luni, 21 noiembrie 2011

Un vânzător ambulant la uşă*

S-a auzit soneria de la intrare, Mihai a deschis şi s-a pomenit faţă în faţă cu un tânăr durduliu, purtând un pardesiu gri deschis, încheiat la toţi nasturii, afişând un zâmbet reţinut, care s-a grăbit să întindă spre el o mână prevenitoare cerându-şi scuze pentru deranj.

După cinci minute Mihai se procopsise cu cinci pungi de ţiplă conţinând obiecte vestimentare — o bluză de damă, o pijama, două cămăşi bărbăteşti şi un sacou bărbătesc — de care nu avea nevoie, iar tânărul comerciant ambulant o şi tulise pe scară în jos în clipa următoare primirii de la Mihai a sumei de cinzeci de lei, obţinută după o târguială rapidă.

Tânărul negustor ambulant dispăruse, uşa spre scară era din nou închisă, Mihai, pradă unei subite îndoieli, s-a repezit în camera de zi să-şi evalueze chilipirul, adică a desfăcut la repezeală cele cinci pungi şi a constatat că:

Unu. Bluza de damă era la mâna a doua.

Doi. Dintre cele două cămăşi bărbăteşti, una era tot o bluză de damă.

Trei. Cămaşa bărbătească, singura, era ieşită din modă de cel puţin douăzeci şi cinci de ani.

Patru. Pijamaua nu avea pantaloni şi nu era de fapt pijama ci tot o bluză de damă; în dungi.

Şi cinci. Sacoul bărbătesc era un sacou de damă, cu nasturi strălucitori şi o monogramă dubioasă brodată pe buzunarul de la piept şi pe manşetă. Drept care Mihai rămase cu privirea pironită în gol preţ de câteva minute. Pentru ca apoi, deodată, scuturându-se ca ieşit din transă, să se lovească cu palma peste frunte: cum de s-a lăsat fraierit cu atâta uşurinţă, el care altor vânzători ambulanţi le trântise de fiecare dată uşa în nas sau cel mult le aruncase prin uşa întredeschisă un irevocabil „Nu cumpăr nimic!”? Cum de acceptase de data asta nu numai să se uite — mă rog, fugitiv — la ceea ce i se oferise peste pragul uşii dar să şi cumpere acele lucruri de doi bani, inutile şi oribile? Plin de ciudă, Mihai se porni să facă paşi prin cameră, încoace şi încolo, oprindu-se de fiecare dată furios în faţa fotoliului pe care zăceau lucrurile proaspăt cumpărate, alături de pungile goale de ţiplă aruncate pe jos, la piciorul fotoliului. Sigur, nu era vorba de cei cinzeci de lei cheltuiţi pe nimic. Ce însemna cinzeci de lei? Un fleac. Dacă stăteai să socoteşti, toată cheltuiala revenea la zece lei pe obiect. Cam cât un pachet de ţigări fiecare. Zece lei? Dar ia stai! Nu ăsta era exact preţul practicat de acele magazine dubioase, cu lucruri fie la mâna a doua, fie demodate, unde vedeai scris în vitrină: Orice produs, zece lei? Acele magazine cărora Mihai nu le-ar fi călcat pragul în ruptul capului. Şi iată că acum era ca şi cum ar fi intrat totuşi, şi ar fi cumpărat acele gioarse pe care cu siguranţă niciunul din vecini nu le-ar fi acceptat. Chiar aşa! Oare tânărului acela neobrăzat i-o mai fi deschis uşa altcineva dintre vecinii de scară? Probabil că nimeni. El era fraierul! Unicul! Prostit în faţă ca un adolescent fără pic de experienţă.

Stând strâmb şi judecând drept, toată întâmplarea ridica semne de întrebare asupra lui însuşi. Asupra credulităţii sale, asupra lăcomiei sale, asupra capacităţii de a-şi evalua cu luciditate necesităţile şi de a intra în relaţii controlate cu ceilalţi; asupra educaţiei sale. Şi, de ce nu, chiar şi asupra caracterului său. Mihai îşi aminti deodată că i se întâmplase de-a lungul timpului să treacă pe lângă lucruri vechi, abandonate pe lângă ghenele de gunoi, şi că unele din lucrurile acelea îi treziseră interesul. Nu că ar fi ajuns până acolo încât să culeagă vreunul, dar numai ideea că privirea îi fusese atrasă, fie şi pentru o singură clipă, de acele vechituri, şi că se întrebase dacă lucrurile cu pricina erau cu adevărat abandonate sau, arătând destul de bine, nu ajunseseră acolo dintr-o eroare — ei bine, însăşi această idee, acum că îşi amintise de acea atracţie a sa, complet anormală, îl puse pe gânduri... Şi dacă tot începea să-i treacă furia şi putea judeca la rece întregul episod, Mihai trebuia să recunoască în sinea sa că tânărul escroc dovedise că era în posesia unei metode de îmbrobodire cu adevărat remarcabile... Ia să vedem, cum decurseseră lucrurile?...

Mihai se aşeză în fotoliul celălalt, se lăsă într-un cot şi cu vârfurile degetelor îşi frecă uşor bărbia...

Vasăzică... În clipa când deschisese uşa tânărul întinsese iute spre el o mână prevenitoare:

— Îmi cer scuze pentru deranj. Sper că nu sunt obraznic. Dar dacă vi se pare că sunt obraznic, vă rog să-mi spuneţi.

Mihai nu-i trântise uşa în nas: o primă victorie pentru tânărul neobrăzat. De ce n-o făcuse? Greu de spus. Tânărul se prezentase drept student la Academia de Studii Economice, aflat acum în dificultate, pe care lipsurile îl împinseseră să umble din uşă în uşă. Cerşit? O, nu! Nicidecum. Pretinsul student îl abordase în chip direct, repezit dar cu demnitate, de la egal la egal, privindu-l pe Mihai drept în ochi, cu mesajul: „Vezi, ăsta mi-s, stau în faţa ta, n-am de ce să mă ascund, aşa că n-ai niciun motiv să-mi spui Nu cumpăr nimica! Şi nici să-mi trânteşti uşa în nas. Încă nu ştii cine sunt de fapt şi ce vreau de la tine.” De altfel, în clipa aceea n-avea în mână niciun pachet. Unde îşi ţinea pachetele? Mihai nu îşi amintea de vreo sacoşă lăsată jos la picior şi nici ca tânărul escroc să fi ţinut pachetele ascunse la spate.

„Dacă vi se pare că sunt obraznic, vă rog să-mi spuneţi.” Cu alte cuvinte, pretinsul student îl punea pe Mihai în situaţia să accepte tacit că urmează să-i atragă atenţia dacă întrece măsura, ceea ce presupunea că nu-i va refuza o convorbire care putea să dureze măcar câteva zeci de secunde. Uitându-se drept în ochii lui Mihai, probabil că îl citise: Fraierul ăsta nu-i genul de bădăran care să înşele aşteptările unui interlocutor cu înfăţişare de om onest, care îi cere doar atât: să fie ascultat. După care, pe negândite, Mihai se trezise, nici nu ştia cum, în mână cu prima pungă de ţiplă.

— Staţi! Nu vă grăbiţi să mi-o daţi înapoi! Nu vă costă nimica! Ţineţi-o un pic. Nu vă cer decât să aruncaţi o privire şi pe urmă mi-o puteţi înapoia.

Tânărul escroc ştia de bună seamă că ăsta era pentru el momentul cel mai delicat. Aici trebuia să facă uz de toată energia şi de toată inventivitatea sa ca să contracareze protestele fraierului pe care urma să-l îmbrobodească. În braţele lui Mihai poposiseră, chiar în timp ce protesta, şi celelalte patru pungi de ţiplă. Escrocul îi turuia o socoteală din care reieşea că oferta sa valora pe puţin trei sute cinzeci de lei. În clipa aceea Mihai atinsese un stadiu de respingere violentă.

— Dumneavoastră n-aţi fost student? a replicat cu înflăcărare tânărul escroc. N-aţi trecut prin clipe de dificultate? N-aţi fost gata să faceţi orice...? Încă o dată, sper că nu sunt obraznic. Dar dacă vi se pare că sunt, vă rog să-mi spuneţi!

Atenţia lui Mihai era în clipa aceea deturnată cu abilitate de profesionist de la obiectele care ajunseseră în mâna sa la atitudinea tânărului escroc, pe care era invitat să o aprecieze: era sau nu era obraznică? Pretinsul student plusa, plusa, debitând un puhoi de cuvinte pline de entuziasm pentru descrierea obiectelor vestimentare pe care le avea de oferit. Îi atrase atenţia că printre lucruri era şi o bluză de damă, iată, o vedeţi aici, bumbac sută la sută, cu un model vesel, nu iese la spălat, uşor de purtat şi pe vreme de vară, şi pe vreme de iarnă... Dacă Mihai s-ar fi uitat nu la obiecte ci în altă parte, de bună seamă că individul, îndoindu-se că a nimerit-o bine la uşa asta, şi-ar mai fi pierdut din elan. Dar, profesionist, surprinsese în ochii victimei sale o licărire de interes. Într-adevăr, culoarea sacoului pretins bărbătesc, atât cât putea fi văzut împăturit în punga de ţiplă, un bej cald şi îmbietor, îl încântase pe Mihai. Şi asta i se citise negreşit în ochi. Aşa că tânărul escroc, aţintindu-l cu privirea, se avântă într-o scădere vertiginoasă a pretenţiilor. De la trei sute cinzeci de lei, chipurile valoarea reală a ofertei, ajunse dintr-un salt spectaculos în jos până la optzeci de lei. Şi fiindcă Mihai continua să refuze cu o îndărătnicie moderată, clătinând din cap şi negând că ar avea nevoie de toate acele lucruri, coborî imediat la şaizeci şi cinci de lei... Şaizeci!... Cinzeci şi cinci!... Cinzeci!

— Cum, nici cinzeci de lei nu-mi daţi!? Dar e aproape gratis! Uitaţi-vă şi dumneavoastră, aveţi aici produse fabricate din bumbac sută la sută! Şi de lână! Sacoul e din stofă de lână! Sută la sută! Uitaţi-vă cum arată! O adevărată splendoare! Numai el, şi face de trei ori pe-atâta! Exact măsura dumneavoastră! Nu-i păcat să renunţaţi la el?

Şi în clipa când Mihai îl întrebase cum se face că toate acele lucruri costau împreună doar cinzeci de lei, bătălia, pentru el, era pierdută. Tânărul escroc putea răsufla uşurat. Explicaţia oferită era pentru el o simplă postfaţă la o carte de-acum citită.

— A fost ideea fabricantului, să organizeze o promoţie. Iar eu, ştiţi, în calitate de economist... sau, mă rog, viitor economist...

Gata, nu mai avea nevoie de inventivitate. Tânărul escroc primise cei cinzeci de lei pentru care depusese atâta efort şi o tulise pe scară în jos, cu graba aceea suspectă care lui Mihai nu-i scăpase.

Puse sacoul pe un umeraş şi îl atârnă sus, de marginea uşii, la vedere. Mda, culoarea era superbă. În rest însă... Adina urma să se întoarcă din delegaţie abia peste două zile. Cu siguranţă însă că sacoul nu era măsura ei şi nici genul ei de îmbrăcăminte nu era, orice s-ar spune. Aşa că lui Mihai nu-i rămânea decât să-l ducă afară şi să-l agaţe de gardul împrejmuitor al ghenei de gunoi. Nou-nouţ cum părea a fi, avea să tenteze negreşit pe vreun sărman. Sau poate că cineva, o persoană cu oarecare dare de mână, care n-avea ochi pentru lucrurile abandonate, avea să se întrebe totuşi cum de ajunsese să fie aruncat un lucru în stare atât de bună.

***

*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou