Scriptum (2)*

   Stimate binefăcător clarvăzător

La cofetărie vânzătoarea o spunea pe şleau, fără să clipească: Mierea pe care o vedeţi sus pe raft este sintetică. Sfânta indolenţă est-europeană! Spunea asta pesemne ca să fie sigură că n-am s-o rog s-o dea jos de acolo şi să mi-o arate: un client serios nu se putea să dorească să cumpere miere sintetică! Pur şi simplu o durea în cot dacă o vindea sau nu. Mierea era transparentă–sticlă şi de un galben aproape convingător. În definitiv, din ce putea fi fabricată? Se zice că dulciurile te fac dependent de ele. Dacă le mănânci. Dar eu zic că şi dacă doar le priveşti... Altminteri n-aveai ce să vezi în cofetăria aceea. Din vitrină dispăruseră de mult preferatele mele, mascota şi jofra. Te şi mirai că alţii încă mai găseau ceva de cumpărat. Îţi făcea silă să vezi lăsate pe mese farfurioarele cu linguriţe mânjite cu tot felul de creme-surogat îndulcite cu îndulcitori sintetici. Dar găurica din mijlocul linguriţelor era o invenţie genială! Cine să mai fure o linguriţă găurită? E-adevărat că o prăjitură o puteai mânca şi acasă folosindu-te de o linguriţă găurită. Dar problema e că o linguriţă e făcută să iei cu ea tot felul de lichide, caz pentru care o linguriţă găurită nu mai e bună de nimic. Plus că odrasla — dacă o ai — te-ar putea întreba: Tati, da’ de ce-i găurită linguriţa asta? Nu cumva ai furat-o de la cofetărie?...
   Evident, n-am cumpărat mierea sintetică, n-aveam nevoie de surogate. Dar de fapt de ce intrasem în cofetărie? Gest reflex, datând de pe vremea când mă delectam cu dulciuri aproape la fiecare ieşire în oraş? Era alături de librărie — cărţi şi papetărie laolaltă —, locul meu preferat dintotdeauna. Îmi propusesem să mai fac o încercare, să văd dacă nu cumva se întâmplase minunea să aducă hârtie de scris.
   Ba da, se întâmplase!
   „Trei topuri!” s-a mirat librarul când i-am spus ce vreau. „Da’ ce vreţi să faceţi! Scrieţi o carte?”... A spus-o pe jumătate ironic, dar nu conta. Uneori librarii erau prietenoşi, dacă nu te duceai să le ceri ceva în zilele de început de an şcolar, când puzderia de elevi era pe capul lor, umplând librăria până la refuz şi, cu chiote şi îmbrânceli, cerând rechizite de toate felurile... Din fericire, nu mă nimerisem într-una din acele nefaste zile — nefaste pentru mine —, aşa că librarul, binevoitor, s-a oferit să mă ajute să car cele trei topuri până la maşină, zicea el. Puţin dezamăgit că nu aveam maşină, mi-a urat totuşi succes şi mi-a spus la despărţire: „Aştept să-mi daţi şi mie un exemplar când apare!”
   Era zâmbăreţ şi relaxat, librarul. Auzi colo: să capete un exemplar de la mine! Habar n-avea ce înseamnă să publici o carte, aici, în Europa de Est! Ce înseamnă să te duci cu un manuscris la editură... Mă uitam prin gazete. Aflam de scriitori mai mult sau mai puţin celebri, care dădeau interviuri. Era o altă lume acolo. Mulţi ziceau: „Am predat manuscrisul”. Ca să vezi! „Predat”! Ca şi cum ar fi avut cu directorii de editură contracte de nerefuzat, iar cei de acolo, redactorii şi ce alte soiuri de funcţionari or mai fi fost, mă rog, contabili, corectori şi aşa mai departe, cu toţii aşteptau cu sufletul la gură termenul final ca să intre în posesia manuscrisului... Un tip zicea într-un interviu: Mi-au publicat cartea după zece ani de aşteptare. Pare mult, dar eu sunt totuşi fericit. Nici nu ştii cât de repede pot să treacă zece ani de zile dacă eşti ocupat în tot acest răstimp... Şi bineînţeles că erau cu toţii ocupaţi. Căci nimeni nu îşi permitea să se lipsească de un serviciu care îi aducea un venit sigur, nimeni nu se aştepta să poată trăi doar de pe urma scrisului.
   Cum spuneam, o altă lume!
   Visătorul îşi poate permite multe. Dar trebuie să se resemneze cu ideea că nu va putea depăşi jaloanele visului decât dacă întâlneşte la un moment dat pe cineva, o personalitate plină de generozitate, care, luând cunoştinţă de strădaniile sale literare şi pricepându-se totodată la creaţia literară, zice: Dar ia stai! Tu poate nici nu-ţi dai seama! Dar ceea ce ai scris tu ar putea fi publicat! Nu-i oare cazul să te prezinţi cu lucrarea la o editură? Cuvântul lucrare nu trebuie să te deranjeze, nu trebuie s-o iei ca pe o subestimare, fiindcă oamenii au, mulţi dintre ei, viziuni proprii asupra încadrării în genuri a scrierilor. Lucrare? Foarte bine. N-are decât să fie şi lucrare. E categoria cea mai largă. Important e să găseşti adresa editurii şi să-ţi faci cât de cât o reprezentare a poziţiei ei pe harta oraşului. Şi mai ales pe harta încrengăturilor editoriale.
   Binefăcătorul meu clarvăzător, realistul de care vorbeam, personalitatea plină de generozitate, indiferent cine va fi fost aceasta, era gata să-mi dea sfaturi cum se procedează în astfel de situaţii. Ţinând cont de tendinţele vremii, nu-i bine să recunoşti în faţa editorului că în ceea ce ai scris te-ai lăsat atras de zodii, sau de constelaţii, sau de ferestre oblonite cu scânduri bătute în cuie, cele care sugerează părăsirea şi paragina, şi cu atât mai puţin de stările conflictuale. Nici chiar atunci când acestea sunt provocate de cerşetori şi deci prezintă un risc minim de contaminare a păturilor care contează ale societăţii: cele active şi pline de iniţiativă. Cerşetorii în sine reprezintă o categorie, alături de pensionari, de care nu e convenabil să te arăţi interesat, printre altele fiindcă sunt oameni inactivi. Inactivi şi neproductivi. Şi în plus, asociaţi cu ideea de eşec, ceea ce nu e deloc mobilizator — ţine minte cuvântul ăsta: „MO-BI-LI-ZA-TOR”! Şi în general e bine să reţii cuvinte, cât mai multe şi cât mai variate. Părerea mea...
   Sfaturile venite din partea personalităţii pline de generozitate ar putea să continue astfel: Ai o cale alternativă. Pentru a-ţi mări şansele de a fi acceptat, declari că tot ce prezinţi editurii nu îţi aparţine, ci e vorba de un manuscris găsit pe undeva, să zicem în podul casei. Astfel de cazuri s-au mai întâlnit în istoria editărilor, povestea cu manuscrisul găsit având motivaţii dintre cele mai diferite. Un scriitor străin, din afara comunităţii a cărei recunoaştere şi-o dorea cu ardoare — cunosc cazul! —, s-a declarat înrudit cu persoane din comunitatea–ţintă şi a recurs la subterfugiul manuscrisului găsit în arhiva unei rubedenii de-a sa, cică, un strămoş, el neavând chipurile alt merit decât acela de a fi revizuit oarecum textul, mă rog, de a-l fi adus într-un fel la zi, a-l fi transcris şi în final prezentat editurii. Problema cu tine, dragul meu — ar continua binefăcătorul meu clarvăzător —, este că în ziua de astăzi trebuie să ne supunem unor exigenţe de altă natură. Adică nu-i de-ajuns să flatezi gazdele cu etnia lor vrednică de stimă. Trebuie să flatezi şi cu clasa muncitoare. Mă rog, unii sunt de părere că originea etnică nu mai contează. În treacăt fie zis, eu sunt de altă părere, dar trecem peste asta.
   În podul casei, aţi zis? Vedeţi, asta-i deosebirea dintre un om de artă şi unul care e doar practic. În clipa în care mie mi-ai vorbit de podul casei, imaginaţia mea s-a şi aprins. Câte nu pot fi găsite în podul casei! Printre altele, scule abandonate în urmă cu o generaţie sau două dacă fostul sau foştii proprietari au fost meşteşugari. Dar şi o grămadă de documente ale familiei, din trecutul îndepărtat şi din cel mai puţin îndepărtat. Spre exemplu, în podul casei poţi găsi documente compromiţătoare ale familiei, cum că un unchi sau un frate de-al bunicului a fost ofiţer în Armata Regală. În treacăt fie zis, „REGAL” e un cuvânt absolut odios. Incendiar, aş zice! Reţine, deci: trebuie ocolit!... Urmaşii nu s-au îndurat să ardă documentele ci le-au dosit în pod, în speranţa că organele miliţiei nu se vor căţăra până acolo sus. Dacă simt cu adevărat chemarea artei, eu unul am să mă apuc să brodez o poveste pe subiectul ăsta şi, fii pe pace, de amănunte nu ducem lipsă. O să scot din povestea asta ceva atât de credibil de-ai să zici că am trăit-o eu însumi, stimate binefăcător clarvăzător. Eu ştiu ce înseamnă să-ţi vină un miliţian la poartă, sau să străbată curticica din faţa casei cu pas hotărât — fiindcă ei au, nu-i aşa? toate drepturile — şi să-ţi bată la uşă sub pretextul că doreşte unele relaţii despre nişte documente care chipurile nu te privesc; iar după aceea, odată poftit în casă, să-l vezi că tot timpul discuţiei despre acele documente nu te slăbeşte din ochi, te pândeşte, mizează pe faptul că, nestăpânindu-te, ai să-ţi ridici pe furiş ochii spre pod, trădându-te astfel că ai ceva ascuns acolo; sau chiar, bun psiholog, poate să-ţi ghicească şi gândul la documentele secrete ascunse şi n-ar fi de mirare să afle, dacă se concentrează foarte tare, şi despre care anume documente secrete e vorba. Totuşi era greu să-mi imaginez că miliţianul va şi trece la faptă. Cum să facă, practic? Să vină cu o scară şi să se apuce să scotocească prin pod?... Păi cu o asemenea naivitate eram numai bun să fac literatură pe placul regimului: evident că avea să vină cu o scară, să cerceteze podul!
   Şi aşa mai departe...
   Unii editori se miră de ce, stând de vorbă faţă în faţă, îi înţeleg mai greu şi îmi fuge atenţia tot la câteva cuvinte. Ştiu că îi interesează prea puţin, dar aş putea să le explic că fiece cuvânt care îmi ajunge la urechi este preluat de mintea mea, analizat automat şi clasat, în funcţie de necesităţi, la categoriile cuvinte uzuale, cuvinte rare şi nefolositoare, sau cuvinte de uz imediat, pe care urmează să le folosesc, chiar acum sau după o mică amânare, la ceea ce am pe masa de scris; şi despre care mă mir că încă nu mi-au venit de la sine în minte. Cineva rosteşte expresia „CU TOT ELANUL”, şi eu mă gândesc că elanul este un cuvânt adorabil, multifuncţional, şi mă mir că de-a lungul timpului mi-a venit să-l folosesc atât de rar, mult mai rar decât merită. Aşa că interlocutorul mă urmăreşte, în timp ce stăm de vorbă, cu o oarecare suspiciune, cu o oarecare neîncredere şi chiar cu dezamăgire că, iată, nu mă dovedesc a fi interlocutorul la care se aştepta; ba poate chiar vede în mine un tip un pic aiurit, care nu-i capabil să se concentreze, dacă nu în propriu-i beneficiu, măcar aşa, în semn de respect pentru interlocutor. Tot astfel, locuţiunea „JUDECATĂ DE VALOARE”, înainte de a-i pătrunde sensul, auzind-o, îmi dădeam seama că am folosit-o mult prea rar în lucrările mele cu toate că merita cu siguranţă mai multă atenţie.
   Aş fi dat ca exerciţiu oricui era interesat — apropo de scrierea creativă din anii de mai târziu — să încerce să descrie sunetul unor instrumente muzicale din acelea care se bucură mai rar de privilegiul să susţină solo-uri, cum ar fi flautul, sau oboiul, sau cornul englez. Hai, să te văd, aş fi zis, cum ai descrie în cuvinte tonalitatea oboiului? sau tonalitatea clarinetului? şi cum ai compara între ele cele două? Aşa că dacă, distingând într-o orchestră partituri ale respectivelor instrumente muzicale, te acapara ideea de a încerca să le descrii în cuvinte melodicitatea, pas de mai urmăreşte lucrarea simfonică în ansamblul ei!
   „MÂHNIREA ZILEI”, „ALTRUIST”, „ORGII”, „NASTURII DE LA BLUZĂ”, „EVENIMENT DECISIV”, „DE NEOCOLIT”, „CALEA CUMPĂTĂRII”, „ECHIVOC”. Şi câte şi mai câte: rămân cuvinte pe care urmează să le captez din spaţiul sunetelor esenţiale şi/sau seducătoare şi să meditez la ele în fiece clipă de răgaz.
   Şi „A PĂRĂSI” este un cuvânt care, tocmai pentru că eu nu îmi amintesc să fi întreprins vreodată acţiunea pe care o desemnează, cel puţin nu în legătură cu fiinţele dragi, îmi atrage de fiecare dată atenţia în textele pe care le citesc. De pildă, unei puştoaice pe care am cunoscut-o, Antoaneta, nu i-ar trece niciodată prin cap să-l părăsească pe Bătrânul Domn cu care se antrenează în tot felul de jocuri ale unei imaginaţii sofisticate — şi nu prea —, iar el la rândul său nu ar părăsi-o niciodată pe puştoaică. Printre altele, fiindcă ea îi este nepoată. Dar eu nu sunt de acord ca cititorii să fie informaţi despre asta. Nu de alta, dar mă tem că, ştiind gradul de rudenie dintre cei doi, şi-ar pierde interesul pentru lectură, considerând că toate acele jocuri, la care ei se dedau, ar fi cât se poate de fireşti, deci lipsite de acea ambiguitate incitantă şi indispensabilă.
   Editorilor înclinaţi să-mi reproşeze că adevărata identitate a personajelor nu-i foarte clară le-aş reaminti ideea lui Hemingway de a elimina câte un paragraf dintr-o scriere de-a sa — idee pe care nu ştiu dacă a şi pus-o în operă, sau a rămas la stadiul de intenţie — pentru a obţine un efect pe care el în considera cât se poate de benefic, anume de a face cititorul să înţeleagă mai puţin din ceea ce citeşte şi prin asta să obţină din partea lui un plus de participare. Şi de apreciere. Căci, vezi bine, cititorul este înclinat să acorde cu atât mai mult credit cu cât înţelege mai puţin! Ei, da! În privinţa asta nu pot să nu-i dau dreptate lui Hemingway. Un procedeu pe care, sunt sigur, îl practică mulţi, chiar dacă nu recurg la metoda de a tăia din textul gata-scris ci concep textul astfel ca să fie ab initio de-ajuns de neclar pentru a-l ameţi pe cititor. Şi apoi, de ce să-l mai scrie, ca după aia să taie? Pierdere de vreme! Un roman care se înţelege de la un cap la altul fără nicio dificultate nu-i unul care să merite atenţie! Doar că Hemingway a avut sinceritatea — sau cinismul — să declare toate acestea public.
   Dar ce, parcă puteam să am linişte odată ce fetişcana Antoaneta, de care am amintit, se hotăra să-l implice pe bătrânul domn Marius în jocurile ei nevinovate şi fascinante! De fapt, nici n-ai fi putut spune cine era iniţiatorul jocurilor, fiindcă Bătrânul Domn era la fel de copilăros şi de plin de inventivitate ca şi ea. Fetişcana avea o familie şi jocurile lor erau ca şi cum bătrânul n-ar fi făcut parte din aceeaşi familie. Poate pentru că la vârsta lui, se pregătea deja de ducă. Dar mai degrabă aş zice că era, aşa, o prefăcătorie la care se dedau cu toţii, că toţi în familie erau mai mult sau mai puţin copilăroşi. Bătrânul Domn nu a fost niciodată bolnav cu adevărat dar nu încetează să se plângă de micile necazuri ale bătrâneţii — genunchii care îi trosnesc când urcă o scară şi îl dor când coboară treptele, şi chiar şi cotul, când se lasă cu toată greutatea pe ranga cu ajutorul căreia speră să dea la o parte o lespede de piatră care îi stă în drum — în drumul spre subterana plină de mistere, şi odată cu asta spre fericire, vă asigur! Sau veşnicul ţiuit din urechi, care de vreo câţiva ani încoace îi sugerează mai degrabă tăcerea deplină şi singurătatea, de care a fost vreme de o viaţă întreagă însetat. Personajul l-am conceput de-ajuns de bătrân ca să mă asigur că n-am să-i calc prea curând pe urme în privinţa servituţilor vârstei.
   Nu se ştie însă niciodată.
   Ca începător, cine îşi permite să-şi complice existenţa făcându-şi mendrele cu cititorul? Întâi şi-ntâi, care cititor? Pentru a-mi face mendrele însă — şi hai să nu fiu prea aspru cu mine însumi şi să spun nu mendrele ci jocurile —, aveam nevoie de un răgaz ca să-mi fac mâna. Să fiu spectator, da, dar nu cu gura pecetluită.
   Avem libertate, sau nu?
   Iată, pe strada Lipscani, în timp ce mă îndreptam spre papetărie să-mi cumpăr alte topuri de hârtie de scris, am dat într-o zi peste o mulţime tăcută de oameni făcând cerc în jurul a ceva ce pesemne zăcea pe jos. Un accident? m-am întrebat. Pe strada Lipscani nu circulă maşinile. Era un om împuşcat. Zăcea cu faţa în jos, cu un picior îndoit, cu o mână întinsă înainte şi alta prinsă sub el, exact ca-n filmele cu Mafia siciliană, cele ale neorealismului italian, în mare vogă în epocă. Sub el cursese şi se întinsese pe caldarâm o băltoacă de sânge ca de la un porc înjunghiat — sânge deja aproape înnegrit, semn că zăcea acolo de ore bune. S-a răspândit imediat zvonul că era vorba de acţiune premeditată a miliţiei, care îi lăsa astfel să zacă pe făptuitorii prinşi asupra faptului şi lichidaţi, spre a le servi drept pildă şi pentru a băga spaima în cei cărora le-ar fi dat prin cap să se dedea la jafuri. „COMPORTAMENT ANTISOCIAL”, a rostit cu gravitate cineva din mulţime. Cică individul ucis ar fi încercat să dea în cursul nopţii o spargere în vecinătate. Altcineva pretindea chiar că ştie exact ce apartament fusese spart, şi arăta cu mâna întinsă spre o ferestruică înaltă dintr-un zid dosnic. Cică n-ar mai fi apucat să coboare şi să sară în stradă. Sau mai bine zis, când i se păruse că a apucat să sară era deja mort. Nimerit în cercul acela de gură-cască, treceam în revistă mutrele care se holbau la mort, care de care mai grobiene şi mai tembele. Dacă aş fi avut la mine aparatul de fotografiat, aş fi putut să fac câteva poze. Dar le-aş fi făcut pentru mine. Ziarul meu nu le-ar fi publicat, şi niciun alt ziar din Europa de Est nu le-ar fi publicat. Memorând detaliile, poate că aveam să mi le notez după cea ajungeam acasă, pentru o lucrare de ficţiune, prezentând cele întâmplate ca şi cum s-ar fi petrecut departe, într-o ţară mai mult sau mai puţin exotică, cu numele personajelor anagramate, după metoda deja folosită de câteva ori în trecut. Revolution → Tino Ruvole, am vorbit despre asta mai înainte, vă amintiţi? Cine să ia un asemenea nume drept propriu Europei de Est? Nu duce cu gândul mai degrabă la o ţară latino-americană? Sau: Good Chief → Chiedo Gof. Căci în Europa de Est cetăţenii nu fură; iar dacă fură, nu tâlhăresc; iar dacă totuşi tâlhăresc, nu ucid cu bestialitate. Iar miliţia de obicei nu lasă în văzul mulţimii de trecători cadavrele însângerate... Nu că la securitate ar fi fost neapărat o adunătură de cretini, pe care acele nume ciudate, ca acelea pe care le obţineam prin anagramare, să nu-i contrarieze; sau că unii dintre securişti n-ar fi avut niscaiva abilităţi de a rezolva şarade; dar mizam pe comoditate şi pe indolenţă; şi în primul rând pe delăsarea redactorilor de la editură, pe care îi vedeam prea leneşi ca să se ostenească să sesizeze securitatea pentru un text neconform, potenţial subversiv, să zicem.
   Scena execuţiei de pe Lipscani putea să fi fost văzută de la oricare din ferestrele de la etaj ale bătrânelor locuinţe, unde ştiam că se oploşiseră în ultimii ani cetăţenii cei mai sărmani şi mai oropsiţi ai Bucureştiului. Era interesant de asemenea cum miliţia închidea ochii la ocuparea ilegală a acelor locuinţe părăsite de vechii lor proprietari după naţionalizare. Drept care se putea presupune că noii locatari trebuiau să întoarcă într-un fel serviciile faţă de cei ce îi tolerau. Şi cum s-o facă dacă nu vânzând când şi când câte un pont organelor miliţiei, aici, în această zonă aglomerată a Bucureştiului, mişunând de tot felul de indivizi din lumea interlopă, care încercau să-şi găsească adăpost în împrejurime.
   Orice s-ar zice, de lipsă de subiecte nu mă puteam plânge.
   „GUST RĂU”, „EŞEC”, erau alte cuvinte şi expresii care îmi veneau în minte. „IGNORANŢĂ”, „REA-CREDINŢĂ”. În goana scrisului, la mâna întâi, cum se zice, erau cuvinte care se răzleţeau de turma naraţiunii. Trebuia apoi, la a o doua lectură, să arunc peste ele năvodul solidarităţii cuvintelor pentru a readuce, parte din ele, pe calea cea bună a comunităţii cuvintelor disciplinate; iar pe celelalte, pe cele care nu se lăsau strunite, să le elimin.
   Eroul meu naiv trebuia să intre într-o competiţie, cum altfel dacă nu literară, fiind incapabil să renunţe la propria-i cale de dragul succesului cu orice preţ. Şi atunci mi-am adus aminte că o astfel de competiţie s-ar fi putut încropi dacă ar fi fost să iau în serios un zvon care la un moment dat s-a făcut auzit printre tovarăşii mei de joacă din cartier, cum că aş fi fost desemnat câştigător al concursului literar ţinut cu puţin înainte de sfârşitul anului şcolar. Peste vară abia dacă îmi mai aminteam de acel concurs şi de fapt niciodată nu îl luasem prea în serios. Lucrarea mea o puteam considera cel mult o compunere un pic mai specială, un pic mai personală, având o miză un pic mai mare decât o notă bună în catalog... Ei, dar zvonul se amplifică în povestirea mea, implică un număr mult mai mare de persoane decât se întâmplase în realitate. Şi în final se soldează cu ratarea unui premiu literar aşteptat. Totul, în cadrul unei festivităţi cu accente de grandoare, pe un teren de sport care îmi era cât se poate de familiar, cu reverberaţii ale sunetelor emise de megafoane, care sugerau distanţe pline de nostalgie şi de disperare, dar care, între noi fie vorba, nu existaseră niciodată pe terenul real, care îmi servise de model; şi cu o tribună aproape goală, având menirea literară de a sugera indiferenţa lumii exterioare.
   Megafoanele anunţă premii după premii, iar eroul meu naiv îşi vede speranţele tot mai strâmtorate pe măsură ce enumerarea se apropie de sfârşit. Şi toate acestea, de ce? Pentru că eroul meu naiv — şi onest — ţine cu dinţii de subiectul său drag, dovedindu-se incapabil să se adapteze la cerinţele tematice ale Europei de Est — al celei noi, desigur.
   Dar erau oare povestirile mele suficient de criptice pentru a nu trezi suspiciunile autorităţilor literare? Asta era întrebarea. Sau, mă rog, una din ele.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu

[Rescris în februarie 2017]