nu ştiu care va fi atitudinea celorlalţi bărbaţi din grup. Vor rămâne impasibili? Va sări cineva în ajutorul celei condamnate (sau a celui condamnat), opunându-se barbariei Inchiziţiei? Şi cine anume s-o facă? Cei doi ofiţeri ai Wehrmacht-ului? Sau poate cei trei lucrători în salopete albastre? Şi dacă da, urmare a căror îndemnuri interioare? Sau pur şi simplu folosind forţa, fără să fie necesare niciun fel de explicaţii?... Până una, alta însă, inchizitorul roman, folosindu-se de toiagul său gălăgios iată că iese din cadru... Şi mă gândesc dacă să mă întorc la veioza cu abajur galben.
Ce s-ar fi întâmplat însă dacă femeia întinsă pe pat — vrăjitoarea, să zicem — ar fi fost cu adevărat suferindă (deşi am hotărât că nu voi recurge la suferinţă în povestirea mea). Garda inchizitorului ar lua-o oare pe sus pentru a fi pedepsită chiar şi în stare de neajutorare? Doar s-au văzut oameni care pentru a fi executaţi prin împuşcare au fost legaţi de o scândură ridicată în picioare şi rezemată de un stâlp...
Şi atunci poate că ar fi intervenit ofiţerii nemţi care, aş putea presupune, cunosc măcar onoarea militară; nu modernă ci una ideală, care îi cere unui combatant să nu îşi ucidă inamicul atunci când, căzut la pământ, nu mai poate riposta; iar onoarea militară (ca să nu mai vorbesc de simţul practic) îţi cere să-l iei prizonier. Dar ce fel de prizonier ar putea fi o vrăjitoare din vremea evului mediu?... Se zice însă că vrăjitoarele erau frumoase. Căci altfel n-ar fi avut asupra oamenilor puterea de seducţie a spiritului. O frumuseţe fără spirit?... În definitiv, ofiţerii nemţi sunt şi ei bărbaţi. Bărbaţi tineri. Şi de ce ar rămâne ei insensibili la nurii unei femei tinere, fie ea şi vrăjitoare, în vremuri — cele moderne — când acuzaţia de vrăjitorie stârneşte cel mult zâmbete ironice şi persiflări. Dar altceva ar fi dacă femeia întinsă pe pat (şi deocamdată nevăzută) ar fi evreică. Ei! acum să-i vedem pe cei doi ofiţeri nemţi, cu cizmele lor lustruite şi cu cozorocul sclipitor de la chipiurile lor proaspăt ieşite din ceaprăzăria militară!... Aici e cazul să-mi aduc aminte de acel film de demult, cu o bombă germană căzută şi rămasă neexplodată pe un câmp sovietic; genişti cu experienţă se dau de ceasul morţii s-o demonteze, ape curg de pe feţele lor încordate de efort şi de teamă şi după ce, în final, reuşesc s-o dezmembreze, îşi dau seama că bomba n-ar fi putut exploda niciodată fiindcă, iată, în interiorul ei era prins c-un capăt de sfoară un bileţel de carton pe care stătea scris: „Nu toţi germanii sunt nazişti!” Cu alte cuvinte, declanşatorul fusese blocat cu premeditare de muncitori cu convingeri antinaziste din industria militară (poți să crezi una ca asta?)... Aşa că ce mă împiedică să presupun că cei doi ofiţeri pot ajunge într-o stare de conflict unul cu celălalt, nefiind de aceeaşi părere şi anume că evreii trebuie exterminaţi până la ultimul? Dar, pe de altă parte, ei au de apărat nu numai onoarea militară a fiecăruia dintre ei luat în parte ci şi onoarea patriei lor, Al Treilea Reich, adică să nu se ia la harţă — cel puţin atâta lucru să facă — pentru a nu lăsa impresia că în ţara lor există discordie. Şi dezordine. Iată deci un conflict — mă refer la cel lăuntric —, care ar da povestirii tensiunea dramatică necesară. Dar cine ar putea să treacă cu vederea crimele naziste?... Vivisecţii pe pacienţi. Mengele injectează albastru de metil în ochii pacienţilor pentru a încerca să le schimbe culoarea din căprui în albastru. Se extirpă sânii femeilor. Mengele ar fi injectat gemeni cu germeni ai diferitelor boli pentru a studia efectele acestora asupra corpului uman. Mengele a legat una de cealaltă venele unora dintre pacienţii săi ca să vadă ce se întâmplă. Circa 300 de femei au fost injectate cu diverse substanţe caustice — hotărât lucru, Umanitatea are ce are cu femeile! — cum ar fi excitantele şi progynona. De cele mai multe ori dacă tratamentul dura mai mult de patru săptămâni, erai omorât cu fenol hexobarbitonă ori acid prusic. Puncţii sau extirparea ficatului unor copii. Au fost făcute încercări de spălare a creierului unor deţinuţi dându-li-se doze mari de barbiturice sau de morfină. Înfometarea unor pacienţi, cu prelevare de organe după moarte. Acetat de plumb aplicat pe diferite părţi ale corpului. Studenţi în medicină au făcut practică pe deţinuţi şi i-au operat, indiferent ce specialitate aveau... Ce mai rămânea nefăcut, Dumnezeule, după toate acestea? Te uiţi în ochii celor doi ofiţeri ai Wehrmacht-ului şi, dacă îţi susţin privirea, îi întrebi dacă mai pretind că singura lor treabă este teatrul de operaţiuni. Nu, ar putea spune unul dintre ei, ţinta noastră de căpetenie este Soluţia finală. Şi, încet dar ferm se îndreaptă către căpătâiul patului legănându-şi braţele în chip elegant şi ameninţător: cu alte cuvinte, nimic nu-i poate sta în cale. Este totuşi un ofiţer SS — asta trebuie să fie, n-am totuşi încotro. Iar celălalt ofiţer, neslăbindu-l din privire pe camaradul său, duce pe furiş mâna la spate, către tocul pistoletului... Îl va scoate sau se va răzgândi?... Iar dacă îl va scoate, va trage în camaradul său, c-un strigăt drept ultimă somaţie, sau se va sinucide?...
Atenţia mi se îndreaptă către lucrătorii în salopetă. Va interveni oare vreunul din ei?
Ei toţi, oamenii care au stat în picioare, vreau să cred că vor închide cercul până atunci deschis, şi se vor sfătui îndelung între ei vorbind cu glas scăzut. Apoi cercul se va deschide din nou şi una dintre cele şase persoane care au avut în povestirea mea un rol, va păşi în faţă şi va spune:
— Noi am luat o hotărâre.
Dar, în loc de asta, cei anonimi din grupul de bărbaţi care au stat atâta timp în picioare, încep să se desprindă de grup şi să se împrăştie care încotro. Unul câte unul ies din scenă.
Un tablou vivant mi s-a deschis în faţa ochilor — sunt deja câteva luni de-atunci. Şi încă nu ştiu ce să fac cu el. *** *Din volumul de povestiri Visul văduvei
[1] De câte ori nu se întâmplă ca, ascultându-i pe alţii povestind nişte fleacuri, mai întâi să-i privim cu îngăduinţă şi să ajungem până la urmă, puţin câte puţin, să-i ascultăm cu plăcere?... Dar ce să mai spun când adesea, stând acasă la mine, rămân cu privirea aţintită la o şopârlă care prinde muşte sau la un păianjen care învăluie în pânzele sale musculiţele care se reped într-acolo?... Viaţa mea este plină de asemenea slăbiciuni. înapoi
