Un tren mărfar trecea pe o linie ferată secundară de la marginea cartierului Pipera, de-a lungul lizierei unei pădurici, sub un soare pâclos de toamnă. Trecea, hurducându-şi vagoanele, pe lângă bariera coborâtă, unde zăceau gunoaie împrăştiate peste tot. Trecea prea încet ca să stârnească până şi frunzele căzute printre şine. Dincolo de linie am văzut un câine scheletic care încerca să treacă de cealaltă parte, printre roţile vagoanelor. Nu ştiu cum le aprecia cadenţa dar probabil că după fiecare roată i se părea că vine un gol de-ajuns de mare pentru a-i permite să treacă nevătămat, şi atunci făcea un pas deznădăjduit înspre tren. Dar roata următoare îi tăia elanul şi câinele dădea înapoi. La vagonul următor se hotăra din nou, după care iarăşi dădea îndărăt. Era într-un freamăt neîntrerupt, între hotărâre şi renunţare. Părea că pentru el era vital să treacă de partea cealaltă a liniei ferate, şi anume acum, imediat, în clipa de faţă, prin tren; pentru că trecerea trenului, a vagoanelor, putea să dureze nesfârşit, nu? Disperarea i se citea în ochi. Am încercat să-l alung dar pesemne că zgomotul trenului era atât de mare încât nu m-a auzit. Sau, dacă m-a auzit, a considerat, poate, că nu merită să ia în seamă gesturile unui om.
Şi atunci, ca să nu fiu martor la dezastrul sfârtecării câinelui sub roţile vagoanelor, m-am întors şi am luat-o la picior pe marginea şoselei, ca să ajung cât mai departe de barieră.
Trenul a trecut. L-am auzit îndepărtându-se de-a lungul lizierei păduricii desfrunzite. La un moment dat m-am oprit şi, luându-mi inima în dinţi, m-am întors să văd ce se întâmplase. Câinele era tot de partea cealaltă a liniei ferate. Stătea cu botul ridicat, oarecum neliniştit, privind peste şine, fără nicio dorinţă să treacă dincolo. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
