Punctul culminant*

Nimic din ce îi povestea Decebal despre cele învăţate la şcoală — şi se arăta ciudat de comunicativ în privinţa asta — nu se dovedea a fi pentru Venera o noutate. Ea era cu doi ani mai mare. Ceea ce însemna enorm. Răspundea cu un gest al ei, un fel de „hm!” pufnit pe nas, c-un zvâcnet în sus al bărbiei şi cu o mică strâmbătură, la tot ce venea de la Decebal. Lăsa impresia c-ar fi mereu în vacanţă. Mama Venerei, care mai totdeauna era de faţă, o dojenea din priviri considerând pesemne că Venera prea se răsfaţă în dispreţul ei faţă de Decebal. La fel şi mătuşa ei, Victoria, venită tocmai din Sebeş şi care, neavând familie, îşi petrecea la ei o bună parte din timp şi se bucura de un regim privilegiat, de oaspete. Mătuşa Victoria, cu firea ei blândă şi prietenoasă, îi lua apărarea lui Decebal aproape pe faţă împotriva propriei ei nepoate, pe care totuşi o menaja cu delicateţe. Era însă destul — adică prea mult — că mătuşa îi zâmbea tot timpul lui Decebal, îl răsfăţa cu vorba şi îl mângâia pe cap amuzându-se totodată de asprimea nemaiîntâlnită şi de desimea părului său negru. Îi apăsa uşor părul cu palma, ca şi cum l-ar fi testat, şi o podidea un râs binevoitor şi zglobiu:
   — Pur şi simplu simţi o rezistenţă la apăsare! Parcă ai avea pe cap aşa un fel de cască, Decebal dragă!
   „Ce mai, are un cap tare!” venea prompt replica ironică din partea Venerei.
   Venera nu se sinchisea nici de privirile dojenitoare ale maică-si şi nici de dezaprobarea venită din partea mătuşii ei. N-o tulbura nici interesul pe care mătuşa Victoria îl arăta — iarăşi pe faţă — pentru cunoştinţele însuşite de Decebal la şcoală.
   „Ce frumos îmi sună toate astea!” se bucura ea ca un copil. În avântul ei, aproape că dădea din mâini, incitată. „Pedunculul... Receptaculul... Staminele, organele bărbăteşti... Pistilul, organul femeiesc...”
   Toate erau povestite de Decebal, însoţite de toate amănuntele pe care şi le amintea, proaspăt aduse de la şcoală.
   „Ai grijă, nu te gândi la cine ştie ce prostii!” o prevenea Venera cu ironia colţoasă a celor paisprezece ani ai ei. Un subînţeles pătrunzător şi perfid dar nu mai puţin incitant se degaja în toată camera, având-o pe Venera în centru. Venera afişa un zâmbet insidios, care lui Decebal îi provoca o stare de stânjeneală acută. Se întreba în sinea lui, contrariat, ce ar fi putut naşte acel subînţeles. Se sprijinea însă pe curiozitatea copilăroasă a mătuşii Victoria şi trecea peste răutăţile Venerei. Îi venea să debiteze în continuare tot ce i se părea mai interesant din cele aflate la şcoală în ultimele zile.
   Uşa odăii stătea întredeschisă spre grădina pe care mama Venerei o îngrijea, altminteri, fără prea mult entuziasm. Decebal putea să plece oricând, dar tocmai îşi aminti de părţile unei opere literare. Mătuşa Victoria ar fi putut să guste din deliciile unei asemenea divizări, ea care, pe lângă toate, mai era şi iubitoare a ordinii. Intriga. Desfăşurarea acţiunii. Punctul culminant. Şi deznodământul. Dar în clipa aceea Venera ridică o privire incitată spre Decebal şi exclamă:
   — Punctul culminant? Ehei, dac-ai şti tu ce-i aia!
   Ce putea să fie? De astă dată, Decebal se recunoscu în sinea lui de-a dreptul depăşit. Era clar că Venera avea în vedere ceva ascuns. Îi trecu prin minte că, fiind cu doi ani mai mare, ea ar fi trebuit să ştie toate astea. Dar nu, Venera exclamase ca şi cum abia acuma ar fi aflat de părţile unei opere literare. De care nici nu era interesată, ci doar de acel blestemat înţeles ascuns al „punctului culminant”. Fără voia lui, Decebal îi dăduse prilejul Venerei să facă aluzie la tainele ei de aproape-adolescentă. Ce mai, Decebal şi cu ea, deşi doar doi ani îi despărţeau, trăiau în vârste diferite.
   Amuţise chiar şi mătuşa Victoria, care o fixa pe nepoata ei cu o privire sumbră şi nedumerită, probabil şi ea depăşită, la fel ca şi Decebal. La vârsta ei, ar fi trebuit să fie la curent cu feluritele sensuri ascunse de care Venera făcea atâta caz. Azi la fel ca şi ieri, la fel ca şi zilele trecute. Dar vezi că nu făcea nici ea parte din acea categorie de oameni sprinteni în gândire iuţi la poante, înclinaţi să sară cu uşurinţă peste părţile plicticoase ale unei opere literare.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017

Întristare*

Ca şi altă dată, am ieşit să arunc sacul cu gunoi la ghena de la colţul blocului. Ca şi altă dată, în căutare de deşeuri reciclabile scormonitorii prin tomberoane împrăştiaseră gunoiul de jur-împrejurul tomberonului. Şi fiindcă nu m-am putut apropia prea mult, am ţintit de la distanţă şi am aruncat sacul. N-am nimerit. Sacul negru de plastic s-a rostogolit peste capacul întredeschis al tomberonului şi a căzut de partea cealaltă. Unul din scormonitori a strigat vesel: „Ole!” Nu era decât o mogâldeaţă fără formă în semiîntunericul înserării, ghemuită lângă zidul de cărămidă care împrejmuia ghena. Abia dacă am aruncat o jumătate de privire într-acolo, şi bineînţeles că nu i-am răspuns. M-am întors întristat în casă.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou