♦
Unde este Inima Timpului?
Inima Timpului este peste tot. Nu numai acolo unde deja ceva s-a întâmplat mai presus de curgerea egală a timpului, ci şi acolo unde încă frământarea continuă, oarbă şi bezmetică, şi nimic ieşit din comun nu s-a zămislit încă. De fapt frământarea nu este oarbă, fiindcă nu-i nimeni să observe dacă materia se duce încotro trebuie sau într-o direcţie greşită.
Trebuie? Nu, nimeni nu s-a ridicat vreodată mai presus de Timp pentru a saluta rotirea orologiilor din spaţiul astral.
Pentru Iovan era o joacă minunată să viseze cu ochii deschişi văzând în fiecare corp ceresc un orologiu plutitor. Percepea lucirile cadranelor în lumina stelară, argintie, şi le auzea ticăind în contratimp, ca în atelierul unui ceasornicar maniac, ahtiat de mulţimea ceasornicelor, unele mai aproape, altele mai departe, către Calea Lactee, unde detaliile se desluşeau mai anevoie din cauza distanţei.
Timpul trebuia să lucreze totuşi în favoarea cuiva. În favoarea cui lucra timpul? Iovan vedea în imaginaţie pendulele plutitoare ale corpurilor cereşti, suspendate într-un spaţiu învăluit în beznă, unindu-se şi dezlipindu-se, în oglindă, unele de altele, ca într-un caleidoscop unde totul era joc al întâmplării şi desfătare, aşezându-se în figuri simetrice asemenea cristalelor sau vietăţilor marine care au destul timp la dispoziţie pentru a creşte şi a se dezvolta după principii pe care arta le consideră depăşite. În spaţiul intergalactic nu exista dimineaţă, nici noapte, nici umbre, ci doar lumina crepusculară pe care o emanau aştrii; şi — ar fi adăugat Iovan — asemenea luminii din cabinetul doctorului Uzum dacă ar fi avut inspiraţia să se strecoare cumva printre mobile la sfârşitul uneia dintre consultaţii şi, nevăzut de nimeni, să prindă acolo înserarea, în atmosfera aceea prietenoasă a cabinetului, unde domina chihlibariul mobilei vechi, printre care şi biblioteca — aceea cu cărţi care conţineau remediile la toate bolile din lume, inclusiv ale celor de care el suferise în copilărie.
Pendulele-astre nu aveau de măsurat nici orele, nici minutele, căci timpul nu avea niciun temei să fie măsurat. Universul, aşa cum se prezenta el, era întruchiparea celui mai bun univers posibil. Nu exista nicio forţă materială, oricât de uriaşă, să-l poată distruge. Iar dacă, de pildă, un centru de forţă minuscul, cum era Zona Talbot XQ, se întâmpla să perturbe desfăşurarea firească a evenimentelor, se putea trage concluzia că întregul nu putea fi distrus. Chiar dacă era supus unei forţe nimicitoare.
♥
Gata, beţişoarele sunt culese toate şi puse de-o parte. Pot să fac punctajul, dar ce mai contează? Le pun la loc în cutie şi închid capacul. Jocul meu solitar îl pot lua de la început oricând, cu condiţia să treacă destul timp pentru ca toate combinaţiile posibile de îngrămădiri de beţişoare să mi se pară noi şi neîncercate. Nu ştiu dacă va trebui să aştept prea mult: uit repede şi nici măcar nu regret că uit. Curiozitatea mea, de care am nevoie, se hrăneşte din uitare.
Mama poate să-şi vadă liniştită de pasienţele ei, cu care încearcă să ghicească viitorul. Poate al ei, poate al meu, cine ştie. Eu unul n-am nimic împotrivă ca ea să creadă în ceea ce descoperă în combinaţiile acelea de cărţi, pe care le tot schimbă şi le tot numără. Chiar dacă eu nu cred în acest hazard. Eu cred mai degrabă în stăpânirea de sine şi în perseverenţa tuturor acelora care se încumetă să dezlege jocuri încâlcite — marocco şi altele asemenea, cum bănuiesc că există prin diferite colţuri ale lumii şi, de ce nu, în alte lumi, la care îmi face plăcere să mă gândesc că ar putea exista.
Între timp au apărut scaunele pe roţi ghidate cu puterea gândului, iar pentru cei ca mine s-au inventat dispozitivele de forţă virtuală, care nu necesită decât voinţă latentă pentru a activa forţa braţelor şi a întregului corp, şi le induc practicanţilor optimismul odată cu încordarea virtuală a muşchilor.
Rămâne să mă gândesc în continuare la surpriza pe care mi-o poate rezerva dimineaţa de mâine, cea în care doctorul Uzum mă îndemna neobosit să mă încred. Pot să mă gândesc că în cursul zilei de mâine îmi va veni în minte un gând mai bun decât cel de azi, că nu voi mai găsi pe nimeni vinovat de situaţia mea, şi că şi alţii, la rândul lor, vor gândi la fel despre situaţia lor şi despre vinovăţia celorlalţi, sau cel puţin că nu se vor gândi cu ură la ei. Pot de asemenea să mă gândesc că nu vor mai fi atacuri teroriste deoarece le găsesc străine de spiritul şi de deprinderile umanităţii. Numai cine n-a trăit în interiorul unui atac terorist îl priveşte ca pe un rău oarecare. Eu ştiu sigur că inima ţi se opreşte în centrul exploziei şi numai printr-un noroc nesperat o porneşte din nou la drum. Şi e atâta orbire plină de ură acolo şi atâta absenţă de orice punct de sprijin încât nu îţi rămâne decât speranţa că e prima şi ultima oară când ţi se întâmplă.
♣♦♠♥ *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
